Gazeta Transilvaniei, mai 1891 (Anul 54, nr. 97-121)

1891-05-01 / nr. 97

Pagina 2. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 97—1891. SOIRILE PILEI. — 30 Aprilie (12 Maiu). Corpulu. profesorilor­ universitari din Belgrada a trimisu o telegramă M. S. regelui Carol I alu României, în care mulţămesce pentru primirea simpatică ce s’a făcuta studenţilor­ șerbi la Turnu- Severina. * * * Consistoramn eparohiala gr. or. românii ala Aradului publică concursă pentru îndeplinirea postului de protopresbitera ala Timiș­oar­ei cu termina de 40 de cjile începând a dela 26 Aprilie (8 Maiu) în colo. — Dorima ca acesta posta de mare însemnătate pentru biserica și po­­porula români din acela cer ca proto­­presbiterala să fie ocupată de una băr­­bat şi harnică, căruia să-i zacă la inimă interesele bisericeşci şi naţionale ale credincioşilor­ săi şi nu ne îndoima, că alegătorii îşi vora împlini conscienţiosa datorinţa românescă. * * * Sistarea paşaportelor şi de legitimare la graniţa serbo-ungară. In urma unei în­­voeli reciproce, esaminarea paşaportelor­ la graniţa serbo-ungară s’a­sistată de ambele state şi în viitoră nu se mai ceră paşaporte dela călătorii, cari trecă graniţa sârbo-ungară, afară de casulă, când cutare person­­e bănuită. In urma acesta ministrul­ de interne ungurescă emite o ordinațiune în care se recomandă, ca călătorii totuși să fiă prevăzuți cu documente corespunctătoare, ca să se evite neplăcerile ce ar­ putea îndura călătoruiia bănuită pe nepreptală și să se potă le­gitima. * * * Două marşuri nouă. Aflămă din foile din România, că d-lă maiora Hübsch, inspectorula musiceloră din România, a compusă două­­ marşuri nouă, cari se voră cânta în Ziua de 10 Maiu, unuia cu ocasiunea defilării şi celalalta sera la retragerea cu torţe. * * * Fondulu preoţesc J­aradanii, după cum s’a constatata în adunarea generală ţi­nută Sâmbăta trecută în Aradă, consta la finea anului 1890, după 13 ani de esistenţă, din 168,448 fl. v. a. * * * Esposiţiunea francesă din Moscva, după cum se telegrafăză, Duminecă în 10 Maiu n. s’a deschisă cu mare solem­nitate. Pe edificiul d esposiţiunei fâlfâie stindărde francese; porta triumfală, ri­dicată în memoria resbelului francesă, e împodobită cu insigniile republicei şi cu stindarde tricolore. * * * Din milionerii­ spalatorii de vase. Ti­­nărulă Alcidra Vah­oda, de nascere din Egiptă, înainte de asta numai cu patru ani a moștenită de la tatălă său cinci milioane și jumătate de florini. Vecjin­­du-se stăpână peste o avere atâtă de mare, tinărulă începu să ducă lume albă și să facă luxă pe câtă a­sciută eră mai mare. Elă își petrecu Z^®!® de veseliă în Parisă și în Monaco, dar aceste cade au durată pentru elă forte puţină. De­odată se pomeni, că nu mai are nici ună cruceră. Se hotărî acum să începă o vieță nouă şi în sudoarea feţei sale să-şi agonisască pânea de toate tjilele. Emigra în America şi în luna lui Martie a. c. ajunse în New-York. Nenorocitură ti­­nără, care în timpă atâtă de scurtă toca o bogăţiă atâtă de mare şi care acum e săracă ca degetulă, se ocroti la ună otelă ca spălătură de vase. Elă de-alt­­mintrelea a absolvată studiulă mediei­­nei şi astfelă nu e tocmai cu neputinţă de a-şi câştiga ună traia mai suporta­bilă, dar de sigură, neamă de neamulă lui nu va mai fi în stare să agonisescă o avere atâtă de mare, de-ar munci câtă ar munci, înalta cetate a Devei“. Când sărmanul­ Clemente Zidarulă s’a dusă acasă, bă­iatul! necontenită întreba de mamă-sa. Trei Zile îlă totă asigurase că vine, vine, — dar în cele din urmă îi spuse îngro­­zitorulă adevără. In urma aceasta băia­tul i s’a dusă la Deva și a strigată de trei ori după mamă-sa, care îi răspunse astfelă : „Nu’ți potă grăi fiulă meu, căci zidurile mă strîngă, suntă depusă aici între ziduri tari de petru“. „Inima bă­iatului s’a despicată și pământul i s’a despicată sub dânsulă şi acolo s’a pră­pădita fiulă ei“. — Acesta e sujetulă baladei săcuiesci. E mare întrebare însă decă acestă baladă e originală ori nu­mai împrumutată dela Români. Acţiunea în balada „Meşterulă Manole“ e cu multă mai completă, mai naturală şi e îmbră­cată într’o formă multă mai poetică ca cea în „Kőműves Kellemené“, care este defectuos­, fără concepţiuni poetice cari să te înalţe şi nenaturale. lulă părintescă situată la mijlocul­ unei păduri, pe ţărmurele unui Iacă într’o provinciă îndepărtată. Eramă fricosă şi tremurară înaintea părintelui meu; în­destulare şi fericire numai în jurul­ su­rorii mele Amalia aflam­. G­ustulă şi ar­monia dat’neloră noastre mă atraseră cătră acestă soră, care era ceva mai în vârstă decâtă mine. Ne plăcea la amân­doi a ne sui pe munţi, a ne legăna pe suprafaţa apeloră, a trece prin păduri când cadă frunzele; inima mea încă şi acuma e plină de dulcele suveniri ale acestoră plimbări. Ah ilusiile tinereţii şi cele aduse din patriă nu’şi pierdă nici­­odată dub­uţa loră ? Acuşi mergeamă în tăcere ascultândă fremătură surdă ala tomnei sau şuşcăi­­tulă fruncteloră uscate ce le călcămă cu picioarele nóstre ; acuși între jocuri ne­vinovate alergamă pe câmpuri după rân­­dunele, ori fugeamă spre curcubeulă de pe colinele ploioase, câte odată recitamă ;şi versuri, ce ni­ le inspira spectacululă naturii. Ca tînără eramă adoratorulă Museloră, nici nu e ceva mai poetică decâtă o inimă de şese-spre-ciece ani cu fragedele ei pasiuni, ţ­orile vieţii sunt­ ca ale dilei, curate pline de armonii şi imagini. Dumineca şi în sărbători, din pă­durea mare, departe peste arbori au­ Ziasnă şi cu sunetele clopotului, care chiăma la biserică pe omenii de pe câm­puri. Răzimată de trunchiul l­unui urmă, ascultam­ în tăcere şi eu murmurul! evlaviosă. Totă fremetula clopotului făcea ca inima mi să simtă inocenţa datinelor­ sătesci, liniştea singurătăţii, dulceţile religiunii şi melancolia suveniriloră plă­cute a primei mele tinereţe! Oh, căci care inimă — flă câtă de coruptă — nu va tresări la sunetul­ clopotelor­ din ţara natală, ală aceloră clopote, cari e’ună fréméta de bucuriă au cântată la lâgănulă său, au anunţată venirea lui în lume, cea dintâiu bătaiă a inimii sale, cari au spusă la toţi din jură sânta mân­gâiere a părintelui, durerile şi bucuriile nespuse ale mamei sale! ? Taté se află în fantasiile încântătore în cari ne le­­gănamă, când auZiamă sunetul­ clopo­telor! : religiune, familiă, patriă, lâgănă şi mormântă, trecută şi viitoră. Din aceste idei plăcute e dreptă, că mie și Amaliei ne venia o parte mai mare ca altora, căci în adâncul­ inime­­lor­ nóstre ambii aveamă o înclinire spre melancolia plantată de DumneZeu seu ere- Zită dela mama nostră. Intr’aceea tată-meu fu isbită de o bala, ce’lă conduse peste puţine Zi e mormântă. Elă a murită in braţele mele. Invăţatu a cunosce martea pe buzele ace­luia, care mie mi-a dată viaţa. Acestă impresiune îmi fu adâncă, încă şi acuma o simţesc!. Acuma întâiaşi-dată cunos­cusem! mai curată nemurirea sufletului. N’am putută crede, că acestă trupă fără sufletă este autorulă cugetelor­ mele: simţiamă că de aicea trebue să vină, şi cu o sântă durere ce era ca o bucurie, speramă că odată mă voiu uni cu spi­ritul­ tatălui meu. O altă întâmplare mă întări şi mai multă în acestă credinţă. In coşciug! trăsurile feţei părintelui meu apăreau ca ceva sublimă. De ce acesta taină mi­nunată să nu fiă o probă a nemuririi noastre? De ce moartea, care toate le se­ă, să nu potă imprima pe fruntea victimei sale secretele unei alte vieți? De ce în mormânt­ să nu vede că oare eterni­tatea ? Amalia copleșită, de durere, se sui într’ună tarnă, de unde de sub boltele sale gothice asculta cântecele preoţilor­ din mănăstire şi sunetură funebrală ală clopotelor­. Petrecută pe tată-meu la ultimul­ său asilă, glia se redica peste prada sa; eternitatea şi uitarea acoperiră ca­davrul­ lui, şi încă în sara acesta.... pentru lume, afară de fiica sa şi de mine, toate erau ca şi cum nici nu ar fi esistată. Trebui să părăsesc­ casa părintescă, care trecuse în posesiunea fratelui meu, şi cu Amalia ne­amă mutată la niste neamuri bătrâne. Am stată pe cărările seducatore ale vieţei, am meditată asupra loră, fără ca să mă fi resolvată a porni pe vre­una din ele. Amalia de multe­ ori mă con­vinse despre fericirile vieţii religiose; îmi spuse, că numai eu sunt causa că ea mai trăesce în lume, şi cu tristeţă îşi pironi ochii săi asupra mea. Cu sufletul­ emoţionată de vorbirile ei evlavioase, adese­ori îmi îndreptam­ paşii cătră o mănăstire din apropierea lăcaşului meu; ba odată mai că era să-mi ascundă acolo viaţa mea. Feri­ciţi, cari fără de a părăsi portulă şi-au îndeplinită calea loră, şi Zii® 10 loră P° pământă nu s’au scursă în deşertă ca ale mele. * * * Meşterul! Manole — sujet! maghiar!? Cetimă în „Nemzet!“, că Dr. Dengi Iános a aflată, că „Meşterulă Manole“ e o variantă, o fracţiune din o baladă poporală scouescu. Numitulă scriitoră Zice, că a fostă tare surprinsă, când a constatata identitatea sujetului dramei „Meşterulă Manole“ a Carmen Sylvei cu una dintre cele mai escelente balade po­porale secuesci, numită „Kőműves Kel­­lemenné“ (Femeia lui Clemente Zîdarulă.) Sujetulă baladei maghiare e următorulă: Doisprezece zidari s’au hotărîtă, că voră zidi cetatea Devei pentru o jumătate de mierţă ne argintă şi de aură. Dânşii s’au şi dusă la Deva şi s’au apucată de zi­dire; dar câtă zideau pănă ’n mesă-Zi, séra se ruina şi arăşi câtă zideau până ’n sără, dimineţa era ruinată. Cum se zidéscu deci cetatea? Atunci s’au sfă­tuită şi au hotărîtă cei doispredece zi­dari, că a cărui nevastă va veni la ei mai întâiu, pe aceea o voră prinde şi o voră arunca în focă; sângele şi cenuşa ei o voră amesteca cu vară „şi cu acesta să ridicămă înalta cetate a Devei“. Fe­meia lui Clemente Zidarulă prinde caii la trăsură şi plecă la Deva; pe drumă însă vizitiu să ii povestesce, că astă nopte a avută ună visă urîtă: curtea lui Cle­mente Zidariulă era, par’că, învăluită în doliu şi în mijloculă curţii se afla o fân­tână afundă în care a vecruta cum s’a înnecată băiatulă lui Clemente, — „visulă de astă nópte nu se va împlini aciî spre bine“ ci’se vizitiulă. Femeia însă nu as­culta de vorbele vizitiului şi sosesce la Deva. Bărbatul, îndată ce o văciu, cade în desnădăjduire şi o rogă să se reîntorcă, spuindu-i ce au hotărîtă. Ea atunci se ruga de cei doisprezece zidari să-i con­­cidă a-şi lua rămasă bună dela fiu şi dela vecini, ceea­ ce i­ s’a concesă şi când s’a re’ntorsă au prins’o şi au aruncat’o în focă, or sângele şi cenuşa ei au ameste­­cat’o cu vară şi „cu acesta au ridicată Mesagiul” de deschidere al ii Corpuriloru legiuitoare române. Domnilor­ senatori, Domnilor­ deputaţi! Mă simtă totdeodată fericită când Mă aflu în mijloculă representanţiloră naţiunei şi sunt încredinţată, că corpură electorală, reincindă una din cele două adunări ale Parlamentului nostru, a asi­gurată o majoritate, care va pune gu­vernul , în posiţiune de a conduce cu autoritate şi folosi interesele Statului. Lucrările începute de trecuta legis­latură au fost­ curmate prin convocarea colegiilor­ electorale pentru Cameră, astfel­ că cele mai importante din tre­buinţele Statului au rămasă în sufe­rinţă. Acestă sesiune extra­ordinară este chi­mată a da o grabnică satisfacţie a­­cestora trebuinţe. Este de dorită ca budgetul­ statu­lui să se voteze câtă mai neîntârziată, pentru ca silinţele domniilor­-vostre să fie cu deosebire aplicate studierei şi vo­­tărei tarifului vamală, care va regula re­­laţiunile noastre comerciale internaţionale şi pe care Tara îl­ aşteptă cu o legi­timă nerăbdare. Lucrările de apărare ale Țărei sunt­ încredințate, ca totdeuna patriotismului domniilor d-voastre, pentru ca executarea lor­ să urmeze fără întrerupere. Guvernul­ Meu vă va mai presenta încă în acestă sesiune, și câte­va alte proiecte de legi strînsă legate cu bud­getul­ Statului. Acestă sesiune va fi astfel­ rodnică pentru Ţară, şi domniile-voastre, condu­când­ la bună sfirşită lucrările ce vi sunt­ supuse, veţi proba, că sunteţi ani­maţi de ună spirită înţeleptă şi patrio­tică, pentru care Naţiunea vă va fi re­­cunoscătoare. Dumnezeu se bine­cuvinteze lucră­rile domniilor­-vostre. Sesiunea extra­ordinară a Corpurilor­ legiuitoare este deschisă. (Urmeaza subscrierile miniștrilor­). Convocare. In urma însărcinărei primite din partea onoratului comitetă ală Asocia­­ţiunei transilvane pentru literatura ro­mână şi culura poporului română, invită prin acesta pe membrii actuali ai Aso­­ciaţiunei şi pe toţi sprijinitorii scopului înaltă la care ţîntesce ea, din comunele noului despărţământ I X ală Bradului cu centru în Bradă, care se compune din comunele aparţi­­nătoare cercurilor­ administrative. III Baia de Crişă, IV ală Bradului şi VII ală Halmagiului, — la adu­narea constituantă, carea se va ţină în 23 Maiu v. a. c. la 10 ore a. m. în localul­ şcolei poporale din locă. Bradu, la 18 Aprilie 1891 v. Vasiliu Damianu. ppresbiterii. Fondurile scolastice confesionale îi cat. din fostulu district aici lseial.. Ajungându’mi în mână scrisoarea co­­misiunei episcopesci, care administreză aceste fonduri, cu data Năsăudă 30 Apr. a p. Nr. 118, prin carea se provocă se­natele scolastice confesionale gr. cat., ca ,să-şi trimită fiă­care câte 2 representanţi la Năsăudă pe 16 Maiu a. c. pentru a lua hotărîri într’o adunare generală, în causa de administrare a pomenitelor­ fonduri pentru timpul d ^viitoră, jm’am cugetată la trecută, la present! şi la viitoră. Permiteţi-mi, On. D-le Redactor!, a comunica în colonele preţuitului ,Ţiare, ce redigeţi, ceea ce mi-a trecută prin minte în acele momente atâtă de du­­reroase. La iniţiativa fericitului vicar! Ma­rianii, pe la anul­ 1838, comunităţile din fostul­ regiment­ de graniţă Nr. II, cari mai târziu au formată districtură Nă­­săudului, adâncă pătrunse de însemnă­tatea luminei, au cedată dreptul­ câr­­ciumăritului treilunar pentru scopuri sco­lastice, cu condiţiunea, ca numai jumă­tate din venite să se întrebuinţeze, ju­mătate însă să se capitalizeze, ca cu timpul, fie­care comună să ajungă la ună fond­ scolistică, din care să se a­­copere trebuinţele aşa numitelor­ şcole „naţionale“ sătesci, ori comunale, mai târziu numite şcole confesionale gr. cat. spre deosebirea loră de cele cen­trale. Fondurile astfeliu create, au fost­ administrate la sate prin organe şi sub

Next