Gazeta Transilvaniei, septembrie 1892 (Anul 55, nr. 192-215)

1892-09-19 / nr. 206

Răscumpărarearegaliiloru şi Românii. ii. Amu arătată, că nobilimea maghiară—căci ea este şi ea a fostuntotdeuna la saculă cu grăunţele — nu s’a mulţumită cu venitulu de pe noué luni alu regaliiloru, ci în lăcomia sa şi-a vîrîtă ghiara şi în părticica bieţiloră iobagi. A luată jumătate şi din venitul regatului trilunare, ce era proprietatea esclusivă a foştilor iobagi, remănându-le acestora abia a opta parte din întregula venită, ce se cuvenea unei comune. Culmea volniciei şi ilegalităţilor, înse o vedemu în decisiunea Curiei regesc! din Budapesta, din Februarie 1891, prin care vine și dispune, ca nici acesta a opta parte a sumei de despăgubire se nu se dea la mână foștilor iobagi, ci se tracă în proprietatea comunelor, declarându-o ca avere comunală inalienabilă. Prin aceasta hotărîre a sa, Curia regeascu din nou introduce nobilimea maghiară în dreptulă de proprietate ală foştiloră iobagi. Căci deşi se 4i°e în hotărîrea Curiei, că interesele acelui capitală suntu a se întrebuinţa în folosulă foştiloră iobagi, autorităţile administrative unguresci, basate pe puterea dată loră din partea Curiei, întrebuinţază astăzi interesele acestui capitală în folosulă tuturoră locuitoriloră din comună, prin urmare şi în folosulă foştiloră „nemeşi“ unguresci, cărora la timpulă seu li s’a datu la mână partea cuvenită loru, remănendu ca avere „comunală“ singură numai averea foştilor iobagi. Nici-odată şi nici într’ună stată nu s’a putută comite ună atentată mai gravă la dreptulă privată de proprietate ală cetăţenii oră, de cum este acestă monstruosă atentată comisă din partea Curiei regesei. Fără nici ună dreptă şi fără nici o lege, acesta supremă instanţă judecătorască vine şi dispune după propriulă seu arbitriu asupra bunului privată ală foştiloră iobagi, care tomnai aşa este o avere propriă a loră, precum este şi averea foştiloru nobili unguresci. Prin acestă decisiune a Curiei, dreptulă de regulă ală foştiloră iobagi s’a pusă subtutorată streină. Româniloră li s’a răpită o avere de 4e°î de milioane şi s’a despoiată astfelă o mare parte a, cetățeniloră de dreptulă loră de proprietate. Curia ar fi fost chiămată se veghieze singură numai asupra esecutărei legiloră, nicidecum înse ea n’a avută dreptulă de-a aduce hotărîrî de feliulă celei de mai susu, prin care se despoiă o parte din cetățeni de proprietatea loru. In statulă nostru înse, poreclită constituțională, nu forurile judecătoresc! se acomodeza după legi, ci chiar din contră, legile se acomodeză după interpretațiunile sinistre ale judecătoriilor şi ale forurilor mai înalte, precum este şi Curia. Prin hotărîrea sa din Februarie 1891, Curia se pune în conflictă directă nu numai cu raţiunea, ci şi cu toate legile şi cu toate ordinaţiunile esistente pănă acum în statură ungară. Ordinaţiunea ministeriului de justiţiă dela 18 Aprilie 1853 (§ 27), apoi patenta împerătască dela 28 Iulie 1854, cum şi articulul de lege 54 din 1868 (§ 423) deopotrivă declară în terminii cei mai categorici, că dreptulă de regulă e nedespărţită de dreptulă de proprietate şi face parte din moşiile sau sesiunile urbanifole, tocmai aşa, precum regatulă dela cele dintâiu noue luni ale anului face parte din sesiunile nobilitare; or după codicele austriacă (§ 354) şi 357, ba chiar şi după legea din 1871 (art. 5, § 2), foştii iobagi asemenea dreptă au peste moşiile loru, ca şi foştii domni de pămentă. Cum vine ddră Curia din Pesta se confisce prin decisiunea sa regalulă foştilor iobagi, care face parte nedespărţită de moşia acestora şi care nu numai de jure, ci şi de facto a fostă în posesiunea loră ? Pe ce basă îşi permite Curia, ca în contra patentei din 1854 — care patentă nici printr’o lege nu e abrogată — se despaie o parte din cetăţenii statului de averea loră privată şi se o împartă cu alţii, cari n’au nici ună dreptă la ea ? Cum şi pe ce basă vine Curia se pună sub secvestru averea foştilor iobagi, ca şi cum aceştia ar fi nisce minoreni, incapabili de a-şî chivernisi averea loră? Deca o simplă hotărîre a Curiei este de ajunsă pentru a li se lua foştiloră iobagi ună dreptă aşa de necontestabilă, precum este dreptulă loru de regulă, atunci cum remâne cu dreptulă de siguranţă publică a bunurilor private ale cetăţeniloră şi cine va pute garanta, că într’o bună dimineţă nu ne vomă pomeni cu vre-o decisiune, prin care se ni se confisce şi moşiile? In vidţa publică a unui stată nu poate fi o crimă mai mare, ca despoiarea cetăţeniloră de averile loră private. Decă ună atentată la proprietate asemenea celui de mai susă s’ar fi întâmplată în defavorulă aristocraţimei unguresci, totă ţăra ar fi fostă în flăcări. Faţă cu noi înse a fostă posibilă comiterea acestei înfricoşate volnicii, fără se se fi înscenată măcară ună protestă fulminantă în contra ei. Deca patrioții maghiari și legislatorii țerei tolerază în tăcere și fără nici o genă aceasta procedere anarchică a Curiei din Pesta, ni-o putem esplica singură numai din împrejurarea, că celă mai adânca lovită prin ea este poporală română ardeleană, în contra căruia este îndreptată în prima liniă volnica disposiţiune a Curiei unguresci, precum o vomă dovedi acesta într’unulă din numerii următori. I „ FOILETONULU CAZ. TRAUS.“ Fiorella. De Svatopluc Cech. (Fine.) Vladimir dede una splendidă ospăță. Vinuri rare străluceau în pahare. Fiorella se înferbântase! Ei noi fii reci și serioși ai nordului ne topirămă la răsuflarea caldă a sudului; asudamă, glumeama şi ne şicanami, ca nisce copii. Intr’adevéru fu una momentu de mare perplesitata, când Don Jouanul nostru rugă pe Fiorella să i dea o mică sărutare. „Unchiulu D-tale de sigura, că permite“. „Ah, la ce!“ rise Fiorella, aruncând o privire asupra unchiului ei, a cărui bărbie era cufundată într’o batistă de mătasă și care în momentul acesta arăta în moda drastica fața dormicândă a nevinovăției. Dar fără de veste se posomori fața Fiorellei, din ochii ei dispăru lucirea veselă de mai ’nainte. Ea șopti cu voce schimbată: „Deci trebue, atunci mă voi conforma voinței D-tale, d-le! Dar mai înainte trebue să asculți o mică istoni grâu. „Oh, macara o întregă Iliadă!“ Fiorella, punându-și fruntea pe mână, istorisi astfel : „Când eram mică, d-lora, nu aveam cunoscință încă de funia încordată Ce e dreptă atunci purtam deja aripi de gaze pe umeri, dar acestea erau numai aripioare — aripi de îngeri și fluturi, pe cari aveam să i representeză. Atunci aveam mamă, care mă iubea și mă drăgostea de dimineța pănă sera. Adeseori, când mă imbraca în garderoba nostră de teatru, îmi plutesce înaintea privirilor mele, scumpa ei imagine. Imi aducă aminte, cu ce îngrijire şi iubire mă îmbrăca ea pentru representaţiunile teatrale. Oare întregi se ocupa cu acesta, ca şi când ar fi împodobită o mică principesă pentru cea dintâiu serbare la curte. Ea mă drăgostea, spunându-mi felii de felii de nume dulci și dându-mi felii de felii de bomboane. Și în fine sta cu mine înaintea oglindei, mă săruta pe ochi și striga : „Angerula meu! Angerula meu!“ Era acesta are una angeraşă! Babe negre pe frunte, aripi aurii la umerii și gura plină de bomboane! Nu era acesta ridicula, domnilor ? Dar mama mea nu era dispusă pentru rist. Adeseori, forte adeseori, simțeamă în astfel de momente pe fruntea mea o pictăurâ atetătoare și aucjiama suspinulu : „Sărmana, sărmana mea fetiță!“ După ce eram îmbrăcată, mă invălea ca pe una giuvaera preţiosă într’o manta caldă de lână şi apoi în braţe mă ducea la teatru. Odată mă aduceară şl în aşa moda în templul de lemn, pe care o cetate italiană ilo construise pentru arta noastră. Se dedea o feeriă sublimă, pe care directorul nostru o arangiase cu una luxă fabulosa, cu îngeri, draci, nori și flori. Aceasta representațiune și acum îmi apare ca unuia dintre visurile cele mai înfricoșate ale vieței mele. îmi aducă aminte de toate detailurile. Mama, după ce mă binecuventa, mă așetta într’o grupă de amorezi înaintea scenei. Cortina se ridica încetă. Capetele nenumărate ale publicului apăreau ca nişte valuri undulătore şi muginde. Mă uitai împrejură. Ce privelişte farmecatore! O mulţime de grupuri cu aripi strălucitore presărate cu aură şi înmuiate într’ună noianți farmecatorii de lumină! Recunoscui pe mama. Ea sta îa corul sângerilor, căduţi cu perula despletită şi cu niste aripi mari tremurătore. Ca întotdeauna aşa şi acum erau ochii ei mari şi tristă îndreptaţi asupra mea. Aplause frenetice sguduiau casa uşoră construită. Aceste prelungiră durata farmecului nostru, în care trebuiamă să representămă o societate petrificată. In fine dispăru farmeculă. Mânile ridicate repăctură, capetele plecate se ridicară, trupurile se recreară printr’o mișcare liberă. Ea păși înainte și mă uitară asupra publicului. Dintr’odată acesta fu cuprinsă de o mare iritare, ca şi când o „Gazeta“ ese în fiecare chi. Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un anu 12 fl., pe şăse luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe anu. Pentru România şi străinătate: Pe unu anui 40 franci, pe şese luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate oficiele poștale din întru și din afară și la doi. colectori. Abonamentul pentru Brasovi: a administrațiune, piața mare, Târgula Inului Nr. 30 etagiula I., pe unu anü 10 fl., pe sese luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusula în casă. Pe unu anu 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unii esemplara 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atâta abonamentele cât şi inserţiunile suntu a se plăti înainte. Redactiunea, Administratiunea şi Tipograna : 1 BRAŞOVU, piaţa mare, Turculu Inului Nr. 30. Strisori nefrancate nu se primesca. Manuscripte nu se retrimite. Birourile de mmm, Braşovu, piaţa mare, Târgula Inului Nr. 30. Inserate mai primesca în Viena R. Mosse, Hausenstein & Vogler (Otto Maas), H. Schalek, Alois Hemder, M. Dukes, A. Oppelik, J. Donneberg; în Budapesta: A. V. Goldberger, Eckstein Bernat; în Frankfurt: G.L. Daube ; în Hamburg: A. Steiner. Prețuia, inserţiuniloru: o seria carmond pe o coloana 6 cr. șij 30 cr. timbru pentru o publi- care. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a IH-a senă 10 cr. v. a. sau 30 bani. p. 206. Brașovii, Sâmbătă, 19 Septemvre (1 Octomvre) 1892. CRONICA POLITICA. — 18 (30) Septemvre. Ca și fericitul Dr. Eisenbart, — zice „Politik“—așa și contele Apponyi, vestitula conducătorii al partidei „naționale“ maghiare, poate ca să tămăduască, jucându-se, toate bealele. Cestiunile cele mai grele, înaintea cărora alţii stau nedecişi, ele le resolva cu o mişcare din mână. Cultura faţă de Kossuth şi fidelitatea cătră rege le întrunesce totu aşa de uşor, ca şi dreptatea cu asuprirea. Cestiunea matriculelor? Cine vrè să facă atâta larmă cu acestă cestiunea de consciinţâ? Unu, doi, trecerea la statui a matriculelor, — şi e resolvată. Iuţelă domnilor, nu vrâjitoriă. Cestiunea de naţionalitate? Dar cine vorbesce de bagatelulul acesta? Uni mion hopus-popus cu puteri centrifugale şi centripetale, constatarea faptului ne mai aucjită, că adecă, când o direcţiune e întărită, cea contrară a acesteia se slăbesce, pe lângă acésta apoi consiliulu ingeniosu, ca Maghiarii să-şi solidifice consoiinţa de sine, ca şi când ei în acésta privinţă n’au făcutu mai multu decâtu le-a statu în putinţă, şi toţi nemaghiarii se voru strădui, ca să fiă primiţi între Maghiari, şi cestiunea naţionalităţilor, este resolvată. Tóate aceste depindă dela iuţelă, nu suntu fermecătorii. Uni barbata de statu, care se dă cu totulu frumósei consciinţe, că ela nu poate veni în posiţiune, să şi schimbe teoria sa sură în o viiţă verde, póate ca să-și permită luxulu la așa ceva. Dar decă sortea îi va fi atâta de ostilă contelui Apponyi, ca să-l aducă la țînta visurilor sale, la portofoliul de ministru președinte, atunci el o va dovedi, că cu mijloacele sale a ajunsă acolo la fine, unde ar trebui să inceapa cu ele. * țharulă apponyista „Budapester Tagblatt“, vorbind despre sosirea împăratului Wilhelm în Viena, se încerea a se spusa față de acesta, cu privire la aceea.