Gazeta Transilvaniei, septembrie 1904 (Anul 67, nr. 193-216)

1904-09-01 / nr. 193

Pagina 2, pe ambele părţi beligerante perderi gro­zave... totuşi trebue să mărturisesc sin­cer, că după părerea mea sfirşitul răsbo­­iului e încă forte îndepărtat. Sacrifi­ciile aduse pănă acuma, sunt din cale afară mari, dar ne mai­pomenit de mari vor fi jertfele, care vor trebui încă aduse pănă la încheierea unei păci. Clima raan­­ciuriană va secera şi mai multe vieţi de­cât plumbia şi oţelul tunurilor ucigătore. „Părerea mea pesimistă nu este lu­ată din aer, ci e motivată de raporturile reciproce între puterile beligerante şi de si­tuaţia politică în genere. „Intrega lume scie, că Japonia şi nu Rusia a început răsboiul. Din faptul a­­cesta urmază, că deci Japonia a început odată răsboiul, ea trebuie să-l şi termine. Cu alte cuvinte, Japonia trebue să do­­rească pacea şi ea trebue să facă cei din­­tâiu paşî, pentru ajungerea ei. Cum că Rusia nu va face primii paşî, aceasta o garan­­teaza întreaga istorie a acestei ţări. „Tocmai aşa cum Germania, ata­cată în 1870 de Frances­, a aşteptat de la aceştia primii paşî pentru restabili­rea­ păcii, astfel va lupta şi în răsboiul actual Rusia pănă în acel moment, când duşmanul său va cere pacea. Vă afirm cu siguranţă — şi acesta mi-o puteţi crede — că în Rusia nu veţi afla, între cele 140 milioane, un singur om, care să fie de altă părere... „In Rusia nu se cugetă încă nimeni la încheierea unei păci; în Japonia însă se proiectază de pe acum negocieri de pace, în care sunt stipulate deja în mod minuţios condiţiunile, cari au fost publi­cate şi prin ciiare. Şi condiţiunile acestea se fac într’un timp, când Port-Arthur încă n’a cădut, când flota încă nu e nimicită şi când Kuropatkin încă nu e bătut!... „Sărmana Japonia",încă n’a împuşcat ursul şi deja ea împarte pielea lui. Amicii Japoniei i-ar face un mare serviciu, când ar deştepta acest popor doritor de luptă şi mult promiţător din ameţela şi beţia victoriilor raport ,e pănă acum. „Deci m’aţi întreba: când ar sosi momentul, ca Japonia să presente Rusiei condiţiunile ei de pace,—v’așî putea da nu­mai un răspuns: când armata japonesă va fi ocupat Moscva. Nu sunt șovinist, dar trebue să mărturisesc, că după con­vingerea mea nestrămutată, Japonia ar pute să ofere Rusiei condițiunile ei de pace numai în Moscva. „In punctul acesta zace faptul în­grozitor al acestui răsboiu și despre asta trebue să fie în clar lumea politică. Toate victoriile japonese pe uscat și pe mare nu vor duce la încheierea unei păci ofe­rite de Japonese, deci Rusia nu vrea să înceteze, a fi și a rămână Rusia! Toate victoriile japonese și înfrângerile suferite de Ruși nu vor aduce puterile beligerante mai aproape de pacea oferită de Japonese, căci numai Rusia poate stipula condițiunile de pace, însă nicî-odată Japonia. Din ca­usa acesta răsboiul va putea să dureze 2, 3 și 4 ani. — Rusia nu poate să cedeze. Din contră, cu cât răsboiul va dura mai mult, cu cât mai numeroase victime va se­cera, cu atât mai imposibilă devine situa­ția armatei japonese pe teatrul de rasboiu din Extremul­ Orient. Rusia posedă toate mijloacele necesare pentru o durată mai lungă a răsboiului — dear Japonia?! A­­cesta o va dovedi viitorul apropiat. „Răsboiul actual e bogat în surprin­deri și din causa acesta e de folos, ca lu­mea politică să nu pierdă firul conducător în apreciarea raporturilor de putere între Rusia și­­Japonia. Deci s’ar întâmpla — ceea ce e imposibil — ca Port-Arthur să rămână după încheierea păci! în mânile Japonesilor, atunci acesta pace n’ar fi pace, ci numai un scurt armistițiu, căci Rusia nu poate și nu-i e permis a primi din mânile Japonesilor pacea, deci nu vrea să renunțe pentru viitor la posiția sa de mare putere în lume... „In fine, pe scurt: duelul, pe care l’a provocat Japonia, trebue să se sfârșâscă cu totala înfrângere a Japonesilor, decă pacea lumei e să fie asigurată pentru vii­tor. Nu patriotism rusesc, ci o apreciare rece a situaţiunei politice îmi dicteză prin­cipiul acestei convingeri a mele“. — Molly nu s’a întors încă — flise ea frecându-şî ochii. Şi cu picioarele ei ra­­­tricoase eși în curte, el din curte își luă drumul spre rîu. S’a dus pănă la podul de piatră. Nu se sinchisia de lătratul dulăi­lor. Pete nici nu-i audia. Creerii ei zăpă­ciți n’aveau decât un singur gând : „Molly“. Pe când a ajuns la pod, vîntul învălise luna ărăși într’o manta de nori. Tufişurile de pe malul de dincolo se înălţau ca niste negreţe protestătore în faţa băbuţei. La distanţă mai mare, castelul se vedea împrejmuit de un brâu de lumină. Din când în când vîntul aducea fum de că­­tran, accente de musică şi câte o chiui­­tură. Băbuţa se răzima istovită de balu­strada podului. Cu mâna ei uscată îşi apăsa peptul şi cerceta cu atenţiune lu­mina. Buzele îi svîcniau şi sufletul i­ se pierdea în trecut. In creerii ei chinuiţi se adunau ca niste stafii cu figuri fără trup şi cu aripi de lilieci, ţipând şi vîjăind, aminti­rile grozave ale tinerețelor. Cât­va timp s’a luptat împotriva lor și bănănăind cu mânile căuta să le go­­nescă. De-odată însă la suflarea mai pu­ternică a vântului tresări și începu să sbiere: — Am audit bine! Au tras clopotul cel mare, or eu stau aici nepregătită! Și s’a recules cu putere supraome­­neasca : — Acasă! Acasă! Trebue să mă îm­brac! și o luă razna în noaptea întune­­cosă. * Alec Laroche, tînărul proprietar, a încheiat culesul viilor cu o serbare, după obiceiul din străbuni. In cerdacul castelu­lui luminat cu torţe, flăcăii şi fetele jucau dansul naţional scoţian, la musică de fan­fară. Molly însă, cea mai frumosă și mai pismuită dintre toate fetele, nu se vedea între părechi. Ea mergea pe o potecă în afară de parc, ținându-se cu pașî nesiguri alăturea de un bărbat. Bărbatul o îmbrățișa încurajându-o: —■ Nu te teme, n’a băgat nimeni de semă plecarea nostră. — Lasă-mă domnule Laroche, lasă­­mă să merg îndărăt la joc, ori să mă duc acasă. — Ascultă Molly, înțelege mă, mîne trebue să plec, trebue să ne despărțim. — Lasă-mă, domnule Laroche. Imi vin amețeli și mă strînge la inimă. — Te strînge haina. Deci vrei să vii cu mine la Londra, îți fac eu altă haină, mai frumoasa, mai la modă. Fata își pleca capul desperată. Părul ei strălucia la lumina lunei, par’ că ar vrea să se aprindă în ori ce moment. Și mergeau așa alăturea pe poteca din ce în ce mai strimtă. Bărbatul strân­­gea cu o mână talia fetei, el cu cealaltă își făcea drum prin tufiș. O crenga res­­frântă isbi fata la frunte și ea tresări spe­riată. Ajunseră la podul de piatră, la care din primăvară de atâtea ori a venit să fantaseze despre bărbatul, dinaintea că­ruia în acest moment s’ar refugia în va­lurile apei. Răzimată pe balustradă privea adîn­­cită la râu. — Domnule Laroche — șopti fata cu glas răgușit — mă chiema, trebue să merg acasă, și apăsându-și mâna pe frunte urma în ton jalnic: — Mă înebunesc e sunetul acesta de­­ clopote. Totă seara mi a vâjăit în urechi. Din causa aceasta a trebuit să părăsesc jo­cul. Mă chiemă clopotul mătușei. De si­gur a ajuns’o vr’o primejdie. Laroche sa dat îndărăt spăriat de vorbele fetei, er Molly, palidă, cu capul ridicat și ascultând par’­ că un sunet mis­terios, se ducea ca o somnambulă spre casă, urmând clopotul ce o chema. Nici n’a băgat de seama, că toate ușile erau deschise. Când a ajuns la pragul pridvorului, s’a cutremurat. Și-a pus amîn­­două mânile la urechi, ca să nu audă ni­mic, ci numai să vadă. La lumina sfîrşită a opaițului zări pe mătuşa Kirwin lăfăiată pe saltea şi ţi­nând în braţele ei uscate cutia golă. Molly întră în pridvor uşurată. — Doarme mătușica! Apoi întorcân­­du-și privirea de la dinsa, dise cu trufia tinerețelor: — Ce urâtâ e! Și sărmana bezme­­­­­tică încă dice, că-i sémen! Ore și­ eu o să ajung o pocitanie de babă, ca dânsa? Nu, nu, nu cred că semen cu dânsa. Și în vârful degetelor, să nu zătic­­nască somnul mătușei, întră la părinţi. — st. — La mormântul lui loan M. Rîureanu. Este o vieţă mortă, precum şi o morte vie, 0 viaţă luminosă ce nu mai are morte. Unii prefer pe una, alţii ’şi aleg alta.*) loan M. Rîureanu şî-a ales pe cea din urmă. După o lungă, rodnică şi bine­cuvântată esistenţă, el s'a despărţit de lumea trecătdre a grijilor şi suferinţelor. Regretat de ai săi şi de mulţimea ace­lora, cari l’au iubit şi cari, în mare nu­măr, au petrecut erî venerabila sa umbră pănă la ultimul punct al călătoriei sale adi jos, acela, care a fost loan M. Rîu­reanu, a reintrat în imperiul păcii şi în vieţa de veci a sufletelor alese, insă nu­mele său va rămâne ca o moşie scumpă în inimele acelora, cari l’au cunoscut. Şi cine n’a cunoscut ore, măcar după nume, pe iubitul părinte şi educator al tinerimei şcolare, pe dulcele povestitor al „istori­­erelor pentru copii“ ? Cine, în copilăria sau în tinereţa sa, nu şi-a încălzit sufle­tul la cetirea drăgălaşelor povestiri din „biblioteca tinerimei“ ? Prin farmecul sti­lului şi prin cuprinsul lor moral şi înălţă­­tor de inimi, aceste istoricre, împreună cu îndelungata şi înţelepta sa activitate ,de educator, asigură lui loan M. Rîureanu­ un loc de onoire în istoria culturei şi litera­­turei noastre pedagogice. Dar nu numai pedagog, cu cuvântul, cu fapta şi cu condeiul, a fost loan M. Rîureanu. Bun Român, devotat şi fericit soţ şi părinte de familie, cum rari se află, binefăcător, milos, cu­ inima deschisă, loan M. Rîureanu era unul din acei rari, forte rari oamen!, pe cari când îi ved! şi ai fe­ricirea de a vorbi cu dânşii, pare că-ţi ră­sare sorele, cum elicea dânsul cătră bunii săi amici. Şi ţi­ se strînge inima, când cu­­geţî, că de acum înainte nu mai ai să în­*) Eliade Rădulescu, „La Schiller“. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 193.—1904. tâlnescî pe un asemenea om pe căile vieții. Der, deci în lumea misteriosă, în care s’a dus, mai străbate vre-o șaptă sau vre-un suspin din lumea nostră, primască de a­ci, de pe pragul vecînieiei, aceste câte-va cuvinte de veneraţiune şi neui­tată recunoscinţă de la unul din numă­­roşii săi amici, care, în tinereţa sa, ca student, s’a bucurat de generositatea aces­tui om de bine; or pe urmă, ca profesor, a fost onorat pănă la bătrâneţe de no­bila sa prietinie. Bucurescî, 28 Aug. 1904. M. Strajanu, profesor pensionar. Congresul internaţional al pressei. In Viena s’a deschis în ziua de 11 Septemvrie cu mari solemnităţi al IX-lea congres internaţional al presei în sala cea mare a parlamentului. La şedinţa de deschidere era de faţă archiducele Rainer, representând pe împă­ratul, apoi ministrul de externe contele Crofotc­on 10'A.*;rainistru­-preşedinte Koerber; al cultelor Hartei; al comerciului baronul Call; al căilor ferate Wittek. Mai departe ambasadorul Franţei, laarchisul Reverseaux, ambasadorul Germaniei contele Wedel, locţiitorul Austriei contele Kielmansegg, mareşalul ţării, abatele Schmolk, primarul Vienei Dr. Lueger etc. Congresul l-a deschis prim-redactorul Wilhelm Jinger, preşedintele societăţii in­ternaţionale de pressă, esprimând înainte de tote omagiile pentru M. Sa şi pentru archiducele Rainer, apoi salutând pe mi­niştrii Koerber, Goluchowski, Wittek şi pe primarul Dr. Lueger. Singer a recapitulat mai departe în discursul său desvoltarea şi avântul socie­tăţii de pressă, care în timp de 10 ani a ajuns la o importanţă mare, numărând astăzi 12.000 de membri. După Singer a luat cuvântul archi­ducele Rainer, salutând congresul în nu­mele Maiestății Sale. Apoi au mai rostit discursuri Dr. Koerber, abatele Schmolk și primarul Dr. Lueger. Discursul lui Koerber a avut accente politice, relevând progresul ce l-au făcut popoarele monarchiei cu toate luptele şi sbuciumările hărăzite de soarte acestui im­periu. Oratorul rogă pe congresiştî, ca la apreciarea progresului şi puterii monar­chiei să nu se lase înfluinţaţî şi induşi în erore prin faptul, că populaţia mai are dorinţe a căror împlinire o reclamă, şi jalbe, pe cari le accentuază. Monarchia nostră — dice Koerber — are mare pu­tere, dar puterea aceasta o întrebuințază spre menținerea păcii. Resboinl ruso-japones. Cu data de 9 Septemvrie generalis­simul Europatkin a telegrafiat la Peters­burg, că nici o încăerare nu s’a întâmplat în­­jilele din urmă. Japonesii n’au desvoltat nici un fel de activitate în zilele de 8 și 9 Septemvrie. Ploi abundante cad fără în­cetare, făcând drumurile impracticabile.— O altă telegramă adresată Țarului de Ku­ropatkin cu data de 10 Septemvrie spune, că în acea dă nu au fost de­cât nisce ciocniri neînsemnate între patrulele ruse și japonese, fără de pierderi pentru Ruși. — Statul major general rusesc des­rainte spirea cum că s’ar fi dat o luptă lângă Mukden. — Generalul Mayerdorf e aproape de Mukden cu ariergarda sa. Nu­mai 20 verste îl mai despart de Kuro­patkin. v — Am văz­ut erî, cum presentă co­respondentul (Ţarului „Times“ pierderile, ce le-au avut Japonesiî în luptele de la Liaoyane’. Cei din Tokio încă ţin să dea acum — pentru liniştirea poporului — cifra pierderilor, şi e firesc, ca statul major gene­ral japones să facă o reducere de cifre cât mai considerabilă. El evalueză totuşi pierderile japonese la 17,539 omeni, cari se repartisează aşa; 136 ofiţeri au fost ucişi, 464 răniţi, la flancul drept au că­dut 4866 omeni, la centru 4992 omeni, şi la aripa stângă 7681 oameni. Pierderile lui Kuroki nu sunt cuprinse în cifra a­­ceasta. — Un ofiţer japones, care merge spre Tokio, trecând prin Tsingtau a­­de­clarat, că pierderile Japonesilor la Port- Arthur au fost în zilele din urmă foarte grave. Ei au avut 15,000­­ameni ucişi şi răniţi. In spitalele din Danny zac 20,000 răniţi. Eră acum spirite mai nouă. Agenţia „Reuter“ primeşce scrrea, că Kuropatkin a încheiat cu succes retrage­rea armatei sale. Ea se află totă în Muk­den şi împrejurimi. Aceeaşi agenţie spune, că, după cum se svonesce, Ţarul ar fi dat ordin lui Kuropatkin să înceteze retrage­rea şi să-şi dea ştiinţa a respinge pe Ja­­ponesi îndărăt spre Liaoyang. — Din tokio se anunță, că la a­­sediul contra Port - Arthurului o divi­­siune japonesă întregă a fost aruncată în aer prin esprosiune de mine. In ulti­­mele cinci zile Japonesii au pierdut la Port-Arthur 20.000 de omeni. — Flota rusă din Marea baltică a plecat alaltăeri spre Estremul-Orient.

Next