Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1904 (Anul 67, nr. 1-23)

1904-01-14 / nr. 9

Pagina 2. La discuţia din parlament, alăturea de interpelant au combătut Ollivier, Grosjean şi cu deosebire Ribot. Observaţiile lui Ollivier au fost forte caustice, când a pus în paralelă toleranţa extremă acordată de cătră Combes socialiştilor belgieni la Tréguier — cu atitudinea ostilă manifestată faţă cu un preot frances din Alsaţia.“ O „reformă“ a ministrului Berzeviczy. Revenim acim asupra celor ce scrie chiarul „Alkotmány“ cu privire la intenţia ministrului de culte şi instrucţiune publică unguresc Albert Berzeviczy, de a trece anumite obiecte de învăţământ de la şcolile secundare, civile şi primare în resortul statului, prin aceea, că la catedrele de limba maghiară, istorie, literatură,constituţie şi geografie statul sau guvernul ar numi pe profesorii şi învăţătorii respectivi, cu alte cuvinte, ca aceste studii se se predea în limba maghiară. Cei cu „reforma“ îşî die, că prin aceasta „reformă“ guvernul unguresc şî-ar ajunge scopul, adecă ceea ce în mod barbar se numesce la noi statificare, fără însă de a înceta totuși şcolele autonome (confesionale) cărora lî-ar rămâne destulă muncă și sarcină, îngrijindu-se ele de celelalte ramificaţii ale planului de înveţământ. Se dăm înse lui „Alkotmány“ cuvântul, care ată cum critică reforma proiectată de şovinistul ministru al instrucţiunei publice: „Ne mirăm, că se găsescfiare conservative, ca „Hazánk“, care înterapină cu aprobare acest plan al ministrului. Statul poate foarte bine să-şi valoreze pretensiunea sa în virtutea dreptului de inspecţiune şi poate să promoveze în de-ajuns pe calea aceasta învăţarea limbei maghiare. E de prisos, ba nici nu-i este permis a face o spărtură în dreptul şcollelor autonome şi în principiul libertăţii învăţământului. Mai departe, ce încurcături va produce în practică acest plan nu numai pe terenul dreptului de disciplinare, ci şi faţă cu drepturile corporaţiunilor autonome. La ce absurditate va duce executarea planului ministrului de la şcole poporale ca un singur învăţător! In zadar ni se spune, că la şcollele poporale statul pote să impună problema acesta mijlocit organelor autonome, căci deşi nu se schimbă status quo, totuşi în principiu dreptul corporaţiunilor autonome este abandonat şi şcolele ar fi trecute de fapt in resortul statului, pe când corporaţiunile autonome suportă tot ele cheltuelile. Nu este un calcul prost acesta ! Vede ori şi cine, că vorba fiind de „statificarea“ învăţământului public, în primul rând se tractază de şcollele poporale. Noi însă protestăm în contra acestei „statificări“. Psichologia puterei este acapararea de teren. A fi cere atât, mâne totul. Şi fiind-că — cura am a fis — statul pote forte bine să-şi garanteze interesele sale în virtutea dreptului de control şi inspecţiune în ce priveşte învăţarea cu succes a limbei maghiare, să lase neatinse drepturile bisericei şi confesiunilor“.... Cum vedem, „Alkotmány“ însuşi, despre care nu se pate 4i°e că n’ar avea pricepere şi simţ pentru „învăţarea cu succes“ a limbei maghiare în şcolele susţinute de confesiuni, se înspăimântă de reforma acesta a ministrului Berzeviczy, care dacă s’ar traduce în faptă, nu numai ar face ilusorie legea, ci ar trage cu buretele peste dreptul corporaţiunilor autonome de a se îngriji ele de mersul învăţământului în şcolele pe cari le susţin cu jertfe de d©cî şi sute de milioane. A numi statul, adecă guvernul, pe profesorii şi învăţătorii catedrelor limbei maghiare, literaturei, constituţiei şi geografiei şi totuşi a afirma, că dreptul confesiunilor nu este atacat, e nu numai absurd, ci un fariseism în gradul superlativ. Ce valoare ar mai avea dreptul garantat prin lege al confesiunilor de a se îngriji și a dispune ele de mersul instrucțiunei în şcolele ce le susțin, decá ar veni guvernul și le-ar dice, pe învățătorii de la catedrele cutare și cutare am să-i numesc eu, or vouă vă revine sarcina de a-i plăti? Ce brumă de autonomie le-ar mai rămâne, deci prin spărtura acesta s’ar introduce în şcolele confesionale individ şi elemente străine şi duşmănose intenţiunilor lor şi în acelaşi timp unelte ale maghiarisării , cari un noroc orb i-a ridicat. De sub Ţiganul ajuns împărat, cele şepte perini din basme sar una câte una. De aceea şi societatea trebue premenită, ca şi omul singuratic. Şi mai e ceva! De obşte e Împreunată cu orîce primenire şi o reînoire a societăţii. In acel moment să dă ocasiunea cea mai bună celor desbinaţî să se întrunescă, însufleţirea generală îi adună spre îndeplinirea unei idei comune mari, trebue dată mână cu mână şi folosit dorul momentan de activitate ! Pănă acuma am vorbit în generalităţi, am safevat o chestiune de principiu. Acum trec la caşul special. Voiu să vorbesc de o premenire în societatea noastra din Braşov. „Gazeta Transilvaniei“, care întotdeauna a căutat să unască pe Român cu Român pentru îndeplinirea unei acţiuni comune, sunt sigur că-mi va da dreptate, că acum e momentul cel mai oportun, pentru ca aceasta acţiune de premenire să se săvârşască. Cu toţii stim, că la biserica sfântului Nicolae comitetul nu şî-a făcut datorinţa deplină, seim, că sinodele nu s’au ţinut la vreme, seim că s’au iscat anomalii, dintre cari nu voim să notăm la acest Ioc decât una caracteristică: cea mai avută biserică gr. or. din Ardeal, care lucrază c’un budget de fiecî de mii de florini, în anul Domnului 1904 încă n’a ajuns să voteze budgetul pe anul espirat 1903. Din toate părţile s’au ridicat nemulţumiţii, şi cu drept cuvânt, dorind o clarificare a acestor negligenţe necalificabile şi o purificare în multe altele. Premenirea era necesară, ea e de acum neîncunjurabilă. Şedința de erî a sinodului a demonstrat’o. Cei ce reclamau dreptatea, s’au arătat la verificarea listei votanţilor în majoritate absolută, neîntimidaţî de nimic... Nu voia să descriu mersul acestui sinod. E inceferent, decâ d-1 Vlaicu nu reuşesce să scoată pe d-1 Dr. Stinghe ca notar, — de regulă se aleg doi notari, dar partida care pentru moment deţine încă puterea, nu avea la îndemână nicî măcar pe un al doilea, care să fi putut ocupa funcţia de notar, — şi pe d-nii Stinghesen, şi G. Navrea ca bărbaţi de — încredere. E indeferent chiar dacă cei ce cad acum de la putere, se numesc Stan scu Bran, lucrul de căpetenie e, că la biserica sf. Nicolae stăpânirea se va premeni, și că această premenire va avea o importanță capitală pentru societatea întregă brașovenă. Nu vreau să repetez regretabilul fapt, că societatea brașovană de ani de fiile a fost supusă unei continue sfâşieri de clici, nici să caut căuşele acestor neînţelegeri. — Le stiu dar cei mai mulţi, ci vreau să accentuez, că acum toţi am ajuns în sfârşit să ne dăm mâna. Şi momentul acesta trebue bine fixat. Soarele primăverii s’a arătat pe cer, sămănătorî harnici ieşiţi pe câmp cu plugurile voastre, tăiaţi brazde largi, pentru ca îmbelşugată să fie ruda! Să premenim ce e rău, să ne unim, căci o nouă eră a sosit şi succesul ei e asigurat, câtă vreme devisa ne va rămână. Traiescu dreptatea". .. „încă nu“ răspunse egipteanul şi arată spre crivat, învitându-l să şadă. Germanul se aşeză pe crivat, egipteanul jos şi apoi urma o tăcere. Erhart se uita la pălăria şi bastonul său şi la pantalonii noui şi se întreba: Ce va fiică comedia asta? Şi cire este ea în adevăr o comedie, ori va avea un sfîrşit tragic? Un sgorupt uşor, ce se produse în apropierea lui, îl trezi din visări. In uşă apărui un om, care îl fixa aspru cu ochii. Era îmbrăcat în haine europenesc, în capul lui negru şi lătăreţ avea însă un fez, aşa că Erhart recunoscu la prima vedere, că e Turc. Turcul era om gras, de statură mică, cr ochii lui, cari priveau la Erhart cu espresiunea mulţumirei, aveau o lucire stranie, neplăcută. In inima lui Erhart se produse instinctiv o repulsiune puternică şi, decis să-şi jdee rolul său cu îndrăsnelă, rămase nemişcat, la locul său, răspunfiând la privirile curiose ale Turcului cu o desăvîrşită indiferenţă. Turcul însă nu dedea nici cel mai mic semn de nemulţumire, ci păşi încet spre mijlocul odăii. „Este acesta d-l doctor Bland? Bland Bey?“ întreba el cu recelă prefăcută în limba nemţescă. „Da, Strălucirea vostră!“ răspunse Ahmed în aceeaşi limbă. Egipteanul se sculase şi stetea cu braţele încrucişate pe pept şi cu capul aplecat. El mai adaogă câteva cuvinte în limba arabă, la care stăpânul răspunse încet în ton aprobător, cel puţin aşa i se părea lui Erhart, care asculta cu mare atenţiune. „Sciţi ce aveţi să faceţi?“ întrebă Turcul după o scurtă pausă, în timpul căreia nu-l scăpă din ochi pe Germanul de pe crivat. „N’aveţî decât să vă scrieţi numele, Bland Bey, pe o hârtie, ce vi se va pune înainte şi răspundeţi latoate întrebările afirmativ“. „Am înţeles“ răspunse Erhart brusc. „Să sfârşim însă cât mai curând cu aceasta comedie“. In situaţia, în care ajunse, se simţia atât de umilit, încât abia se putea conteni. Singura satisfacţie pentru sentimentele sale de drept violate o găsia în tonul brusc şi lipsit de politeţă. Căci era pe deplin convins, că aici nu poate fi vorba decât de vreo înşelătorie. In acest moment se aud fi sunetul unui clopoţel. „Veniţi“zise Turcul şi eşi din odaie mergând înainte prin uşa, prin care întrase. Erhart îl urmă, el după Erhart venia Ahmed. Trecură prin două odăi fără locuitori. In fiecare se aflau pe jos covore şi perini şi de jur împrejur pe lângă păreți crivaturi. Intr’una din odăi erau două paturi de fier, în cealaltă borcane de sticlă cu pescî de aur și diferite mobile lucrate în mosaic. Erhart, care era cu ochii ’n patru, observă că se află în apartamentul femeilor. Părerea aceasta se confirmă și mai mult, când intrară în a treia odaie, mobilată la fel cu celelalte şi în care erau trei femei negre, cari se uitau la el cu curiositate. La glesne şi pe braţe aveau brăţare de argint. In fundul odăii ar fi observat şi alte lucruri, deci n’ar fi auzut în acelaşi moment un ţipet chiar din apropiere. Era strigătul unei femei — un strigăt de ajutor! Instinctiv se opri și ascultă, observând un fel de neliniște și sgomot în partea de unde auzuse țipetul. Când voi să se întorcă într’acolo, să vadă ce este, Ahmed îl apucă de umăr și îl forță să meargă mai departe. Abia eșiră din aceasta odaie, se încuia ușa imediat. Turcul, care pe semne nu băgă de seama nimica, se întoarse și se uita semnificativ la Erhart, ca și cum ar fi vrut să-i comunice, să fie pe pază, căci a sosit momentul să-și împlinească misiunea. Erhart era încurcat și extrem de iritat prin ceea ce văzuse și auziise. Femeia de sigur s’a adresat lui prin acel ţipet, cerându-i ajutor. Faţa i se îmbujorase de ruşine. Se simţia cel mai detestabil om din lume, care se dă aici ca instrument la o fărădelege necunoscută. II cuprinse o furie nespusă împotriva sorţii sale şi a celor ce l’au ales ca instrument pentru o raişelie fără nume. (Va urma.) GAZETA TRANSILVANIEI O premenire se impune. I -' _ ''.Ă % In legătură cu sinodul parochial de Duminecă un alt amic al fetei noastre, din generaţia mai tinerä, ne adreseza urmatoarele: Braşov, 12 Ianuarie v. Ca şi la omul singuratic, prerenirile sunt necesare şi în viaţa societăţii. Omul rămâne om, orîcât de sus s’ar ridica şi slăbiciunile lui înăscute se accentueză mai ales atunci, când el ajunge la putere. Căci atunci îi e dată posibilitatea să-şi împlinescă poftele, şi împlinirea acestor pofte născocesce mereu altele şi mai ispititoare. Ajuns la stăpânire omul cu patimi îşî căpătuesce nerauri, acumuleză funcţii peste funcţii, pe cari nu le poate împlini conscienţios, dar pentru cari ia salate grase, devine îngâmfat, de nu-şî încape ’n piele, şi vorbesce de sus cu oameni, cărora nu-i vrednic să le sărute tălpile. Firesce, nu-s toţi aşa când ajung la putere, ci mai ales cei slabi de înger şi de duh, cei pe Nr. 9. —1904. Baronul Banffy la DeşiiL La tămbălăul ce s’a făcut în fiiua de 24 Ianuarie în Deşi, când cu constituirea „partidului nou“, partea leului a avut-o advocatul Dr. Ioan Farkas, născut din părinţi români, care însă astăzii nu să sfiesce a se pune în fruntea unei mişcări, pe al cărui drapel este scrisă devisa lui Banffy, adecă crearea, statului naţional maghiar unitar“, ceea ce pentru oricine, care a cetit articolele lui Banffy, este echivalent cu extirparea naţionalităţilor. O sensaţie de greţă şi de milă te cuprinde, când citesc, cuvântarea rostită la primirea lui Banffy de cătră acel advocat, al cărui tată servesce încă la altariul Domnului într’o biserică românască. Etă ce a fus el, după „R. Fr. U.“, adresându-se lui Banffy: „Sentimentele inimelor noastre ne-au adus pe noi aici, pentru ca să asigurăm pe Escelenţa vostră despre omagiul şi alipirea nostru devotată.... „Ei acum, când Escelenţa vostră aţi arătat că sunteţi nu numai bărbat de stat, ei sunteţi om adevărat şi cel dintâiu între patrioţi,........ care daţi piept cu piedecile ce se pun în calea scopurilor mai înalte naţionale .... alipirea noastră a devenit mai puternică, mai intensivă. — Iată de ce cu sentimentele cele mai sincere patriotice ne închinăm înaintea mărimei, înţelepciunei şi patriotismului Escelenţei voastre. (strigări de Éljen). Banffy, în răspunsul ce l’a dat la cuvântarea lui Farkas, a accentuat interesul deosebit, ce l’a manifestat întotd’auna pentru oraşul Deşiă. Trecutul lui politic a fost o luptă continuă pentru direcţiunea naţională, pentru zidirea statului naţional, desvoltarea oraşelor locuite de naţionalităţi, ca o parte a valorării statului naţional. La adunarea, ce s-a ţinut la hotelul „Angel“ şi despre care am raportat deja, a luat cuvântul şi rectorul universităţii din Gruşiu, cunoscutul şovinist Apathy, care a ţinut şi cu acesta ocasiune un discurs fulminant „patriotic“. SCIRILE DILEI. V — 13 Ianuarie ▼. „Jandarmi ucigaşi“. Eri s’a răspândit în Braşov o veste fiorisă despre un asasinat ce s’ar fi făptuit în Predeal de către doi jandarmi ungari asupra unei Românce. Svonul, ce s’a colportat spunea urmatoarele detailuri: O păreche tânără română avea de gând să trecă în România, dar bărbatul nu avea paşaport, ci numai femeia. Doi jandarmi ungari, văf când părechea au luat-o în urmărire. Bărbatul neavând paşaport, a fugit în pădure, or femeia i-a aşteptat pe jandarmi. Aceștia au violat-o, au jefuit-o și pe urmă au omorît-o. Bărbatul privia din tufiş la scena înfioratoare, fără să îndrăsnască a se mișca.