Gazeta Transilvaniei, august 1899 (Anul 62, nr. 168-192)

1899-08-01 / nr. 168

REDACŢIUNEA; ââffiinistraţiiinea şi Tipograma, 3SA30V, piaţa mare Hr, 30. Scrisori nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimet. INSERATE se primesc la ADffliNISTRAŢIUME în Braşov şi la inraătrtvele Birouri de anunciurî: In Viena; Kl. Dukes Nachf. Bnx. Auf Gnfsld & Enterich leaner, Heînrich Schalek. Rudolf l Hosse. A. Oppeilks Nacht'. Anton Oppelik. In Budapesta : A. V. Goldberger, Ekstein Bernat. In Hamburg. Mardyl & Liebmann. PREŢUL ASERŢIUNILOR : o seria garmond pe o coloana 6 cr. şi 30 cr. timbru pentru o publicare. — Publicări mai dese după tarifă și învoială. RECLARE pe pagina a 8-a o iertă 10 or. sau 30 bani. Nr. 168.— Brașov, Duminecă 1 «13? August. (^Turnei cS.e JD-cupoc.iln.ecă, 31) ,gazeta“ rege în jjcare ^ Abonamente pentru Austro-Unsaria. Pe un an 12 fl., pe sese luni 6 fI., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fi. pe an. Pentru România şi străinătate: Pe un an 46 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumeră la tote oficiele poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul neamţ Braşov Admnistraţiiunea, Piaţa It&it Târgul Inului Nr. 30, etsgic I.: Pe un an 10 fl., pe şust luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusul în casă : Pe un an 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. —Un esemplar 5 cr. v. a. sau 15 bani. — Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. „Fracziitatya“. Ori de câte ori Ungurii au fă'cut cu vre-un prilegiu sau altul „fracziitate“ cu Românii, ei au voit ceva dela aceştia, au umblat să- i ademenască şi se-i câştige pentru vre-un interes al lor. Aşa au făcut ei mai de demult şi aşa fac şi adi. Şi li-a fost uşor s’o facă, pentru că totdeauna s’au aflat între „cărturarii“, „preoţii“ şi „căputaşii“*) de Români şi omeni de aceia, cari se uitau în gura lor mai mult ca la faptele lor şi erau înclinaţi a crede promisiunilor şi asigurărilor lor, că ei sunt amicii cei buni şi sinceri ai Românilor şi că acestora numai Neamţul le este duşman. Astfel în anii şdsecrecî, după ce abia trecuse un deceniu dela revoluţiunea din 1848/9, în acel period, când prin diploma împerătescă dela 1860 s’au restabilit vechile „constituţiunî“ provinciale, şi când se prevedea, că naţiunile diferite vor pretinde drepturi egale naţionale, Ungurii din Ardeal aranjaseră la diferite ocasiuni un şir de demonstraţiuni de „fracziitate“ cu Românii de la Cluşiă pănă la Braşov. La Braşov luaseră parte în ierna anului 1861 mulţime de fruntaşi unguri, grofi şi baroni din Secuime la balul „Reuniunei femeilor române“ şi aici folosiră ocasiunea de a fraternisa la miedul nopţii, în timpul pausei, cu fruntaşii români braşoveni. Ei ţineau toasturi însufleţite spunând, că nu doresc nimic mai fierbinte, decât a trăi cu Românii în cea mai bună înţelegere şi a împărţi cu ei bucuriile şi amarul. Pe George Bariţiu îl ridicară în slavă şi-l sărbătoriră ca pe un erou al chilei. Pe atunci speranţele Românilor, că-şi vor putea realiza programul lor de la anul 1848 măcar în parte, erau mari şi evenimentele din anii tulburărilor erau încă prea aproape, decât ca Românii se nu fiă cu mare neîncredere în faţa demonstraţiunilor unguresce de „dragoste frăţăscă“ cătră ei. De aceea încercările de a ademeni pe Români cu vorbe dulci nu şi-au ajuns scopul şi Ungurii ardeleni, cari voiau se-i încurce şi se-i abată dela drumul cel drept al reclamării şi validitării drepturilor lor de egală îndreptăţire naţională, au rămas cu buzele umflate. Deosebirea între timpurile de atunci şi cele de aciî era aşa de mare, ca aceea între cer şi pământ. P’atuncî Maghiarii, necum se viseze măcar, că vor ajunge vreodată la atâta putere şi supremaţiă în stat, cum o esercitază aci, prevedeau, că vor fi siliţi a recunosce şi Românilor drepturi politice naţionale, şi gândul şi intenţiunea lor era numai se împiedece cât mai mult mersul firesc al desvoltării interiore şi pe cât se putea se înşele pe Români la noua împărţală, care vedeau, că nu se poate încungiura. Pe atunci încă Românii puteau dice cu oarecare îndreptăţire, că sunt egali înaintea legii cu vechii lor adversari politici şi naţionali şi că colo sus la curte mai pot spera şi ei în vr’un sprijin, mai mic, ori mai mare. La 1860/ Românii erau în situaţiunea de rivali ai Maghiarilor şi aceştia căutau se se apropie de ei, ca se scotă pentru sine condiţii mai bune la regularea trebilor publice. Astăzi sunt cu totul alte timpuri. Românii din Ardeal, Bănat şi Ţara ungurască sunt deopotrivă culcaţi la pământ de adversarii lor şi legaţi de mâni şi de piciore prin legile şi ordonanţele maghiarismului cutropitor. Ce noimă, ce înţeles poate are deractî „fracziitatea“ cu Românii? După ce li-au luat tot, după ce li au nimicit dearândul toate drepturile politice naţionale, de cari se bucurau Românii pe când s’a înfiinţat dualismul, după ce au creat un sistem de legi, prin care au introdus maghiari sarea pas de pas cu forţa, — ce mai vor Ungurii dela Români? Căcî e învederat, că ei vor ceva, altfel groful Tisza István nu s’ar fi încălcat nici o clipită pentru aşa zisa alianţă a rassei române cu noţiunea maghiară. Ce mai vor aşadar d’alde Tisza şi cu toţi cei de pănura lui Tisza şi de viţa lui dela noi Românii? Când unul face altuia o nedreptate, când îi încalcă drepturile şi-’l asupresce, rămâne un ghimpe în inima lui, că de-aproapele seu, conlocuitorul, concetăţânul seu, pe care l’a tractat şi nedreptăţit aşa de rău şi de mult, poate într’ofi totuşi să-şî reclame drepturile lui şi că pănă se gândesce la recâştigarea drepturilor sale şi la nelegiuirile, ce s’au săvârşit în contra sa, nu va puta niciodată să devină amicul sincer al celui, ce l’a nedreptăţit. Acest ghimpe şi temerea, că într’un moment oare care, când şi Maghiarul va avâ lipsă de ajutor şi sprijin, el nu va putâ conta cu încredere la el, pe câtă vreme va sta faţă cu poporele conlocuitoare ca asupritor, l’a făcut pe groful Tisza István să asigure în toastul său dela Arad, că Maghiarii „n’au asuprit şi nu vor asupri“ nici în viitor pe concetăţenii lor nemaghiarî, şi l’au făcut să vorbască de „alianţa cu rassa română“ şi de frăţietatea maghiaroromână; acâsta l’a făcut să s’adreseze îndeosebi la episcopul Goldiş, să-i laude „patriotismul unguresc“ şi să-’l conjure să se pună în fruntea mişcării pentru frăţietate. Una să fim şi fraţi de cruce să fim Maghiarii şi Românii, or cei ce vorbesc de nemulţumiri şi nedreptăţiri sunt ni see căpiaţi şi rău voitori ai patriei şi ai frăţietăţii maghiaro-române. Ce mai vrâ aşadar Tisza István dela noi? Vra nici mai mult, nici mai puţin, decât ca noi Românii să punem subscrierea şi pecetea noastră pe toate câte s’au petrecut cu noi şi împotriva nostră de trei-deci şi mai bine de ani încoce, se ştergem din catastihul nostru orîce pretensiune de drept din trecut, ce-o avem, şi să ne împăcăm şi să ne înfrăţim cu Maghiarii, ca şi când pănă aiî nu s’ar fi întâmplat nimic între noi şi ei, ori cel puţin nimic, ce ni-ar da dreptul să fim nemulţumiţi şi să ne simţim asupriţi şi reduşi la stare de floţî politici în vechia nostră patriă. Ăsta-i adevăratul înţeles al toastului fiului fostului ministru-preşedinte unguresc; el ne poftesce cu „fratziitate“ ca să încetăm de a mai stărui şi a mai lupta pentru drepturile noastre naţionale, pentru limba şi cultura nostră românescă, şi să ne nneredem în bunăvoinţa şi în dragostea Maghiarilor, cari precum ne-au iubit şi ne-au cinstit în trecut, ne vor iubi şi ne vor cinsti şi în viitor, pentru ca să se împlinască „cele scrise“ despre „marea chiămare a naţiunei maghiare în răsăritul Europei“ şi pentru gloria eternă a ideei de stat maghiar. Cei ce văd altceva în dorul de „fratziitate“ al lui Tisza şi soţi, cei ce vor să întemeieze pe acest dor speranţe în viitor pentru binele neamului nostru, aceia ori sunt orbi, săracii de ei, ori nu sunt sinceri faţă cu popor, ci umblă şi ei să-l înşele dimpreună cu adversarii lui. Dela Dragoş pănă azi au trecut cincî-ciecî de ani plini de învăţătură şi amare esperienţe. Ore să mai fiă cu putinţă după atâta timp, ca Românii să se lase a fi îmbătaţi cu vorbe gole de „fratziitate“, când în fiă-care d’n în fiă-care oră şi în fiă-care minut se pot convinge prin fapte, că cei ce domnesc azi asupra lor n’au înţeles niciodată şi nu pot înţelege nici acuma acăstă „frăcziitate“, decât numai în sensul versului maghiar: „Minden ember legyen ember és magyar“. (Tot omul fiă om şi Maghiari ? Noi nu o credem, de aceea n’am dat, nici nu putem da nici o însemnătate politică fraterni sării dela masa episcopului din Arad. Ori noi, ori ei. Să nu credeţi cumva, că e vorba aici de alternativa, folosită ca titulă a articulilor de fond „sensaţional!“, pe cari îi scrieau acei viteji de tristă figură din sinul nostru, cari se făleau odinioră, că vor înfrânge trufia maghiarismului violent, mobilisând Viena în contra lui. Aradi, după ce au compromis de-a rândul toate cestiunile seriose ale marei cause naţionale, se simt fericiţi, că codiţele lor de la Arad au fost învrednicite să porte trena părintelui Goldiş, a înainte-mergătorului „frăţietăţii maghiare române“, şi să umple boerului Tisza István paharul de şampanie, ce l-a ridicat pentru isbânda misiunei noului episcop, şi pentru încetarea ori şicăror neînţelegeri între Români şi Maghiari, prin iubire şi fraternisare reciprocă. Nu voim să reîmprospătăm vremurile, când aceşti trişti cavaleri făceau săriturile lor de saltimbanci, ci voim să vorbim de stadiul actual a luptelor extrem de grave şi seriose din Austria între germanism şi slavism. Ori noi, ori ei! este aci strigătul de luptă al Germanilor din Boemia şi din celelalte ţări austriace, şi sensul lui este: ori vor predomni aici în viitor orăşi Germanii şi Austria va deveni germană, ori vor învinge Slavii, şi atunci imperiul se va slavisa. Numai dile de aceste unul dintre deputaţii cehi a dus într’un meeting, că adî nu se tratază atât de ordonanţele de limbă, ori de pactul cu Ungaria, ci adevărata luptă se dă între slavism şi germanism, este o lupta pe viaţă, pe morte între Slavi şi Germani. Şi în adevăr, mişcarea ia dimensiuni forte îngrijitore. Germanii din toate părţile protestază energic în contra regimului paragrafului 14, a pactului, a impozitului pe zahar etc. In Viena s’au ţinut într’o singură di 14 adunări social-democrate, cari au luat resoluţiunî de protestare, şi asemeni adunări germane se ţin o mulţime în tote provinciile. Tot mai puternic devine curentul pentru continuarea obstrucţiiunei , tous prix, adecă şi în contra alegerei membrilor în delegaţiunea austriacă. Contele Thun a fost chimat la Ischl să raporteze monarchului asupra situaţiunei, şi se cţice, că cercurile Curţii sunt îngrijate, că Germanii prin obstrucţiunea lor vor zădărnici întrunirea delegaţiunilor, ceea ce aida, firesce, nascere unor mari complicaţiunî în mecanismul şi aşa destul de sdruncinat al dualismului. Dumineca trecută cunoscutul corifeu german, deputatul Dr. Barenther, înt’o vorbire ţinută poporului, a întrebat: Ce atitudine să avem noi Germanii? Şi a răspuns: „Să fim neînduplecaţi, să continuăm obstrucţiunea fără de nici o considerare, ori cruţare“. Germanii au greşit — zise acest deputat — atunci când au sistat obstrucţiunea pe câtva timp ; de aici adversarii lor şi-au luat şi mai mult curagiu în a-i combate şi a-i paraliza. Acesta greşală nu e iertat să o mai facă Germanii, ci trebue să fie neînduplecaţi, căci lupta se dă între germanism şi slavism. Mişcarea de protestare germană este cu atât mai supărătore pentru guvern, cu cât ea se îndreptază în contra aşa disului regim al §-lui 14. Pănă şi între Cehi s’a produs o mişcare oarecare, condamnând guvernul pentru aplicarea §-lui 14. Ascuţişul mişcării e îndreptat în contra Cehilor tineri, din partea radicalilor. *) Cei ce umblă cu „căput“, adecă cu haine civile.