Gazeta Transilvaniei, decembrie 1899 (Anul 62, nr. 266-289)

1899-12-01 / nr. 266

KEBACI ItraSA, MisMsîrîîi'esa şi Tipografia. BMSOV, piaţa mare Nr. 30. Scrisori nefrancate nu m primesc. Manuscripte mi se retrimet. SESERATE se primele la ADWISTRAŢIUME în Braşov şi la smătricele Birouri de anunciurî, în Viena: Bukas Nachi. 3ax. Augonfeld 4Emarloh Lesnor, Haínrioh Sohaiok. Rudolf SSosse. OppallkaNachf, Anton Qppelik. In Budapesta : A. V. Goldberger, Eksteln Eernat. In Hamburg: Karolyi 4 Lleiimann. PREȚUL INSERTIURILOR : o seide g&rmond pe o coloana Sor. Îi 30 or. timbru pentru o pulicăre. — Publicări mai dese după tarifă și învoială. RECLAME pe pagina a 3-a o fromă 10 or. sau 30 bani. Nr. 266. Braşov, Miercuri 1 (13) Decemvre. ANTIL LZII. „gazeta“ iese 1a floareii. Abocamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 12 fl., pe şase luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Dumineca 2 fl. pe an. Pentru România şi străinătate: Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Dumineca 8 franci. Se prenumeră la tote oficiele poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov Administraţiunea, Piaţa baie Târgul Inului Nr. 80, etagii I.: Pe un an 10 fr., pe şist luni 5 fr., pe trei luni 2 fl. 50 Gr. Cu dusul în casă . Pe un ar 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pn trei luni 3 fl- — Un esemplar 5 cr. V. a. sau 15 bani. — Atât abonamentele cât și inserțiunile sunt a se plăti înainte. 1848/9-1898/9. ii. Lungul timp, care ne desparte de 1848/9, a dovedit mai întâiii, că Maghiarii n’au înveţat nimic din evenimentele acelor anî şi nici din păţaniile în decursul periodului absolutistic. Or după aceea ajungând, — în urma resboielor nenorocite pentru Austria dela 1859 şi 1866 şi printr’o constelaţiă forte norocosă pentru ei,— arăşî tari şi mari, au dovedit mare lipsă de prevedere şi de cumpăt, căci n’au fost în stare nici după trei-decî de anî se-şî câştige simpatia poporelor conlocuitoare nemaghiare. Porniţi pe povîrnişul unei politice nefaste, condusă de ideia despotismului şi al esclusivismului de rassă, conducătorii lor nutrind mereu pasiunile masselor după exemplul dat de Kossuth şi în contra sfaturilor lui Széchényi, pe care până în ciua de afii îl consideră ca pe cel mai mare Maghiar, au ajuns într’un hal atât de mare, încât ei numai la părere conduc, pe când în realitate sunt înşişi conduşî şi împinşi de curentele extrem de pătimaşe ale şovinismului şi urei deslănţuite. De aci s’a născut între cei ce stau în fruntea trebilor statului, un fel de emulaţiune în a se arăta care de care mai mare patriot şi naţionalist maghiar, în sensul ideilor şovinismului dominant, de care este stăpânită mulţimea, şi cu tendinţa de a menaja pasiunile născute din intoleranţă şi din spiritul de răsbunare. Proba cea mai vădită despre acesta ni-a dat-o guvernul Banffy, care era, putem zice incarnaţiunea tuturor pornirilor rele ale rasei stăpânitore în raporturile naţionale cu Românii, Slavii şi Germanii. Nu erau mai bune şi mai curate nici intenţiunile guvernelor, ce au precedat acestuia, dar totuşi se observa instiinţa lor de a le masca cel puţin, ca să nu se vadă în totă colătatea ei politica de distrugere, ce o urmăreau faţă cu naţionalităţile. Sistemului lui Banffy i-a fost dat însă de a desvăli hîdosa faţă a inştiinţelor despotice şi imorale ale maghiarismului violent în detrimentul esistenţei naţionale, a bunăstării şi a desvoltării pacînice a popoarelor proscrise, lăsând să cadă cu totul masca de pe ea. Acestui sistem i-a fost dat de a desfăşura cu o cutezanţă şi cu un cinism uimitor formula prigonirii naţionalismului popoarelor „de rasă străină“, prin mijlocul suspiţionării patriotismului lor. El a adus în flore spionagiul politic, ce se vîră pănă în sanctuarul familiilor. Dar mai mult, guvernul Banffy a mers în prigonirea simţului naţional aşa de departe, încât a făcut încercări de a stârpi din sânul poporului nostru chiar şi memoria morţilor, întrucât acesta putea să dea iutrement simţului său naţional. Cine nu-şi aduce aminte cu cea mai mare indignare de rolul trist, ce a trebuit să-l joace locţiitorul lui Banffy la interne, ministrul Perczel, în afacerea colectării pentru ridicarea unui monument lui Avram Iancu. Ca un trăsnet din senin a venit în Martie 1895 cunoscutul ordin al lui Perczel, prin care se interetice acea colectare, ordin, care a rănit de morte sentimentul de pietate şi naţional al Românilor, nu atât prin faptul opririi, cât mai vîrtos prin motivarea, ce i s’a dat. Avram Iancu, despre care chiar un scriitor de frunte maghiar (F. Szabó) a scris, că „a fost însufleţit numai şi numai de sfânta libertate, că na luat arma nici pentru vr’un folos material, nici pentru a-şi satisface poftei de răsbunare asupra Maghiarilor, ci s'a luptat pentru idei mai înalte1,1, este înfăţişat în amintitul ordin ministerial ca un călău al libertăţii, ca un flagel al resbunării şi ca trădător de patriă, vorbind despre el, ca de un „astfel de individ“ şi eoicend, că eternisarea memoriei lui ar fi un „atentat duşmănos patriei“. N’a fost acesta o încercare temerară din partea maghiară, de a persecuta memoria sfântă a unui mare şi glorios luptător pentru libertatea şi drepturile poporului român, cu scop ca se se dea o armă puternică in mâna celor, cari în semnul răsbunării tind a sugruma simţul nostru naţional ? Şi încercarea guvernului Banffy, imediat după ce a venit la putere, a avut efectul şi urmările sale, căci spiritele erau pregătite în sînul masselor maghiare, pasiunile erau încă de mult şi în mod sistematic aţîţate şi nu trebuia, decât un fitil, un „rajta“, pentru ca să ardă în flăcări. Guvernarea de patru ani a lui Banffy-Perczel ne dă jeana înfiorărătore a pustiirilor, ce le-a causat focul resbunării aprins de aceşti herostraţi ai păcii dintre Români şi Maghiari. Se împlinesce în curând un an, de când acel guvern răsbunător a cădut sub oprobriul chiar al celei mai mari părţi dintre Maghiari, şi totuşi încă focul patimilor arde mai departe cu putere crescândă. I FOILETONUL „GAZ. TRANS“. In interesul adevărului istoric. Luptele dela Sf. Ioana şi Şarpatoc (1848.) — Urmare. — Dar să ne întoarcem la bătălia, Ce curgea cu mare înverşunare din ambele părţi prin tirailori şi să vedem, oare ce ispravă şi bravură eroică au făcut. Tirailorii săcui puşcau asupra nostru şi păşiau înainte cătră noi; asemenea făceau şi ai noştri, puşcau asupra Secuilor şi păşiau înainte cătră ei. Precum puşcau şi păşiau înainte tiralionii noştri, aşa şi noi, adecă Urban, adjutantul lui cu escadronul de Chevauxlegers şi batalionul din reservă păşiau înainte. Acésta aşa a decurs de ambele părţi cam o jumătate de oră, când tiraliorii săcui de-odată şi-au schimbat tactica în forma urmâtore . Ei puşcau mereu asupra a lor noştri, dară totodată se şi retrăgeau încet îndărăpt cătră valea mare de unde au fost eşti la ivéla; ai noştri însă, şi cu deosebire Urban, în joc se pricepu tactica Săcuilor, respective a comandantului lor, puşcau şi păşiau înainte cătră Săcuii, cari retirau, şi acesta aşa a mers, pănă ce thrpilerii săcui frumuşel au ajuns cu spatele la marginea vălei celei mari, ei ai noştri împreună cu Urban și trupa de reservă am ajuns în liniă dreapta cu gardurile din fundul grădinilor dela stânga nostră, într’o depărtare de-o pușcâtură mică, unde era pitulată partea cea mai mică a trupei inimice. Eu am prevădut pericolul, de care ne apropiam, dar n’am cutezat a face atent pe Urban, pentru că el era un soldat iute şi aspru la natură, şi s’ar fi aflat vătămat prin aceea, că eu ca om tînăr şi civil fac atent pe un comandant de trupă la peri-I colul de care ne apropiam, după spusa I spionului Lörintzi. De-odată tiraliorii săcui intrând în valea cea mare, s’au făcut nevăcjuţi şi la moment împreună cu cei pitulaţi după gardurile grădinilor dela stânga nostră, au dat o detunătură generală de puşcături asupra nostră, ca săfină din front şi din stânga, încât cădeau plumbii inimicului asupra nostră ca ploia. Acuşa văcjend şi Urban cu ochii proprii pericolul, în care ne-a băgat, vecjénd, că din propria lui greșală ne-a băgat într’un triunghiu de glonte inimice ; vădend și convingendu-se, că eu, după spusa spionului împușcat, i am comunicat adevărul, la care el n’a voit a-i da creclăment, — numai decât a comandat retragere. Observând insurgenţii, că ai noştri încep a se retrage, întreaga lor trupă din vale a eşit afară, deasupra pe teren, or cea pitulată după garduri a sărit peste garduri şi a luat pe tirailerii noştri de la spate şi din front între două focuri. Eu cu Urban şi cu trupa de reservă eram mai îndărăpt, ca să dică la spatele Săcuilor săriţi peste gardurile grădinilor, unde erau pitulaţi. Acuma vădend Urban, că tirailerii noştri au ajuns între două focuri, nu ar fi trebuit să se retragă cu batalionul de reservă cătră Reghinulsăsesc şi să-şi lase tirailerii săi între două focuri inimice, ci la moment ar fi trebuit să comande două compănii asupra Săcuilor, aşa că şi aceia să fi ajuns între două focuri, sau mai bine a jos între baionetele tirailerilor noştri şi a celor două compănii, cari le-ar fi comandat la atac cu baioneta. In învălmăşala aceea nu era cu putinţă a încărca puşcile şi a puşca. Urban însă perfejendu-şi presenţa, nici prin minte nu i-a venit să comande două compănii la atac cu baioneta, în care cas cu totul altfel ar fi eşit bătălia. înainte de-a ne mişca noi cu trupa din reservă din loc, calul meu a început a sări cu mine, când în două piciore, când a asvârli în sus cu picioarele de dindărăpt, aşa că eu odată eram pe grumazii calului, odată pe şelele lui. Mă ţineam cu ambele mâni, din toate puterile, de freu şi de coma calului, ca să nu cad jos, şi graţie puterii mele, ce aveam atunci, şi desterităţii în călărit, n’am picat jos de pe cal. De a-şi fi picat, scie bunul Dumneczeu, ce s’ar fi întâmplat cu mine, poate că acăţându-mi-se piciorul în scară, ar fi fugit calul cu mine pănă m’ar fi sdrobit total, sau poate cădeam în manile inimicului barbar, setos după sânge românesc, din ale căruia mâni nici Dumneczeu nu m’ar fi. putut£scăpa cu viaţă. Eu cugetam, că calul meu e vulnerat de vre-un plumb inimic, de cari veniau destui asupra nostră, şi că de aceea sare şi svîrle ca turbat. Pe lângă tot pericolul, în care mă aflam, nu mi-am pierdut presenţa, ci aruncând o privire la stânga am vădut, că Un nou atentat al lui Wlassics. Braşov, 12 Decemvre n. Dela Năsăud am primit erâscirea, că în cele din urmă, după atâta trăgănare, ministrul instrucţiunei publice Wlassics a nimicit cu o trăsătură de până alegerea de director la gimnasiul român de-acolo. Alegerea s’a făcut, precum seim, în cea mai deplină consonanţă cu prescrierile legale statutare şi cu disposiţiunile ministrului, întrunind toate voturile membrilor comisiunei administrative a fondurilor d-1 profesor Virgil Şotropa, bărbat cu deplină calificaţiune şi contra căruia nu se putea face nici o obiecţiune nici într’o privinţă. Şi totuşi, etapă multă gândire, ministrul Wlassics i-a aflat un nod în papură, împutându-i, după cum se vorbesce încă de astă-tormă, că este „naţionalist român prea pronunţat“. Nu cunoscem motivul, ce l-a adus înainte ministrul pentru anularea alegerei, dar altcum nu poate fi, afară dacă vom admite, că i-a găsit vină tocmai — ceea ce trebuia se-l recomande mai mult, — că adecă membrii comisiunei l’au ales unanim şi cu însufleţire. Scriea aceasta, deşi spiritele erau deja predispuse a bănui, că ministrul n’are intenţiuni bune faţă cu acestă alegere, a trebuit totuşi se producă mare consternare şi indignare nu numai în Năseud, ci pretutindeni între toţi Românii, cari doresc pacinica desvoltare şi prosperare a şcolelor române năsăudene. Faptul volnic şi despotic al anulărei alegerei de director a fost însoţit şi de o mesura cu totul neaşteptată, cassându-se prin ucazul ministrului şi toate stipendiile vechi şi noue, votate de cătră comisiunea administrativă a fondurilor şcolare şi de stipendii asemenea în totă regula şi cu deplină îndreptăţire. N’ara primit încă amenunte cu privire la ucazul de anulare al ministrului. Ajunge înse cuprinsul telegramei, ce am primit’o erî, pentru a înţelege, că aici se tractază de un nou atentat, de un act de crudă violenţă al ministrului, care ţîntesce de-a dreptul de a crea acolo stări anarchice, ca astfel, cu atât mai bine se pot pescui în tulbure mârşavele tendinţe de maghiarizare. Şi aceste reutăciosetendinţe — stându-le în cale cinstea şi realitatea unui colegiu de bărbaţi, pe cari îi dore inima de binele poporului, pentru care sunt înfiinţate acele şcole — nu-şi pot face cursul, de-