Gazeta Transilvaniei, septembrie 1895 (Anul 58, nr. 194-217)
1895-09-01 / nr. 194
iMadiMea, AdiinistTdfiiiea. 21 TispiraSi Braşov, piaţa scare 3fr, 30. Subsori aefi'&no&t.« nu. ne primesc. — MAiiugcript« ca se r g trimet. INSERATE se primesc la Administraţiune în Braşov şi la urmatoarele Birouri de anunoiuri: în Viena: M. Dukts, Heinrich Schalek, Rudolf Mosse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Danneber, în Budapesta: A. Y. Goldbergerg, Eckstein Bernat; în Bucuresci: Agence fiavas. Sucoursale de Roumanie; în Hambort, Károlytote Lieomann. Preţul Inserţiunilor: o seria I garmond pe e coloana 8 cr. si I 80cr. timbra pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. îreclame pe pagina a d-a o seriă 10 cf. sen. 80 bani. „Gazeta" iese în flâcare dl. ASonamente teatru Austro-Dagaria: Pe un an 12 fl., pe şese loni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Dumineca 2 fl. pe an. Petin România si străinătari. Pe un an 40 franci, pe şăse luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 8 frenci. Se prenumără la toate ofictele poştale din întru și din afară și la doi. colectori. l^namînt poatru Brawf administrațiunea, piața mare, Târgul Inului Nr. 30 etagiu I., pe un an 10 fl., pe șase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusul în casă. Pe un an 12 fl., pe 0 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Un esemplar 5 cr. v. a. seu 15 bani. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 194. Braşov, Vineri, 1 (13) Septemvre 1895. Banffy la Şimleu. După Csaky a urmat Banffy. In darea de samă, ce-a făcut-o înaintea alegătorilor săi din cercul Şimleului, în 9. c., voinicosul ministru-preşedinte şi-a băgat toata înţelepciunea sa politică şi programul, după care voesce se lucreze în viitor. Cu toate „minunile“, ce le-a făcut pănă acuma, Banffy totuşi simte necesitatea de a-şî face popularitate, căci omul nu ştie ce va mai fi în viitor, şi aşa a intrat cu curagiu în Şimleu, purtând drapelul „statului naţional maghiar“. încă la Intrarea sa în Şimleu, Banffy asciut se cucerâsca inimele celor ce l’au întâmpinat printr’o declaraţiune forte ademenitoare, cricend despre sine, că el este acela, „care şi-a pus ca ţintă supremă consolidarea statului naţional maghiarAcestă declaraţive o făcu ministrul president în răspunsul, ce l’a dat la discursul de bineventare, cu care a fost salutat la gară. El adause totodată. „Nu voi să fac la acest loc declaraţiunî politice, dar atâta totuşi amintesc, că m’a impresionat plăcut provocarea la caracterul naţional din partea oratorului d vóstre. Stiu bine, că asta este o vechia însuşire a d-vóastre şi tocmai pentru aceea sper cu siguranţă, că atât tendinţele mele, cât şi în general ale guvernului, desfăşurate în interesul ideei de stat naţional, vor întâmpina întotdauna aprobări din partea d-vostră“. Acesta, ce-i drept, a fost pentru d-l Banffy cea mai bună recomandaţiune pentru de-a captiva încă dela început inimele conaţionalilor săi. In acelaşi timp însă, aceste cuvinte de recomandaţiune ale lui Banffy au fost şi o formală şi hotărîtă declarare de resboiu în contra naţionalităţilor, căci când un ministru-preşedinte vine şi declară în public, că şi a pus ca scop de frunte consolidarea statului naţional maghiar, acesta este identic cu contopirea prin foc şi fer a popoarelor nemaghiare, ca săibă cu maghiarizarea forţată. După toate acestea abia mai era lipsă, ca dl Banffy să-şi dea aşa multă silinţă de-a convinge pe alegătorii săi, maghiari şi evrei, că el nu-i frate de cruce cu „agitatorii“. Acesta era, credem, de prisos, deorece a fost prea destul, că deja la sosire s’a declarat ca duşman al naţionalităţilor, pentru ca cei de-o pănură cu el să nu stea la îndoială, că dânsul ca ministru-preşedinte va face tot posibilul spre a susţine şi întări sistemul asupritor faţă cu naţionalităţile. Der d-l Banffy poate că a trebuit să introducă capitulul „agitaţiunei naţionalităţilor“ cu astfel de asigurări şi ameninţări pro future, pentru ca să potă ajunge la conclusiunea, că guvernul se va vedea îndemnat de-a face în curând propuneri pentru amnestiarea mai multor întemniţaţi din pricina „agitaţiunei“. Propusul acesta, după noi, stă în legătură cu serbările mileniului, ceea ce însă Banffy reface, vrând să dea cestiunei amnestierei, care se impune de sine la asemenea ocasiuni, coloritul unui act special de generositate al guvernului. Inse la aceste, precum şi la alte puncte ale vorbirei sale ni se va mai da ocasiune se revenim. Pentru acuma lăsăm se urmeze un estras din discursul seu. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Drăguţii. Novelă, de E. Măglaşiu. Marioara era un ânger. — „Un ângeri! Fugi!“ îmi vei cjice. „Acesta o spune flăcare despre iubita lui“. Nu surîde însă cu neîncredere, naive cetitor! Marioara, oricum, era un ânger și încă din pănura celor ceresci. Aripi, e drept, nu avea ea; nici măcar cu unele de aluminiu nu a învrednicit-o milostivul Dunnetreu, cu cari să potă sbura din eremitagiul său, soli, ca o păsărică din coliviă. Ferestrile de cătră stradă erau destul de mari, nu erau însă făcute spre a servi drept ușe, ci spre alt scop le folosia Marieia, și pe lângă toate astea ea era nici mai mult, nici mai puțin, decât un înger. Îngerii din trecutele vremi s’au mai și cam schimbat; noi „modernii“ cu totul alt-cum ne închipuim îngerii, precum multe din vremea vechiă alt-cum ni le închipuim astăzjl. — „Dar aceasta e prelegere teoretică despre ângeri“, îmi veijice-Așa e, ai dreptate. Să trecem doar dela îngeri, în general, la ângerul Măriora în special. Măriora era un ânger, căci era frumosă de-ţi fura nu numai minţile, dar şi inima. Cu părul în valuri de aur curgător, cu gâtul alb, ca caşul, cu gura mică şi rumenă, care când rîdea — şi rîdea des şi bucuros — lăsa să se vadă două rânduri de dinţi mici, bine înşiraţi şi albi ca noua. Ea avea frunte potrivită, sprîncene bine pronunţate, ce muriau pe nesimţite pe tâmple, gene lungi încreţite uşor, ochi de un albastru ceresc şi tăiaţi în forma migdalelor, buzele rumene, ca un boboc de trandafir, să le îneci într’un sărutat, obrajii ei, ca două mere domnesc!, formau o admirabilă amestecătură de roşu şi alb. Şi apoi las’, că era tânără, numai de vr’o şasespre-dece ani, şi că avea o frăgezime copilareasca atât de nepreţuită în podoba unei femei. Toate mişcările, căutătura, glasul cel dulce al ei aveau ceva deosebit, un aer de un sălbatec încântător, ce o asămăna cu o căprioră sprintenă. Ionel nu se putea opri de a o fura foarte des cu coda ochiului; începuse a avea o plăcere involuntară de a-și odihni ochii asupra Mariorei. Ii număra rând pe rând zimbetele cu cartea îl făcea fericit, analiza gesturile şi jocul fisionomiei acestei copile, care la început poate nici n’a visat, că acţiunile sale formeza sujetul unor visări profunde. Lui Ionel îi rîdea inima, când îşi vedea „puişorul“ venind la ferestră repede şi uşoiră ca un fulg, sprintenă şi caldă la gânduri. Aripi ar fi voit să aibă, se sbate la dânsa sus, pentru a-şî deschide inima şi a-i esprima cu mii de mii de lacrimi şi încântări simţămintele ce-i umpleau inima. Copila la rândul ei nu scăpa nici un prilej de a privi pe Ionel, şi încă cu multă gingăşie. El era frumos, cu părul în bucle, cu privire profundă şi melancolică, cu surîs serios, dar atrăgător, era cam închis din fire, ca orice orfan, care de timpuriu a început a pasce nevoile vieţii. Crescut fără să stie, că mai este în lume şi altceva afară de năcaz, chinuri şi dureri, acum se simţea mai uşurat şi destul de fericit. Veselia îşi aşternu cu gingăşia peste obrazul lui vălul său trandafiriu şi o serenitate admirabilă a început să-i cuprindă sufletul. Ionel se afla în vârsta în care necesitatea de-a iubi puperesce pe om, şi acestă necesitate era cu atât mai mare la el, cu cât păn’ aci trăise curat, păstrând cu o îngrijire gelosă ilusiunile pe cari alţii se arată atât de grăbiţi a le risipi. Romane încă nu prea cetise, şi realitatea atât de aspră pentru Ionel nu putuse păn’ acum să-i dea nici cea mai mică ideiă despre iubire. Natural deci, ca Ionel să vadă toate din jurul său numai în raport cu Măriora. Şi de ai îi crescea convingerea, că în ochii ei a descoperit ceea ce păn’ acum în zadar a căutat, că ea e sufletul, e totul pentru el. Dar apoi visurile şi vedeniile ceresci, ce le avea el în nopţi de insomnie! Părea, că călătoresce în regiuni îndepărtate; un basm era viaţa lui, când să dădea somnului ; ea era faţă de împărat, cu părul de aur, cu tevitul feţei alb ca prinul, cu dinţii de mărgăritar, cu buzele rumene, ca un boboc de trandafir. Nu vedea, decât ochii cei mari albaştri ai Măriorei şi blânda ei figură, ce părea zugrăvită in faţa lui. Inima lui Ionel se amăria însă cu atât mai tare, când nu-şi putea vedea „puişorul“ la ferestra sub care visase atâta vreme. Un stol de gânduri grele începeau a-i face Discursul ministrului-preşedinte. In 9 Septemvre, ministrulpreşedinte baron Desideriu Banffy s’a dus la Şimleul-Silvaniei, unde având în buzunar vorbirea stabilită în consiliul de miniştri, a ţinut’o înaintea alegătorilor săi. Drept introducere ministrul-preşedinte aminti greutăţile cu cari s’a întâlnit deja la începutul carierei sale de şef al guvernului actual. El accentua în deosebi alipirea neclătită a guvernului la pactul din 1867 şi la esecutarea legilor bisericesci-politice. Contază însă la cumpănirea fie-cărui cetăţen al statului şi la patriotismul lor, deci privesce cu încredere la 1 Octomvre, cjiua, când vor intra în vigoare legile bisericesci. Ordinaţiunile esecutive ale guvernului arată, că tendinţele lui nu ţintesc la vătămarea intereselor confesionale. Problema guvernului va fi mai departe de-a face să trecă prin parlament şi de a întroduce şi proiectele bisericesci restante. După aceasta parlamentul va desbate budgetul pe 1896. La preliminarea budgetului guvernul s’a insuit, ca să aducă în armoniă lipsele crescânde ale statului cu visteria publică. In situaţiunea financiară nu este nici un simptom, din care s’ar putea deduce la o recidivă, şi deşi, grelele urmări ale raporturilor economice nu au rămas fără influenţă şi asupra finanţelor, totuşi e neîntemeiată presupunerea, că echilibrul finanţelor statului ar fi conturbat. Parlamentul va lua apoi în desbatere proiectele despre judecătoriile administrative şi despre procedura penală. Apoi vin serbările milenare faţă de cari guvernul va face cât mai curând proposiţiuni. Banfffy se ocupa apoi foarte amănunţit cu reforma administrativă. Guvernul va înainta camerei acest proiect deja la începutul sesiunii parlamentare, insă nu-l va putea desbate decât la începutul anului 1897. Anul milenar nu este acomodat pentru desbaterea ăstor fel de lucrări. E posibil însă, că cestiunea bancei se va putea resolva deja în 1896. Vorbind apoi despre cestiunea naţionalităţilor şi despre agitaţiunile socialiste, s zise următoarele: „Referitor la legislativa justiţiară, de mai multe ori ne întâlnim cu părerea, că în interesul curmării agitaţiunilor socialiste şi de naţionalitate, ar trebui să se ia anumite dispositivni de drept ponibil. „Nu sufere îndoială, ca atât pe terenul socialist, cât şi în cercul naţionalităţilor din patriă există agitatori fără suflet, cari mai ales conduşi de vanitatea proprie sau de mâncărimea de-a juca rol, şi nu arareori din interes material josnic — se intuesc a crea nemulţămire prin fantasii deşerte şi mai mult nerealisabile şi a aţîţa pe consoţii lor; acastă lucrare a lor cade şi în cercul de naţionalitate; prin gravamine iscodite şi prin minciuni se insuesc a agita pe conaţionalii lor contra patriei comune şi a ideii de stat maghiar, şi cu pretinsele plângeri ale naţionalităţilor umplu totă lumea. „Nu se poate nega, că astfel de agitaţiuni continue află şi oarecare răsunet la poporul neorientat, care afară de cele ce se petrec la vatra sa, nu se ocupă cu alte pestiuni, însă trebue să ne încredem în trezvia poporului, care în cele din urmă va vedea, că are de a face cu apostoli falşi, cu amăgitori. „Din cauza aceasta guvernul maghiar actualmente nici nu intenţionăm a propune un parlament a se lua disposiţiunî legislative escepţionale contra indicatelor agitaţiuni, ceea ce însă nu eschide, de-a urmări cu treaza atenţiune mişcarea ivită; şi acolo, unde într’adevăr este motivat, să şi aplicăm măsurile de retorsiune, ce ni le dau legile esistente contra agitatorilor. Dacă însă — de ceea ce cred că ni trebue să ne mai temem — agitațiunile fără suflet vor luaastfel de proporțiuni, încât mijloacele legale esistente nu se vor arăta suficiente pentru înfrânarea lor, atunci guvernul nu va evua, ca în interesul liniştei poporului sedus, se propună şi să practice astfel de măsuri legislative, cari ar lovi în modul cel mai riguros pe agitatori. „Intre toate împrejurările vom îngriji, ca să nu se potă trage la îndoială, că statul maghiar are putere şi că stie să o şi folosască, dacă vor trebui înfrânate tendinţele îndreptate contra siguranţei şi liniştei sale, şi înfrânaţi şi agitatorii. „Insă, cum am zcis, am deplină speranţă, că nu va fi lipsă de acesta. Reţaua calomniior şi a tot felul de apucături şi minciuni, ţăsută prin multă ostenelă cu scopul de-a aţîţa pe locuitorii nemaghiari ai patriei contra ideii de stat maghiar şi a discredus naţiunea maghiară înaintea străinătăţii, începe deja să se rupă foarte tare.