Gazeta Transilvaniei, aprilie 1896 (Anul 59, nr. 73-95)

1896-04-02 / nr. 73

Seteem Aantistratii­M, şi Tinomîla: Braşov» piaţa mar« Nr. 30. Scrisori la trai mare nu bo primesc. — M­anuecripte au se­­­r «trimet. ! INSERATE se primesc la Admi- S nistraţiune în Braşov şi la ur­­matoarele Birouri de anunciuri: în Viena: if. Dukes, Heinrich Schalek, Rudolf Mosse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Danneber; în Budapesta : A. Z. Goldbergerg, Eckstein Bernat; în Bucuresci: Agence Havas, Suc­­oursaie de Roumanie; în Ham­burg: Karolyx & Liebmann, Preţul Inserţiunilor: o seria garmond pe o colonă 0 cr. şi 80cr. timbru pentru o publi­care. Publicări mai dese după tarifă şi învoială. Reclame pe pagina a 3-a o seria 10 cr. sau 30 bani. Nr. 73. ^ .iT-crx. Lisa. Braşov, Lumi-Marţî, % (14) Aprilie „Gazeta"‘ iese îb l-care di. Momente pentru Austro-Ungana. Pe un an !2 fi., pe şese -ani 6 fi., pe trei luni 3 fi. N-rii de Duminecă 2 «. pe an. Pentru România şi străinătate. Pe un an 40 franci, pe ?6r© luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de foamineca 3 franci. Se prenumera la toate oficiele poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori, ligamentul psatru Brass? Adminifltraţiunea, piaţa mare, Tergui Inului Nr. 80 etaeiu I., pe un an 10 fi., pe şese luni 5 fi., pe trei luni 2 fi. 50 cr. Cu dusul în casă. Pe un an 12 fi., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fi. Un exemplar 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atât abonamen­tele cât şi inaerţările sunt a se plăti înainte. 18967 Cerem conferenţă. i. Braşov, 1 Aprilie v. Sunt vre-o doue luni şi mai bine, de când, în faţa cunoscutelor certe, ce au isbucnit între membrii comi­tetului din Sibiiu, criceam, că îngri­jirea cea mai de căpetenia a d-lui Dr. Raţiu este şi trebue se fiă, de-a pune resolvarea conflictului şi a tu­turor neajunsurilor în mâna bărba­ţilor de încredere ai partidului, dân­­du-le sămă despre toate, şi că aceştia şi numai aceştia sunt chiămaţî a ju­deca, deca bine, ori nu a procedat Dr. Raţiu şi comitetul. Ce s’a petrecut de-atunci şi pănă acuma, fiă pentru resolvarea, fiă pen­tru neresolvarea conflictului, este bine cunoscut cetitorilor noştri. Aseme­nea îşi vor aduce aminte cetitorii, că organul nostru, după ce d-nului Dr. Raţiu i-a fost succes a face se se reguleze definitiv cestiunea pro­prietăţii „Institutului tipografic“ şi a chiatelor edate de el, n’a împărtăşit optimismul celor ce credeau, că acum lucrurile şi-au reluat mersul lor nor­mal, şi a stăruit în direcţia de­ a se face lumină asupra fondului politic al conflictelor ivite. S’a şi făcut lumină curând după aceea şi încă într’un mod pe cât de surprinejetor, pe atât şi de drastic. Şi partea leului în acesta clarificare a opiniunei publice buimăcite o au tocmai aceia, cari mai puţin au in­tenţionat acesta clarificare şi cari, în îngâmfarea şi închipuirea lor orbă, au creczut, că ajutaţi fiind de măsu­rile despotice ale guvernului ungu­resc în prigonirea partidului nostru naţional, este bine venit momentul, de­ a se face stăpâni pe situaţia aces­tuia şi de a-l da legat în mânile lui Banffy. Pe când înse fondul politic al crisei s’a înfăţişat ast-fel într’o lu­mină cum nu se putea mai tristă, situaţiunea comitetului însu­şî a ră­mas pănă în ziua de astătuî nelim­­peczită. S’a observat tot mai mult ten­dinţa şi insuinţa, de-a face, ca co­mitetul se se reculega şi se intre urăşî în văgaşele sale. Din aceasta insuinţă a isvorît şi cunoscutul manifest, publicat ca din partea celor graţiaţi, pe la mijlocul lunei lui Februarie. Tocmai acest act însă, în modul cum s’a presen­­tat, fiind subscris numai de şepte membri dintre cei graţiaţi, a dove­dit, că între membrii comitetului nu mai esistă armonia de vederi şi de procedere, ce-a esistat mai ’na­­inte. Toate declarările şi contra-decla­­rările, descoperirile şi destăinuirile, ce au urmat şi urmăză încă, n’au fost şi nu sunt în stare de-a lim­­pecji situaţia sdruncinată a comite­tului. Şi era clar şi învederat din ca­pul locului, după cele întâmplate de aproape doi ani, şi mai ales dela graţiarea întemniţaţilor încoce, că o limpezire a posiţiunei comitetului nu se putea face, decât numai şi numai prin concursul viu şi direct al întregului partid. Singurul mijloc, de-a face pe voia celor ce cu drept cuvânt doriau, ca lucrurile se-şi reia mersul lor normal, era deci apelul la partidul naţional Acesta într’atâta este ade­vărat, încât, deci din toamna anului trecut toate s’ar fi petrecut spre cea mai mare mulţumire şi bucurie a nostru a tuturor, şi atunci, în îm­prejurările cu totul extra-ordinare şi dificile, în cari membrii condamnaţi ai comitetului au aflat partidul nos­tru naţional când au eşit din tem­niţă, cel dintâiu şi cel mai de că­­petenie fapt al lor trebuia se a­flă solicitarea voinţei partidului şi a conlucrărei sale pentru apărarea şi asigurarea esistenţei lui ameninţate. Cea mai eclatantă şi convinge­­toare dovadă, că nimic nu se poate face, nimic nu se poate îndrepta fără conlucrarea conscientă şi energică a tuturor, ni-a dat’o însuşi guvernul Banffy numai de curând, când a asmuţat pe căpitanii de poliţie în contra d-lui Dr. Raţiu şi a soţilor săi din causa manifestului, ce l’au subscris şi în care ei n’au spus în fond alta, decât că sunt datori se păiAscă linia de conduită trasă lor de câtre partid. Când lucrurile au ajuns aşa de­parte, e evident, că nu poate ajuta nici un fel de negociare, nici un fel de compromis, nici un fel de tran­şare a divergenţelor dintre corifeii comitetului. Singurul mijloc de­ a eşi din im­pas şi de a putea delătura neajunsu­rile şi crisa cea gravă, în care ne aflăm cu comitet cu tot, este prin urmare apelul la bărbaţii de încre­dere ai întregului partid. Pănă acum a mai mers cum a mers, a fost poate chiar bine se se dea răgaz opiniei publice de-a se mai reculege în urma marelor desa­­măgiri din timpul din urma. Dar acum împregiurările reclamă cu ne­cesitate, ceea­ ce înainte cu două luni şi jumătate am c­is, că trebue să fie îngrijirea cea mai de căpetenie a d-lui Lt. Raţiu, — conchi­marea con­­ferenţei bărbaţilor de încredere ai parti­dului nostru naţional. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Petiţionarii«*!. (Noveletă de Max Lindau). Peter Wegmann nu numai că era un învăţător conseiv şi destoinic, dar poseda şi un tesaur de cunoscinţe temeinice şi de cultură solidă, încât putea fi promovat îna­­intea altora, cari ocupau un loc superior în societate. Cu toate aceste rămase numai­­ în clasele inferiore ale gimnasiului din ce­­tatea sa natală. Bunul învăţat nu era nomen et omen, din contră, el era totul, numai cât nu era omul, care să se soie afla bine pe drumul vieţii, ba nu pricepea chiar de loc arta de-a se valora pe sine însu­şi. Jumătatea mai înţeleptă a bunului Wegmann îmbărbăta cu toate ocasiunile pe soțul ei, să-şi câştige un oficiu mai supe­rior, dar tot­deuna primia răpunsul: „De­sigur, de­sigur, bună Emilie, se va întâm­pla“. Dar după un timp se vedea, că pos­tul l-a ocupat un altul, care nici pe de­parte nu avea meritele lui Wegmann, ba era și mai tânăr. Deci pentru aceasta ar fi acusat omul autoritatea, ar fi făcut o nedreptate; căci d-l Wegmann însu­șî statea în calea avan­­sărei sale. Nu-i vorbă, a promis el nevestei sale, că va face pașii necesari pentru câș­tigarea postului, ba în causa aceasta a chiar scris câte­va epistole, seu că a întreprins o oale, dar păn’a nu ajunge la poștă, îi plesnia prin minte, că poate totuși nu s’a esprimat destul de lămurit, séu, când a ajuns pe treptele casei rectorului, cuprins de timiditate s’a întors acasă, unde, firesce, nu spunea o vor­bă despre tota afacerea. Fericirea părechei Wegmann a fost potenţată cu doi copii frumuşei. Când aceştia şi brava lui nevastă erau sănătoşi , el era fericit. Nu aşa înse­şi d-na Wegmann ! Deşi ea trăia numai pentru ai săi, totuşi doria şi ea din când în când câte ceva şi se gândia cu îngrijire la viito­rul copiilor ei. Ea fusese o fată fără mij­­loace, dar crescută în casa neamurilor avute şi salarul bunului Wegmann era forte, ori forte modest. Wegmann a scris înainte cu câţi­va ani o parte despre scoiele poporale şi gimr­­nasiale ale Germanilor, care fu peste mă­sură lăudată în Foia scolastică, de către omeni speciali; dar, deoare­ce el nu afla lucru demn a se arâta în public, lăsa, ca cartea sa să apară sub un pseudonume, astfel, că nimeni, chiar nici în cetatea sa natală, nu presupunea, că omul acesta liniştit e autorul cărţii, din care era deja epuisată mai totă ediţia a 8-a. Domnul şi doamna Wegmann se în­datinase a-şi face cadouri reciproce în tot anul la Crăciun şi la crina onomastică, dar tot­deuna adaugau vorbele, puţin deşi cu iubire. Ierna intrase acum forte aspră şi ţinu mult, casa distinsului pedagog era forte goata, când se apropia în 30 Aprilie, criua onomastică a nevestei sale. „Iubite bărbate, eu spiu, că tu mi-ai face bucuros un dar“ (zise ea în tonul cel domol al său, „dar fiind­că acum avem atâtea spese, de astă-dată renunț bucuros la ori­ce cadou“. — „Dér, scumpă Emilie, ar fi prima­­oara că....“ — „O, bunul meu bărbat, eu te rog în schimb dealt­ceva. In M. e vacant pos­tul de subrector șî ar fi forte bine, daca ai umbla să-l capeți, că Franciscul nostru...“ suspină buna femee. Wegmann o pricepu; copilul era slă­buț și trebuia să începă cu el o oară, dar pentru acest scop de­ocamdată lipsiau pa­ralele. „’Ţi-oi fi face pe voiă iubită Milli“, răs­punse învățatul, „încă aioi mă pun şi scriu cele necesare“. Cu acestea Wegmann în adever se puse la masa lui de scris. Buna nevastă se duse în bucătărie, şi pănă când prepară frugalul prânc­, se rugă din totă inima lui Dumnezzeu, ca să-i ajute odată şi bărbatului ei, de-a căpăta un post mai cum se cade, o posiţie mai mulţămitore: întâlnirea monarchilor la Veneţia. Privirile lumei politice sunt aţintite acom asupra întrevederei mo­narchilor Germaniei şi Italiei în Veneţia. Se dă cu drept cuvânt impor­tanţă mare călătoriei împăratului Germaniei în Italia. După desastrul de la Adua şi noua sdruncinare a financelor Italiei, par’că visita lui Wilhelm II a avut de scop înainte de tote a încuragia pe Italieni şi mai ales pe aceia din ei, cari ţin la tripla alianţă. In timpul din urmă erau în­­tr’adevăr ameninţate legăturile Ita­liei cu puterile centrale, căci ori şi cum, dar rămâne fapt, că calami­tatea financiară, de care sufere Ita­lia derivă mai cu seama dela anga­­jamentele grele de înarmare luate faţă cu tripla alianţă. Acesta o simte poporul italian, de aceea se poate dice, că e puţin populară legătura Italiei cu Germania. Desastrele din Africa au mărit nemulţămirile în popor şi într’un asemenea moment împăratul Wil­helm alerga însuşi în Italia la se ia în scut interesele periclitate ale confederaţiunii centrale europene. Combinaţiile­­ţiarelor asupra călă­toriei împăratului german sunt ca de obiceiu foarte varie. Oficioşii din Berlin spun, că la întrevederea din Veneţia nu va fi vorba de nici o învoială nouă, cu toate că sunt pre- zenţi şi miniştri italieni. întâlnirea însă, va dovedi din nou, că tripla alianţă consideră şi astăzi, ca şi mai înainte susţinerea păcii ca mi­siune a sa. „Fall Mall Gazette“ află de la Roma, că împăratul Wilhelm şi re­gele Umberto vor discuta în Ve­neţia cestiunea reînoirei triplei alianţe. In legătură cu acesta, orice, se va discuta propunerea unei eventuale participări a Angliei la alianţă. Anglia pentru alăturarea ei parţială ar ave să fie sprijinită de către tripla alianţă în Marea Mediterană, în Levant şi în cestiunile din Orient. * Sâmbătă în 11 i. o. a sosit la 8 ore 30 min. d. a. Yachtul „Hohenzollern“ cu familia împărătescă germană în portul din Veneţia. Yachtul a fost urmat de încruci­­şătorul „Imperatusa Augusta“ de corabia „Vezuvio“, de două torpilare şi mai multe vapoare mai mici, pe bordul cărora se aflau senatorii, deputaţii, căpeteniile autorităţi­lor, representanţii pressei şi ospeţii invi­taţi. Erau şi 8 gondole ale municipalităţii precum şi multe gondole private. Toate vasele erau parouasate. Pe Riva degli Schiavoni şi pe Piazetta se afla o mulţime imensă de popor, toate ferestrele erau bo­gat împodobite cu drapele şi cu covoare. Corăbiile italiene au dat obicinuitele salve, la cari s’a ripostat din partea Yach­­tului „Hohenzollern“, care a arborat dra­

Next