Gazeta Transilvaniei, 1872 (Anul 35, nr. 1-101)
1872-04-22 / nr. 32
Gazet’a ese de 2 ori: Mercurea si Duminec’a, Fai’a, candu concedu ajutoriale. — Pretiulu: pe 1 anu 10 fl., pe Vi 3 fl. v. a. Tieri esterne 12 fl. v. a. pe unu anu sau 21/3 galbini mon. sunatoria. Nr. 32. Anulu XXI. Se prenumera la postele c. si r., si pe la DD. corespondenti. — Pentru serie 6 er. Tacs’a timbrata a 30 er. de fiacare publicare. Brasiovn 4 Main 22 Aprilee 1872. MONARCHIE AUSTRO-UOARICA. Transilvani’a. Confesiunile religiose in politie’a si in viei‘a nationale. I. Dvastra cunósceti floricic’a Mimosa, care candu voliesci se o atengi cu degetulu, se retrage si se contrage in senesi, ca si cum ar’ voii se -ti dica: Noli me tangere. — Nu te atenge de mene. Intocma patimu noi cu asia numitulu confesionalismu, totusi cu acea diferintia esentiale, ca pre candu Mimos’a lasa in pace pe celelalte flori si pe toata lumea, confesionalismulu se amesteca catu pe facla, catu in secretu, pe sub mana, in toate referentiele noastre, nu numai publice de statu si nationali, ci si in cele sociali, private, familiarie, strabatendu pana si in mormente; de alta parte inse totu elu este acela, care striga la orice ocasiune, mare, mica, solemna, sau cu totulu indiferente, particularia: Noni me tangere! Era noi intr’aceea ce facemu? Necutediandu a ii cauta odata in venerabilea facia, nici a sta cu elu de vorba spre a ne trage sam’a, ne intorcemu pe langa densulu cu si cutare animalu domesticu pe langa castronulu plinu cu pasatu ferbente. Confesionalismulu are unu magasinu nedesecabile de întrebări, pe care ti le pune in totu tempulu si in totu loculu. De ce confesiune este scriptoriulu ori redactoriulu cutare; cati deputati suntu uniti si cati neuniti; dera pe la tribunale cati avemu de una si cati de ceealalta confesiune, era cutare prefectu unitu este sau neunitu, dintre inspectorii de instructiune cati suntu de legea noastra. In fine confesionalismulu degeneratu in bigotteria Stupida, ajunsese de cativa ani incoce asta departe, incatu punea si întrebarea, daca in comitetulu asociatiunei transilvane s’a observatu proportiune drepta intre uniti si neuniti, era denumirea unoru literatori uniti de membrii ai societatei academice la Bucuresci, provocase unele interpelatiuni epistolarie catra ministeriulu culteloru, spre cea mai mare scandalire a tuturoru barbatiloru luminati, cari sciu si cunoscu, cum in academiele de scientia ale natiuniloru europene se afla barbati eminenti de toate confesiunile posibili, precum si, ca adeverat,a scientia nu are a face nimicu cu confesiunea religioasa, cu dogmele, nici cu ritulu, ci are a face fiacare cu partea sa morale, cu onoarea sa, cu caracterulu seu, ceea ce fai’a neofitiloru jidovi din Bucuresci nu vrea se pricepa. Astadi caus’a nóastra nationale si politica, pusa de nou si esclusiva pe terenu confesionale, este si destinata a se face jertfa acesteia. Nationalitatea este numita de nou utopia si chimera, limba romanesca mai are trecere numai in catu se potu castiga cu ea ore si care beneficia eclesiastice. Si se tieneti benemente oameni buni, ca de va fi ca se-si aiba si romanii de dincoace de Carpati patri’a si autonomi’a loru, confesionalismulu va rivalisa arasi ca in 1863, pentru ca se aiba care de care mai multi deputati, mai multi administratori, judecători, finantiari de ai sei, me indoiescu inse, daca va pretende ca se de totu elu si cele mai multe imposite, si cei mai multi soldați. „Ca la noi la niminea!“ Acesta sententia, aceasta espectoratiune manifestata totudeun’a in tonu dorerosu, sau incai iritatu, o audi si o citesci foarte desu in capital’a României, oricandu vreunu patriotu sta se caracterisedie vreunu abusu, vreuna nelegiuire estraordinaria, sau vreunu abderitismu de acelea, de care nu se prea vede in alte tieri, la alte popoara. „Ca la noi la niminea“, se poate aplica foarte bene la locuitorii Transilvaniei cu respectu la confesionalismu, pentru ca elu aici -si are radecinele sale lamurite cu nicairi inEuropa, atatu in legile fundamentali, catu si in cele speciali ale tierei, prin urmare intense ca nesce volbura, preste alte plante. Pana la 1848 patru confesiuni „recepute“, adica dominante, una strimtorata intre doue usi, era a siesea numai tolerata, asteptea, mosaica, pusa prin unu jocu bizaru alu legislatiunei, sub protectiunea episcopului romano-catolicu. Confesiuni privilegiate, confesiuni in stare esceptionale. Confesiuni vediute bine la locurile mai innalte, confesiuni antipatice. Confesiuni cari suntu fórte favorabili principialoru monarchiei absolute, in ale caroru ritualu domnitoriulu suveranu, fia de orice confesiune, figuraza cu numele si este „pomenita“ de repetite ori, si cra si confesiuni care se credu a fi periculose pentru monarchii in genere si despotismului inimice declarate. „Ca la noi la niminea“, ar’ potea dice despre sene inca si una parte piare a locuitoriloru Ungariei, mai alesu aceloru de, vitia slava, de care suntu infruintiati si romanii asia numiti ungureni, mai vertosu pe unde suntu amestecati cu serbii, la cari confesionalismulu a trecutu prea adesea in bigotteria si in fanatismu, nutritu de bizantini, de care apoi romanii conlocuitori inca au fostu infectati cu atatu mai vertosu, cu catu se ingrijise mai multu, ca intre densii se domine secoli întregi întunecime apróape absoluta. „Ce feliu de limbagiu este acesta omule? Din tene vorbesce sau jesuitismulu, sau ca indiferentismulu religiosu ti-a gangrenatu sufletulu.“ Mai incetisioru domniloru cei cu religiunea in gura si cu egoismulu celu mai scârbosu in anima. Nici avemu se ne ocupamu la loculu acesta cu fiic’a ceriului, cu religiunea, nici ne-a plesnitu prin mente a critica confesiunile, după dogmele loru, nici a cerceta după convicţiunile religiose ale cuiva, si cu atatu mai pucinu a propaga indiferentismulu religionariu. Cu alte cuvente: Nu avemu a face nici cu teologi’a dogmatica, nici cu filosofi’a in religiune, ci numai si numai cu acea politica, in care se amesteca teologia dogmatica si riturile religiose. A pretende tolerantia confesionale, nu semnifica nicidecum a fi indiferente in cestiuni religiose, ci semnifica toema ceea ce se cere ca conditiune absoluta a convietiuirei in societate, in statu, a respecta pe deplinu convictiunile altora. Ceea ce pretendemu noi in lini’a prima, este toleranti’a; era ceea ce pretendemu in a dou’a linia este, ca ori in ce statu si cu atatu mai vertosu in una societate amestecata precum este cea din Transilvani’a si din Ungari’a, confesionalismulu se fia reintrenatu si respinsu preste totu de pe acelea terenuri, unde elu nu are nici unu dreptu si nici una raţiune de a intra in acţiune, de a se amesteca, de a confaptui, pentruca elu numai catu încurca cercurile de activitate, produce prin natur’a sa desbinare, ura, urgia, debilitate, paralisia, ruina. Acestea rele cumplite se vedu pe terenulu curatu politicu, pe celu nationale, pe celu scientificu, indata ce confesionalismulusi vira nasulu in acelea sfere, amestecanduse unde nu ferbe al’a. Foarte bine o sciu acesta despotii, de aceea ei oricandu le vine la interesu, amesteca si încurca inadinsu interesele confesionali cu cele politice si naţionali, pentru ca se se producă confusiune babilonica si ei se poata pescui in turbure, era massele, gloatele, suntu atata de simple, proaste, orbe, sau incai innerte, trândave, cu capatiena grosa, cu creerii secati si uscati, incatu mai totudeun’a cadu in cursa. Cautati numai bine, de ees, la celu mai prospetu atentatu alu comitelui Apponyi cu compani’a sa, cum se încerca se duca pe oi cu crucea in frunte, la macelari’a electorale! Cautati la oameni de diverse confesiuni, cum tragu cestiunile curatu politice pe terenu curatu confesionale, cum se indipsescu la intrige si coruptiune in numele confesiunei. Ce infamia pentru partea a dou’a din secolulu alu 19-lea! „Ei bine, se poate ca altoru naţiuni le va fi dandu man’a cu se fia si tolerante pe terenuru confesionale, si se nu pretenda nimicu in numele confesiunei; dara pentru romanii din imperiu toema acesta ar’ fi curs’a cea mai periculoasa, pentruca la noi naţionalitatea este identificata cu confesiunea, la noi celu care ajuta confesiunea, face binele celu mai mare natiunei, era celu ce o debiliteza si’i face reu, trece de asasinu alu natiiunei, pe romania salvatu si sustienutu pana acuma numai confesiunea loru!“ Cunoscemu si noi de multu acestu limbagiu, acestea obiectiuni si proteste făcute in numele nationalitatei, dara in favoarea confesionalismului, si scimu bine ca ajungandu la punctulu acesta, venimu in necesitate de a da cu man’a intr’unu cuibu de vespi de cei mai veninosi. Dara argumentele care se aducu in favoarea acestei opiniuni nu s’au presentatu pana acum altmintrea, decatu numai imbracate in nesce frase sunatorie, daca nu hypocrite, in totu casulu vnse prea confuse; era in tresetur’a loru se ascundea si una asia numita minciuna istorica; de aceea este datori’a oricarui omu de omenia a se adopera se definesca si se dilucide cestiunea la lumin’a dilei, era minciun’a istorica ascunsa si învelita in frase góle, se o demasce si se o dé pe usia afara. (Va urma.) De pre malul ii Dunărei. 20 Aprile 1872. (Capetu.) „Albina“ scrie totu in acelu Nr., ca „Tel. R.“ vine ai da man’a si a i se ingagia pentru lupta (in intielesulu dechiaratiunei de mai susu), or’ „Gazeta“ vine a o combate si a o suspitiona“, apoi adauge: „aici este nexu batatoriu la ochi domniloru (dela Gazeta) or’ nu intre noi („Albina“) si „Paria“ si Olteanu, cari in acea privintia (a face servitiu contrariloru) stau toema langa dvastra, er’ de noi departe cu cerulu de pamentu.“ Abstragundu dela acea impregiurare, ca noi nu amu disu niciodata, ca cei dela „Albina“ stau langa „Patria“ si Olteanu, prin urmare nici ca precepemu, cum vine „Albina“ la o astfeliu de dechiaratiune, trebue se le spunemu celoru dela „Albina“, ca passivistii, candu s’au determinatu la passivitate si candu stau pentru ea, nici decatu n’au intentiune de a face servitiu contrariloru, ci de a-si face servitiu loru inteti, resp, causei nationali si inca in cea mai buna si firma credintia, de