Gazeta Transilvaniei, septembrie 1895 (Anul 58, nr. 194-217)

1895-09-01 / nr. 194

iMad­iMea, AdiinistTdfiii­ea. 21 TispiraSi Braşov, piaţa scare 3fr, 30. Sub­sori aefi'&no&t.« nu. ne p­rim­esc. — MAiiugcript« ca se r g trimet. INSERATE se primesc la Admi­­nistraţiune în Braşov şi la ur­­matoarele Birouri de anunoiuri: în Viena: M. Dukts, Heinrich­­ Schalek, Rudolf Mosse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Danneber, în Budapesta: A. Y. Goldbergerg, Eckstein Bernat; în Bucuresci: Agence fiavas. Suc­­oursale de Roumanie; în Ham­­bort,­ Károlyt­ote Lie­omann. Preţul Inserţiunilor: o seria I garmond pe e coloana 8 cr. si I 80cr. timbra pentru o publi­care. Publicări mai dese după tarifă și învoială. îreclame pe pagina a d-a o seriă 10 cf. sen. 80 bani. „Gazeta" iese în flâ­care dl. ASonamente teatru Austro-Dagaria: Pe un an 12 fl., pe şese loni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Dumineca 2 fl. pe an. Petin România si străinătari. Pe un an 40 franci, pe şăse luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 8 frenci. Se prenumără la toate ofictele poştale din întru și din afară și la doi. colectori. l^namînt poatru Brawf administrațiunea, piața mare, Târgul Inului Nr. 30 etagiu I., pe un an 10 fl., pe șase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusul în casă. Pe un an 12 fl., pe 0 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Un esemplar 5 cr. v. a. seu 15 bani. Atât abonamen­tele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 194. Braşov, Vineri, 1 (13) Septemvre 1895. Banffy la Şimleu. După Csaky a urmat Banffy. In darea de samă, ce-a făcut-o înaintea alegătorilor săi din cercul Şimleului, în 9­­. c., voinicosul ministru-preşe­­dinte şi-a băgat toata înţelepciunea sa politică şi programul, după care voesce se lucreze în viitor. Cu toate „minunile“, ce le-a făcut pănă acuma, Banffy totuşi simte ne­cesitatea de a-şî face popularitate, căci omul nu ştie ce va mai fi în viitor, şi aşa a intrat cu curagiu în Şimleu, purtând drapelul „statului na­ţional maghiar“. încă la Intrarea sa în Şimleu, Banffy a­sciut se cucerâsca inimele celor ce l’au întâmpinat printr’o de­­claraţiune forte ademenitoare, cricend despre sine, că el este acela, „care şi-a pus ca ţintă supremă consolidarea statului naţional maghiarAcestă de­claraţive o făcu ministrul president în răspunsul, ce l’a dat la discursul de bineventare, cu care a fost sa­lutat la gară. El adause tot­odată. „Nu voi să fac la acest loc decla­­raţiunî politice, dar atâta totuşi amin­tesc, că m’a impresionat plăcut pro­vocarea la caracterul naţional din partea oratorului d vóstre. Stiu bine, că asta este o vechia însuşire a d-vóastre şi tocmai pentru aceea sper cu siguranţă, că atât tendinţele mele, cât şi în general ale guvernului, des­făşurate în interesul ideei de stat naţio­nal, vor întâmpina întot­dauna apro­bări din partea d-vostră“. Acesta, ce-i drept, a fost pen­tru d-l Banffy cea mai bună reco­­mandaţiune pentru de-a captiva încă dela început inimele conaţionalilor săi. In acelaşi timp însă, aceste cu­vinte de recomandaţiune ale lui Banffy au fost şi o formală şi ho­­tărîtă declarare de resboiu în con­tra naţionalităţilor, căci când un mi­­nistru-preşedinte vine şi declară în public, că şi a pus ca scop de frunte consolidarea statului naţional maghiar, acesta este identic cu contopirea prin foc şi fer a popoarelor nemaghiare, ca să­­ib­ă cu maghiarizarea forţată. După toate acestea abia mai era lipsă, ca dl Banffy să-şi dea aşa multă silinţă de-a convinge pe ale­gătorii săi, maghiari şi evrei, că el nu-i frate de cruce cu „agitatorii“. Acesta era, credem, de prisos, de­­ore­ce a fost prea destul, că deja la sosire s’a declarat ca duşman al naţionalităţilor, pentru­ ca cei de-o pănură cu el să nu stea la îndoială, că dânsul ca ministru-preşedinte va face tot posibilul spre a susţine şi întări sistemul asupritor faţă cu na­ţionalităţile. Der d-l Banffy poate că a tre­buit să introducă capitulul „agita­­ţiunei naţionalităţilor“ cu astfel de asigurări şi ameninţări pro future, pentru ca să potă ajunge la conclu­­siunea, că guvernul se va vedea în­demnat de-a face în curând propuneri pentru amnestiarea mai multor întem­niţaţi din pricina „agitaţiunei“. Pro­pusul acesta, după noi, stă în legă­tură cu serbările mileniului, ceea ce însă Banffy reface, vrând să dea cestiu­­nei amnestierei, care se impune de sine la asemenea ocasiuni, coloritul unui act special de generositate al gu­vernului. Inse la aceste, precum şi la alte puncte ale vorbirei sale ni­ se va mai da ocasiune se revenim. Pentru acuma lăsăm se urmeze un estras din discursul seu. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Drăguţii. Novelă, de E. Măglaşiu. Marioara era un ânger. — „Un ângeri! Fugi!“ îmi vei cjice. „Acesta o spune flă­care despre iubita lui“. Nu surîde însă cu neîncredere, naive cetitor! Marioara, ori­cum, era un ânger și încă din pănura celor ceresci. Aripi, e drept, nu avea ea; nici măcar cu unele de alu­­miniu nu a învrednicit-o milostivul Dun­­­netreu, cu cari să potă sbura din eremita­­giul său, soli, ca o păsărică din coliviă. Fe­­restrile de cătră stradă erau destul de mari, nu erau însă făcute spre a servi drept ușe, ci spre alt scop le folosia Marieia, și pe lângă toate astea ea era nici mai mult, nici mai puțin, decât un înger. Îngerii din trecutele vremi s’au mai și cam schimbat; noi „modernii“ cu totul alt-cum ne închipuim îngerii, precum multe din vremea vechiă alt-cum ni­ le închipuim astăzjl. — „Dar aceasta e prelegere teoretică despre ângeri“, îmi vei­­jice-Așa e, ai dreptate. Să trecem doar dela îngeri, în general, la ângerul Măriora în special. Măriora era un ânger, căci era fru­­mosă de-ţi fura nu numai minţile, dar şi inima. Cu părul în valuri de aur curgător, cu gâtul alb, ca caşul, cu gura mică şi ru­menă, care când rîdea — şi rîdea des şi bucuros — lăsa să se vadă două rânduri de dinţi mici, bine înşiraţi şi albi ca noua. Ea avea frunte potrivită, sprîncene bine pronunţate, ce muriau pe nesimţite pe tâm­ple, gene lungi încreţite uşor, ochi de un albastru ceresc şi tăiaţi în forma migdale­lor, buzele rumene, ca un boboc de tran­dafir, să le îneci într’un sărutat, obrajii ei, ca două mere domnesc!, formau o admira­­bilă amestecătură de roşu şi alb. Şi apoi las’, că era tânără, numai de vr’o şase­spre-dece ani, şi că avea o fră­gezime copilareasca atât de nepreţuită în podoba unei femei. Toate mişcările, căută­tura, glasul cel dulce al ei aveau ceva deosebit, un aer de un sălbatec încântător, ce o asămăna cu o căprioră sprintenă. Ionel nu se putea opri de a­ o fura foarte des cu coda ochiului; începuse a avea o plăcere involuntară de a-și odihni ochii asupra Mariorei. Ii număra rând pe rând zimbetele cu cart­ea îl făcea fericit, analiza gesturile şi jocul fisionomiei acestei copile, care la început poate nici n’a visat, că acţiunile sale formeza sujetul unor vi­sări profunde. Lui Ionel îi rîdea inima, când îşi vedea „puişorul“ venind la ferestră re­pede şi uşoiră ca un fulg, sprintenă şi caldă la gânduri. Aripi ar fi voit să aibă, se sbate la dânsa sus, pentru a-şî deschide inima şi a-i esprima cu mii de mii de lacrimi şi în­cântări simţămintele ce-i umpleau inima. Copila la rândul ei nu scăpa nici un prilej de a privi pe Ionel, şi încă cu multă gingăşie. El era frumos, cu părul în bucle, cu privire profundă şi melancolică, cu su­­rîs serios, dar atrăgător, era cam închis din fire, ca ori­ce orfan, care de timpuriu a în­ceput a pasce nevoile vieţii. Crescut fără să stie, că mai este în lume şi alt­ceva afară de năcaz, chinuri şi dureri, acum se simţea mai uşurat şi des­tul de fericit. Veselia îşi aşternu cu gin­găşia peste obrazul lui vălul său trandafiriu şi o serenitate admirabilă a început să-i cu­prindă sufletul. Ionel se afla în vârsta în care nece­sitatea de-a iubi puperesce pe om, şi acestă necesitate era cu atât mai mare la el, cu cât păn’ aci trăise curat, păstrând cu o în­grijire gelosă ilusiunile pe cari alţii se arată atât de grăbiţi a­ le risipi. Romane încă nu prea cetise, şi realitatea atât de as­pră pentru Ionel nu putuse păn’ acum să-i dea nici cea mai mică ideiă despre iubire. Natural deci, ca Ionel să vadă toate din jurul său numai în raport cu Măriora. Şi de a­i îi crescea convingerea, că în ochii ei a descoperit ceea­ ce păn’ acum în zadar a căutat, că ea e sufletul, e totul pentru el. Dar apoi visurile şi vedeniile ceresci, ce le avea el în nopţi de insomnie! Părea, că călătoresce în regiuni îndepărtate; un basm era viaţa lui, când să dădea som­nului ; ea era faţă de împărat, cu părul de aur, cu tevitul feţei alb ca prinul, cu dinţii de mărgăritar, cu buzele rumene, ca un boboc de trandafir. Nu vedea, decât ochii cei mari albaştri ai Măriorei şi blânda ei figură, ce părea zugrăvită in faţa lui. Inima lui Ionel se amăria însă cu atât mai tare, când nu-şi putea vedea „puişorul“ la ferestra sub care visase atâta vreme. Un stol de gânduri grele începeau a-i face Discursul ministrului-preşedinte. In 9 Septemvre­­, ministrul­­preşedinte baron Desideriu Banffy s’a dus la Şimleul-Silvaniei, unde având în buzunar vorbirea stabilită în consiliul de miniştri, a ţinut’o înaintea alegătorilor săi. Drept introducere ministrul-preşedinte aminti greutăţile cu cari s’a întâlnit deja la începutul carierei sale de şef al guver­nului actual. El accentua în deosebi ali­pirea neclătită a guvernului la pactul din 1867 şi la esecutarea legilor bisericesci-politice. Contază însă la cumpănirea fie-cărui cetă­­ţen al statului şi la patriotismul lor, deci privesce cu încredere la 1 Octomvre, cjiua, când vor intra în vigoare legile bisericesci. Ordinaţiunile esecutive ale guvernului arată, că tendinţele lui nu ţintesc la vătămarea intereselor confesionale. Problema guver­nului va fi mai departe de-a face să trecă prin parlament şi de a întroduce şi proiec­tele bisericesci restante. După aceasta parlamentul va desbate budgetul pe 1896. La preliminarea budge­tului guvernul s’a insuit, ca să aducă în ar­­moniă lipsele crescânde ale statului cu vis­­teria publică. In situaţiunea financiară nu este nici un simptom, din care s’ar putea deduce la o recidivă, şi deşi, grelele urmări ale raporturilor economice nu au rămas fără influenţă şi asupra finanţelor, totuşi e ne­întemeiată presupunerea, că echilibrul fi­­nanţelor statului ar fi conturbat. Parlamentul va lua apoi în desbatere proiectele despre judecătoriile administra­tive şi despre procedura penală. Apoi vin serbările milenare faţă de cari guvernul va face cât mai curând proposiţiuni. Banfffy se ocupa apoi foarte amănunţit cu reforma administrativă. Guvernul va îna­inta camerei acest proiect deja la începutul sesiunii parlamentare, insă nu-l va putea desbate decât la începutul anului 1897. Anul milenar nu este acomodat pentru des­­baterea ăstor­ fel de lucrări. E posibil însă, că cestiunea bancei se va putea resolva deja în 1896. Vorbind apoi despre cestiunea naţionalităţilor şi despre agitaţiunile socialiste, s zise următoarele: „Referitor la legislativa justiţiară, de mai multe­ ori ne întâlnim cu părerea, că în interesul curmării agitaţiunilor socialiste şi de naţionalitate, ar trebui să se ia anu­mite dispositivni de drept ponibil. „Nu sufere îndoială, ca atât pe te­renul socialist, cât şi în cercul naţionalită­ţilor din patriă există agitatori fără suflet, cari mai ales conduşi de vanitatea proprie sau de mâncărimea de-a juca rol, şi nu arare­ori din interes material josnic — se intuesc a crea nemulţămire prin fantasii deşerte şi mai mult nerealisabile şi a aţîţa pe consoţii lor; acastă lucrare a lor cade şi în cercul de naţionalitate; prin gravamine iscodite şi prin minciuni se in­­suesc a agita pe conaţionalii lor contra patriei comune şi a ideii de stat maghiar, şi cu pretinsele plângeri ale naţionalită­ţilor umplu totă lumea. „Nu se poate nega, că astfel de agi­taţiuni continue află şi oare­care răsunet la poporul neorientat, care afară de cele ce se petrec la vatra sa, nu se ocupă cu alte pestiuni, însă trebue să ne încredem în trezvia poporului, care în cele din urmă va vedea, că are de a face cu apostoli falşi, cu amăgitori. „Din cauza aceasta guvernul maghiar actualmente nici nu intenţionăm a propune un parlamen­t a­ se lua disposiţiunî legislative escep­­ţionale contra indicatelor agitaţiuni, ceea­ ce însă nu eschide, de-a urmări cu treaza aten­ţiune mişcarea ivită; şi acolo, unde într’a­­devăr este motivat, să şi aplicăm măsurile de retorsiune, ce ni­ le dau legile esistente con­tra agitatorilor. Dacă însă — de ceea­ ce cred că ni trebue să ne mai temem — agitațiu­nile fără suflet vor lua­­astfel de propor­­țiuni, încât mijloacele legale esistente nu se vor arăta suficiente pentru înfrânarea lor, atunci guvernul nu va evu­a, ca în interesul liniştei poporului sedus, se propună şi să practice astfel de măsuri legislative, cari ar lovi în modul cel mai riguros pe agitatori. „Intre toate împrejurările vom îngriji, ca să nu se potă trage la îndoială, că statul maghiar are putere şi că stie să o şi f­olo­­sască, dacă vor­ trebui înfrânate tendinţele îndreptate contra siguranţei şi liniştei sale, şi înfrânaţi şi agitatorii. „Insă, cum am zcis, am deplină speranţă, că nu va fi lipsă de acesta. Reţaua calom­­niior şi a tot felul de apucături şi min­ciuni, ţăsută prin multă ostenelă cu scopul de-a aţîţa pe locuitorii nemaghiari ai pa­triei contra ideii de stat maghiar şi a dis­credu­s naţiunea maghiară înaintea străină­tăţii, începe deja să se rupă foarte tare.

Next