Gazeta Transilvaniei, mai 1896 (Anul 59, nr. 96-119)

1896-05-01 / nr. 96

Pagina 2, poliţiştilor se va face arătare criminală atât pentru bătăi, cât şi pentru atentatul comis in contra stindardelor naţionale ungu­­rescî. Se zice, că Ugran va face interpe­lare şi în cameră. CRONICA POLITICA. — 30 Aprilie. In şedinţa de la 8 p. a camerei Mag­naţilor, cu ocasiunea pertractării profetu­­lui budgetar, contele Ferdinand Zichy ridica grele învinuiri contra guvernului, eripend, că actualul cabinet, precum şi antecesorii lui au vătămat sentimentele religiose şi na­ţionale ale poporului; şi că guvernul, care se numeşce liberal şi constituţional, prin sistemul său de clică suprimă drepturile cons­tituţionale ale poporului şi libertatea electo­rală. La aceste ministrul-preşedinte J­anffy răspunse cricând, că contele Zichy tóté le vede prea negre, şi că prin astfel de acuse contele oferă un material, pe care îl folo­sesc cei mai mari duşmani ai Maghiarilor, adecă naţionalităţile şi statele mai mici. Ceea ce a spus contele Zichy — erise Banffy — sunt cuvintele fracţiunilor române şi ser­iései duşmane Maghiarilor, sunt dorinţele şi gravaminele acestora, sunt acasele locuito­rilor din state străine, cari voesc să între în acţiune contra Ungariei. * Ziarele budapestane sunt forte supă­rate asupra atitudinei pressei boeme, care, după cum etic acelea, dă Sârbilor sucurs în demonstraţiunile lor duşmănose faţă cu Maghiarii prin aceea, că ignoreză cu totul serbările milenare şi nu publică nici un ra­port despre serbări. Mai ales se plâng foile maghiare asupra clarului „Politik“, organul Cehilor bătrâni, deoarece el înjură pe „Na­­rodni Listy“, organul Cehilor tineri, fiind­că acesta totuşi din când în când amin­­teşte mileniul. Din toate acestea se poate vedea, că Maghiarii nu se prea bucură de mari simpatii nici din partea Boemilor, cum nu se prea bucură nici din partea tuturor celorlalte naţionalităţi din Austro-Ungaria, escepţionând doar singur pe Poloni, cu cari îi lagă anul 1848. * Din Francfurt se depeșază cu data de 10 Mai, următorele: Inaugurarea monu­mentului lui Wilhelm I. s’a făcut acel în presenţa împăratului, a împărătesei şi a prinţilor. Primarul din Francfurt a rostit un discurs: împăratul a trimes o telegramă prinţului de Bismarck cu poasia aniversării păcii dela Francfurt, în care (zice, că recu­­noste serviciile aduse de prinţul Bismarck şi simte trebuinţă de a-l asigura de recu­­noscinţa şi veneraţiunea Sa. Numele mare­lui cancelar va străluci în­totdeuna în is­­torie alături de acela al lui Wilhelm I. Prinţul de Bismarck a răspuns telegramei împăratului mulţumindu-i pentru onoarea ce i-a făcut adresându-i cuvinte aşa de gra­­ţiose, pline de atâtea amintiri frumoase, şi rugând pe Majestatea Sa să primescă mul­ţumirile sale cele mai respectuose. O ediţie specială a lui „Reichsanzeiger” publică un rescript al împăratului cătră cancelarul im-­­ periului cu poasia aniversării păcii dela Francfurt, în care mulţumesce tuturor am­ploiaţilor civili, cari au fost în serviciu în timpul resbelului dela 1870—71, pentru sa­­crificiile şi devotamentul de care au dat do­vadă în îndeplinirea sarcinei lor. Speră, că va găsi şi acum omeul de aceştia, dacă va fi nevoe la un moment dat. * Se anunţă din Teheran „Agenţei Reu­ter că ambasadorul englez a depus în nu­mele Reginei Victoria, pe posciugul Şahu­lui, o coronă minunată, cu inscripţia urmă­­toare: „Semn de amiciţie sinceră. Victoria R. and I.“ Marele Vizir a răspuns în nu­mele familiei defunctului, că este adânc mişcată, şi că nu va uita nici­odată acest semn de atenţiune, şi când se uita la el cu aşa băgare de samă, cu o privire aşa de pătrunzetore, încât Ovidiu se gândi: — De ce să nu mă duc să văd insula Şerpilor? Mai urit ca aici n’are să fie, şi o să fiu o schimbare în viaţă mea, cea în care nici o schimbare nu se mai întâmplă; şi dacă o fi să mă mânânce şerpii, m’or mânca şi asta e; atunci scap de nenoro­cirea, care mă doboră. Luă o luntre cu vâslaşi buni, luâ de-ale mâncărei pentru câte­va zile şi porni pe mare. Ajunse cu greutate la insulă, de­oare­ce Marea­ Neagră e mai rea cu mult decât Oceanul cel mare, căci aşa se în­tâmplă în tot­dauna: omenii cei mici sunt mult mai supărăcioşi şi mai ciudaţi, decât cei mari şi tari, cari nu se înfurie aşa iute şi sunt mai răbdători şi mai mărinimoşi. Poetul cel melancolic fu aproape să fie pedepsit, că voise să mără, era să fie prins cu vorba. Dar marinarii nu erau satui de viaţă ca el, şi luptară cu elementul sălba­tic, supăraţi de acestă călătorie. — Ca de pasnă pentru un ostrov plin cu dihănii otrăvite! bomboneau ei. Şi se uitau încruntaţi la poet, care mai-mai era să se întorce, de iârnă să nu se rescoale vâslaşii, decă nu simţea de câte ori vrea să se întorcă că-i strânge şarpele uşor tot îmboldindu-1 să stăruiască a merge înainte. Simţi de mai multe­ ori, chiar cum bătea din codiţă cu nerăbdare şi cum îşi întindea capul înainte şi cu băgare de samă tot în partea aceea mereu. — E că şi ostrovul! mormăiră în sfirşit vâslaşii. — Unde e? întreba Ovidiu, căci nu vedea nimic. — Colo unde e bucăţica aia de pă­mânt, aia e ostrovul! Poetului nu-i prea plăcu când văitu bu­căţica de năsip cu nisce lasă rară, dar mai mult din pricina supărărei vâslaşilor decât din pricina puţin atrăgătorei privelisei. Căci lui i­ se părea peste tot pe colo cam tot atât de urît, astfel încât nu-i păsa de era niţel mai urît; şarpele începu să jope cum trebue, de par’că înebunise de bucu­­rie, şi lui îi făcu plăcere, că vărfii­ca mul­­ţămită era singură fiinţă, care îi era scumpă. Când puse piciorul pe pământ, duse mâna la gât. Nu mai simţi nimic. Celabra lui plecase. Plin de întristare se gândi: „Vrea să fa câ voiai se vii la insulă, numai ca să mă părăsesc!. Dar nu erai om, ca să faci ca ei! Porni întristat pe nisipul adânc, după ce făgădui vâslaşilor, că se va întorce cu­rând ; vru să le caute apă, dar lor le plăcu mai mult vinul, pe care îl luaseră cu dânşii, şi nu trecu mult şi toţi zăceau dormind beţi morţi. Ovidiu se depărta oftând. — Acum am pierdut tot, cugeta el. Şi pentru că nici un suflet nu-1 vede, nu-i fu ruşine şi plânse... Lacrimile lui să fi lucit aşa, or soarele îi orbea? Poate că i­ se suise sângele la cap?... îşi şterse de mai multe­ ori fruntea şi închise ochii şi-i deschise urăşi, dar de câte­ ori îi deschidea toc mai mult se mira, căci înaintea lui se ivise o adevărată gră­dină fermecată, cu pomi umbroşi, cu fân­tâni, care săreau în sus, cu orbă desă fru­­mosă, cu un covor de maci şi de „nu mă uita“ printre ale căror foi delicate păreau că trec razele soarelui. Trepte de marmoră se coborau în jos pănă la mare; drumuri curate se întindeau printre şirurile de tran­dafiri şi de mirtă. Pe platani şi castani se legănau păsările cele mai rare şi cântau cântece mai frumose decât ale privigheto­rilor celor mai rare. Micşunelele şi roseta îşi răspândeau mirosul la picioarele poetului, în vreme ce liliacul şi iasomia îi mângâiau fruntea. Bietul om singuratic se credea dus într’una din cele mai frumoase grădini ale Romei, şi aşa îi bătea inima de bucu­­rie, încât par’că ameninţa să îi sară din loc. Dar ce încerca când văzu de-odată nisce forme minunate de fete, care se stre­cura printre copaci şi alunecau pe d’asupra jerbei îmbrăţişându-se într’o sălbatică feri­cire, pe urmă se prindeau una de alta, se jucau legănându-se printre clăcile lungi ale răsurilor, se coborau pe treptele de mar­moră pănă în mare, de se scăldau, şi se stropeau una pe alta cu apă. (Va urma.) GAZETA TRANSILVANIEI Ce-i cu nunta săsescă? La timpul său amintisem şi noi des­pre spirea publicată de fiarele maghiare, că la serbările milenare oaspeţii străini vor ave fericirea de-a vedea şi o nuntă săsescă, celebrată în toata regula. F­iarele săsesce încercară de a combate acele soiri, cricend, că nu pot esista Saşi atât de ticăloşi, carî să espună Jidanilor din Budapesta un act atât de sfânt. Acum alaltăerî fiarele din Budapesta orăşi publicară raporturi lungi asupra pre­gătirilor ce se fac pentru nunta săsescă în satul clădit pe raionul esposiţiei, cjicend că în 11 p. (ieri) va sosi în Budapesta un mare număr de Saşi cu mulţi cai, părechea mirilor va fi­ din Noul săsesc şi tot convo­iul de nuntă va fi condus de primarul Ioan Konnetth şi de preotul luteran Rudolf Theil din Nou. „Kronstădter Zeitung“ de ieri desminte însă acesta scrie, spunând, că la întrebarea telegrafică asupra scestei cestiuni, episco­pul săsesc Müller din Sibiiu a răspuns erl sora redacţiunei numitului cjiar, că el nu scie nimic despre nuntă şi că el n’a dat nici o concesiune de ta­se celebra acolo nunta; deasemenea şi preotul Theil a des­­minţit telegrafice scirea anunţată în cjiarele maghiare. Spre mirarea nóastra însă chareia­ ce ne sosesc astăcji din Budapesta aduc scirea, că convoiul săsesc a sosit deja în Buda­pesta. Eră pe dice d. e. „Egyetértés“ : „Nuntaşii din Noul săsesc, comit. Si­­biiului, 120 la număr, cu musică, trăsuri şi cu 60 de cai au sosit astăzil în Budapesta. Numai­decât au fost încuartiraţî omenii îmbrăcaţi in mare ţinută de sărbătore, cari se înţelege au produs enormă sensaţia pe drumul ce’l percurgeau. E un popor fru­mos, voinic şi bine făcut, căci dar au ales ramura dintre ei. Tuturor le plac şi caii lor minunaţi şi aprigi, cari sunt atât de înfocaţi, încât pe unda treceau trebuia să stea pe loc trenul electric, aşa de tare ju­cau şi săreau paripii. Nuntaşii vor visita mâne esposiţia şi oraşul, poimâne Însă va fi cununia civilă şi cea bisericeasca. Sora se va da un bal, ca încheiare a sărbărilor de nuntă. Balul, la care Saşii se vor produce cu datinele şi dansurile lor tradiţionale vechi săsesce, se va începe la 8 ore sara, în presenţa publicului invitat. Publicul poate căpăta pentru bani şi jopuri de secrut sau pe galerie sau în parter. Preţul unui bilet de intrare este 1 f1.“ Mai departe „Erdélyi Híradó“ din Cluşiu primeşte din Budapesta următorea depeşă, datată din 11 Mai­: „Se manifestă un interes nespus de mare pentru nunţile, ce se vor serba în satul milenar. Astăz­i au sosit în Budapesta cinci părechi tinere din Sibiiu, pe cari le vor cununa aci. Mirii au sosit cu tren se­parat şi sunt însoţiţi de 194 persoane. Şi-au adus cu sine pe preotul lor şi musica lor. Pentru convoiul de nuntă s’au transportat aci din Sibiiu şi 48 de cai“. Se naşte acum întrebarea: ce-i cu nunta săsască? Va fi ea sau nu va fi? Yederamo. Tamfalául milenar în Alba-Iulia- A.-Iulia, 10 Mai 1896. In 10 Mai 1896 fusese 4 una ominesa pentru preamărirea invasiunei Panoniei prin un popor venit din stepele Asiei, alungat de acolo de alte popoare. Au venit și s’au așezat între popoarele pacinice din aceste regiuni binecuvântate de natură. Din ospitalitatea acestor popoare ei fuseră incuşi în creştinism, şi numai acestei îm­prejurări au să mulţămască, că se putură mântui de sartea Hunilor, Avarilor şi al­tor seminţii sălbatice, care dispărură ca câra de faţa focului. Nici urmă nu li-a ră­mas decât amintirea sălbătăciilor comise de ei. Maghiarii însă cu rău au răsplătit po­­poarelor conlocuitoare binefacerea cu intro­ducerea lor în legea creştină, căci ei din creştinismul lor făcură armă pentru asu­prirea Creştinilor de legea răsăritană. Regii lor câştigară diplome papale pentru ester­­minarea sismaticilor. A­i un rol analog au Maghiarii din partea vecinilor sogori, ca să desnaţionali­­seze popoarele nemaghiare de sub stăpâni­rea Vulturului cu 2 capete. Mileniul este semnul dat pentru inaugurarea unui­ stat naţional pur maghiar, sprijinit de baio­nete. Eactorii principali a statului ’şî dau totă silinţa a provoca­t­ certea: „Morituri te salutant“. Şi în localitatea nostră elementul ji­­dano-maghiar a ispenat un tămbălău sub auspiciile comandei militare din fortărâţa Alba-Iuliei. Nu numai musica militară s’a dat pentru preamărirea maghiarismului, ci şi oficerii ces. şi reg. au fost comandaţi la paradă şi spre asigurarea tâmbălăului, miliţia ces. şi reg. a fost pusă în „Bereit­schaft“ în sara de 9 Maiu. Culminaţiunea serbărei bisericesci a fost în sinagoga jidovâscă, unde s’au adu­nat toate căpeteniile oficioase, şi civile şi militare, ca să se adevereasca, că păgânis­­mul, sărbătorit prin legile ţărei, in Mile­niu şi-a aflat apoteosa. In decursul banchetului plătit de cu­­vertă cu 4 fi., din fortărâţa Alba-Iuliei tu­nurile ces. şi reg. au dat 24 de salve pen­tru mărirea acelora, cari la Dobriţin au detronat casa Habsburgilor de pe tronul Ungariei. Aceste salve lugubre resimt au produs în inimele Românilor, aci atât de prigoniţi, cari la anii 1848 şi 1849 cu jertfe mari de sânge, căzuţi în lupta pen­tru Tron şi patria, cu multă resignaţiune au putut apăra fortărâţa Alba-Iuliei, con­tra Kosuthiştilor. Sunt încă mulţi în viaţă din acele zile triste, când în Ardeal nu­mai în fortărâţa Alba-Iuliei mai erau sol­daţi austriaci, dar de viţă românască, pănă când întreg Ardealul, afară de munţi era în puterea insurgenţilor. Gând dacă ori şi care om, că ce dureri străpung inimile luptătorilor din acele timpuri, când pri­vesc la spectacolul de acel, unde un Jidan, născut în Galiţia a fost în fruntea corte­giului în mergerea cătră catedrala episco­piei romano-catholice şi veii Dómne! — cu sabia lui Arpad în mână. Aşa s’a presentat elementul maghiar la Mileniu în­­ vechia lor reşedinţă a prin­cipilor Transilvaniei sub auspicii jidovesci şi cu concursul lor, dar, ca oameni şireţi, Jidanii pe ei s’au preamărit, şi nici decum elementul disparente maghiar, care nu se pote ridica la preponderanţă asupra Ji­danilor nici cu cei renegaţi de toate colo­rile, câte concurg la ei pentru ose de ros. Voinicoşii jidano-maghiari ameninţau cu glas mare pe Românii, cari nu ar lu­mina casele lor în sara de 9 Mai. Mulţi Români inteligenţi de frică au luminat şi între aceştia erau Cirleştii, cei tare lău­daţi în colonele „Tribunei“ pentru româ­nismul lor, de cătră fostul redactor al „Telegr. Rom.“, care se bucură de patro­­nagiul lor. Vestitul Nicolas Ivan, protopo­pul, şi-a cerut concesiune de la primăria oraşului, ca să nu ilumineze, pentru­ că alt­fel şi-ar pierde rolul de duplicitate în ochii Românilor naivi. Nu s’a întâmplat nici un rău celora, cari au avut curagiul de-a nu ilumina, pentru­ că bravii ţăreni români din Alba- Iulia cu paza lor au zădărnicit atacul pre­gătit de şoviniştii maghiari. Când Ivan Nicolae, protpopul, în ziua de azi în biserica gr. or. de aici a voit să ţină vorbire festivă pentru Mile­niu, tot poporul a părăsit biserica. Bravo Românilor creştini! Lucidor. Nr. 96—1896.

Next