Gazeta Transilvaniei, august 1894 (Anul 57, nr. 169-190)
1894-08-05 / nr. 172
Redacting, Administraţiunea, ?i Tipornia, Braşovu, piaţa mare Nr. 30. Scrisorî nefrancate nu se primesc. — Manuscripte nu se retrimeta, INSERATE se primesc la Administraţiune în Braşovu şi la urmatoarele Birouri de anunciuri: în Viena: M. Dukes, Heinrich Schalek, Rudolf Mosse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Datmeberg; în Budapesta: A. V. Goldberger, Eckstein Bennelt; în Bucuresci: Agence Havas, Succursale de Roumanie; în Hamburg: Károlyi & Liebmann. Preţulu Inserţiuniloru: o seria garmond pe o coloana 6 cr. şi 30 cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învoială. Reclame pe pagina a 3-a o seriă 10 or. sau 30 bani. „Gazeta'' iese în flăcare di. Aîtonamente pentru Austro-Unitaria. Pe un anu 12 fl., pe şese lur.I 6 îl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe ană. Pentru România şi străintati: Pe una ană 40 frânei, pe şise Ioni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Dumineci 8 franci. Se prermmeră la toate oficiale poştale din Intru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentulă venim Brasovu: a administraţi tine, piaţa jsa are, Tfirgulu Inului Nr. 30 etagiulu I., pe una ană 10 fl., pe sase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Ou dusulu în casă. Pe unu anu 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu esomplaru 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atfttu abonamentele câtu și insorţiunile suntft a se plăti înainte. Nr. 172. Brasovu, Vineri, 5 (17) Angliştii 1894. Cursurile de limba maghiară şi consistoriile nóstre. Braşov, 4 Auguste v. Intr’una raportă ungurescu din Sân-Georgiulă secuescu, publicata în „Kolozsvár“, se zicea că în 11 Augustă st. n. s’a răspândită prin oraşă spirea, că învăţătorii români, înscrişi la cursulu pentru limba maghiară, au primită dela Episcopii loră avisulă, că n’au lipsă de a mai depune esamenu nou de calificațiune, ci după încheierea celoră șăse săptămâni destinate pentru cursă, se se reîntorcă imediată acasă; că în urma aceasta vr’o să secredi de pedagogi români au şi părăsită oraşulă, unde purtarea acésta a loră a produsă o generală scandalisare. S’o fi scandalisatu cinstita comunitate secuiésca — căci îi stă în voiă se aprobeze ori se reprobeze pasulu dascăliloră români — dér ce se chemă atunci despre impresiunea, ce a trebuită se-o facă în publiculă mare română purtarea guvernului și a organelor sale didactice în aceasta pecătosă afacere de maghiarisare ? De sigură, că obștea româneasca nu va fi încântată, verenda cum au fostă tărâți învățătorii noștri la aceste cursuri și cum au fostă tratați acolo. Va avea doar, credemă, și aceasta obște curentă de-a se tulbura şi scandaliza, când se petrecu cu învăţătorii ei lucruri, ce lovesc nu numai în simţură de dreptate şi de umanitate, ci chiar şi în legalitate. Mai întâiu de toate ordonarea acestora cursuri pentru „deplina însuşire a limbei maghiare“ este lipsită de orice basă legală. Legea dela 1879 prevede în ce modă, învăţătorii au se-şî câştige calificaţiunea pentru a putea propune limba maghiară în măsură cerută de ea. Având , odată aceasta calificaţiune legală e clară, că nu mai poate fi pusă în cestiune aptitudinea loră şi nu li se mai poate cere să facă nouă cursuri şi să se supună la nouă examene. Dar guvernulă, împinsă de grija de a cuceri câtă mai curândă naţionalităţile prin cultura maghiară, găsesce că în ţinuturile locuite de Nemaghiarî studiul limbei maghiare nu face progrese. Inspectorii unguresci de scule se plângă mereu, că în scólele noastre poporale confesionale nu se predă limba maghiară cu aceeaşi rigoare ca în scólele de stată maghiare şi pretindă dela învăţătorii noştri să fie perfecţi Unguri, bunăoră ca profesorii dela universitatea din Cluşiu. Acesta pretensiune vine în conflictu cu însăşî disposiţiile legei de maghiarisare dela 1879, care stabilesce în privinţa calificării o margine, peste care prin urmare nu e permisă a se trece. Guvernulă cere însă dela învăţătorii noştri totă mai multă, cere imposibilulă şi vrea să scotă din ei cu totă adinsulă academician! maghiari. Acesta a fostă celă puţină idealură d-lui Csaky, când a ordonată înfiinţarea cursurilor din cestiune pentru „perfecţionarea“ învăţătoriloru în limba maghiară. Guvernul ungurescu pote să aibă nenumărate dorinţe de aceste şi elă nu va înceta de a pretinde totă mai multă în favorulă limbei maghiare, dar mai suntemu şi noi aici şi scólele nóstre confesionale nu stau sub conducerea guvernului, ci a consistorielor nóstre. Cum vine dor, că suntă terîţî acuma de-odată la nouă cursuri şi acei învăţători ai noştri, cari au deja calificaţiunea loră legală din studiulă limbei maghiare, au diplomele loră subscrise de inspectorii de scóle unguresci ? Unde au fostă consistoriile nóstre, când s’au înfiinţată aceste cursuri ilegale? De ce au tăcută şi n’au protestată în contra loră? Ori dera să fiă adevărată, ce se susţine din partea maghiară, că ele s’au înfiinţată cu învoirea loră ? Când s’a adusă legea dela 1879, prin care s’a introdusă studiulă limbei maghiare în şcolele nostre poporale, aichiereii noştri au protestată contra aducerei ei şi între alte multe motive forte tari se afla şi motivulu, că printrînsa se îngreveză chiămarea pedagogică a învăţătorilor şi se împiedecă astfelă desvoltarea instrucţiunei naţionale. Ei bine, când nu mai ajunge nici diploma legală şi li se ceră învăţătorilor noştri mereu nouă esamene din limba maghiară, se face ore acesta pentru uşurarea chiămării lor pedagogice? La cursul din Szepszi-st.-György, afară de multi doi, toţi învăţătorii noştri aveau calificaţiunea legală din limba maghiară, ba unii dintre ei aveau şi câte două atestate valabile, dela cursurile de mai înainte şi dela consistorii. Ce înţelesă mai avea dor de a-i chiăma la unu nou cursă şi a-i supune torturei unui nou esamenă ? Au recunoscută în cele din urmă şi consistoriile dela Blaşiu şi Sibiiu absurditatea acestei pretensiunî şi le-au dată de scrie învăţătoriloră, că lin e nevoiă de a se mai supune unui nou esamen din limba maghiară. Dar acésta au făcut’o numai la repeţita cerere a învăţătorilor, cari nu mai scieau ce e de capulă loră, şi numai în zirile ultime. Nu puteau să prevadă consistoriile nóastre situaţia tristă şi umilitoare, ce li s’a creată acestoră învăţători prin cursurile lui Csaky ? Şi oare nu erau datoare, ca, în apărarea învăţământului nostru naţională totă mai multă ameninţată, se ia dela începută o posiţie energică protestatare faţă cu acesta nouă cursă de maghiarisare ? Dacă şi în faţa unora astfelă de abusuri, de ilegalităţi făţişe şi de uneltiri anarchice pentru subminarea şi nimicirea învăţământului nostru poporală, archiereii şi consistoriile nóstre tacîi şi ingădue, cum n’o să se laude ministru-preşedinte Wekerle înaintea lumei, că ei nici că se gândescu a maghiarisa cu forţa, că tóte se petrecă în pace, cu bună învoire şi pe cale legală şi că numai „agitatorii angajaţi de străinătate“ tulbură apele şi neliniştescu ţăra? FOILETONUL: „GAZ. TRANS.“ Unii crinai. Traducere din franţuzesce. (6) (Urmare.) Albert cu totă bună-voinţa lui nu-şi putu păstra atitudinea rece şi politicosă. Se poate, că acest sentiment atârna dela siguranța de-a se scăpa prin fugă de legăturile invisibile, ce îl înfășurau; se poate, că asemenea n’a putut să se desbare de tot de-o simpatiă involuntară pentru Agnes. Ea l’a privită cu atâta dulcuță, ea îi întinse o mână așa de abandonată, pasa ei, mișcările, cuvintele ei aveau ceva atâtd de atrăgătord, încâtd nu i-a pututd refusa câteva dovedii de interese vage. Agnes părea atinsă de aceste atențiuni. Ea îi mulțămi pentru ele. Crină plecată spre cotoruld lui, s’ar fi pututd chcer ca sufietuld său iese din elă, ca una ultimă parfumă. Viaţa părea a să fi concentrată în ochii săi învioşiţi prin aceste friguri particulare, ce le produce insomnia. După prândă, ea căpăta urăşi putere şi făcu musică. Când se anunţa visita a două dame, ea se scula cu ună aeră de visibilă rea disposiţie și se retrase în odaia ei, pe când mamă-sa merse înaintea damelor. Marchisulă făcea siestă. Albert, absolută isolată, dispăru pe câmpie și se preumblă pe fluviu, esercițiu, care îi calma nervii și contribui să-i trecă mai iute timpul. Sosindă orăși în castelă, marchisulă îi propuse de a pune basele lucrării lor, combinate asupra eraldicei și ora supeului îi surprinse în mijloculă cărțiloră, a casteloră desfășurate, a gravureloră și pergamenteloră celoră mai venerabile. D-sora Agnes însășî veni să-i smulgă din aceste ocupațiunî interesante. Făcui imputări amicabile lui Albert, că a petrecuta tata diua călare, în barcă și în bibliotecă, dojeni pe tată, ceru ajutoră dela mama ei, așa că Albert promise de a nu se mai face vrednică de-o mâniă atâtă de lingușităte. Sera sectură mai multă, ca de obiceiu, într’o intimitate incantatore, și d-ra Agnes s’arăta bine dispusă. A doua di Albert se scula la 4 ore diminața. Deschise fereastra și se preumblă prin odaiă în pantofi, dată cu totulă unoră cugetări din cele mai bizare și contradictorii. Elă se întreba, deci Agnes era una îngeră din raiu, pierdută sau regăsită. Elă nu putea să nu-şi mărturisăscă, că ea are pentru elă o atenţiune particulară, şi că elă ocupă una locă alesă în inima ei, odinioara atâtă de împărţită. Pănă aci ajunsese cu cugetările, când aveai una sgomotă uşoră în coridoră, ce servea ca comunicare între cele două corpuri ale clădirei. Albert se uită prin gaura cheii și vădi trecendă iute pe d-sora Agnes într’ună cochetă negligen de diminăță. După ce dispăru ea, elă deschise ușa. După câteva momente mă pasă ușoră și o fășietură de rochiă semnala reîntorcerea ei. Ea avea o carte în mână. Văcjendă ușa deschisă, se opri nedecisă, tuși puțină și înainta cu sfială. — V’ați sculată deja, d-le? zise ea ridicându-și capul. — Da, domnișoră. — Bună diua d-le, adaogă ea, apropiindu-se puțină. — Bună diua, domnișoara. — Eu credeam, că în totă casa sunt numai singură deșteptă... Toți dormă... Vreți să aflați ună mare secretă ? — Va fi păzită. — Vin dela bibliotecă, am căutată o carte. — Ah! — Da, sunt oprită de a ceti romane. — Și ce romane ați cetită ? — Am cetită multe; pe toate câte le-a primită mama. — Și de ar sei ea aceasta ? — Ea n’o s’o scie. Și apoi eu sunt tratată puțină ca o prisonieră. Nu vorbescă nimică înaintea mea, nu mă lasă să mă atingă de nici ună jurnală, și cărțile ce mi se permită să le citescă, suntă forte plictisitoare... Când se mărită amicele mele, mă părăsescă, seu mă trateză ca pe-o copilă. Vreau să sciu... — Ești așader forte curiosă? — O, da, da... sunt forte curioasă. Aceasta-i rău, nu-i așa? — D-voastre o știți, deoarece Vă ascundeți. — Adevărată. Nu mi-e frică, că voia Reu îi supără. Ungurii și foile lor sunt supărați ei pe ei. Nu se potu de locă împăca cu ideia, că pressa și bărbați iluștri din străinătate se ocupă de causa nostră, aprobândă fără esitare lupta, ce-o purtamu noi contra nelegiuirilor, ce ni se faeil, şi înfierându după cuviinţă politica volnică de nedreptăţire şi asuprire a Maghiarilor. Ungurii şi foile lord ar dori, ca noi loviţi fiindu, se tăcem, nedreptăţiţi fiindd să stămă muţi şi nemişcaţi; ba aştăptă chiar dela noi, să ne închinămă lord, când ei ne vatămă în sentimentele nóstre cele mai sfinte, când fără de ruşine ne insultă limba şi obiceiurile strămoşesc! şi n’au pentru Română, decâtd cuventul de „trădătord“. Scie acum totă lumea, ce are să mai crâdă „eroilor“ dela Világos ; opinia publică a străinătăţii s’a desilusionat, grozavd faţă de ei şi nu e di lăsată de Dumnezeu, în care să n’auzimd pe foile unguresci văitându-se, că „Valahii“ i-au pusă într’o lumină tristă faţă cu străinătatea. Cu tema aceasta se ocupă „Egyetértés“, dela 14 Augustă într’und articol, întitulată „ Opinia publică din afară şi agitaţiunea română“. Organuld kossuthistd se plânge, că guvernuld unguresec e stăpânită de cea mai crassă indiferenţă în privinţa cestiunei române faţă cu străinătatea Opiniunea publică din afară, — esclamă „Egyetértés“ — este totă pe partea Românilor. Prin pisma aceasta unilaterală privesce ea raporturile din Ungaria. Opinia aceasta publică, aduce și judecăți asupra nostră, dar toate judecățile acestea glăsuescu contra nostră (a Ma-