Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1907 (Anul 70, nr. 1-23)

1907-01-14 / nr. 10

Pagina 2, aşa s’a putut cualifica cele scrise de Petrovici drept delict — că judecătorii au fost cuprinşi de patimă politică. Preşedintele pune la vot propunerea raportorului şi camera primeşte cu majoritate extrădarea dep. Petrovici. Se mai estradează dep. Hodja, osândit la 2 luni închisoare, deputaţii Lovăszy şi Zanella pentru duel, dep. Udvary pentru defraudare de 90.000 cor. din fondurile catolice şi dep. Horvath pentru delict împotriva poliţiei. Şedinţa de eri, Vineri, a fost de scurtă durată. Raportorul Hoitsy prezintă proiectul de lege privitor la apropriaţiune. După aceste şedinţa s’a închis. Astăzi dieta n’a ţinut şedinţă. Viitoarea şedinţă va fi Marţi. Afacerea Polonyi. In cercurile curţii se crede, că afacerea lui Polonyi cu Halmos şi cu Lengyel s’a rezolvat de cătră consiliul de miniştri în mod îndestulitor, dar că afacerea cu baronesa Schoenberger face cu neputinţă rămânerea lui Polonyi în postul său. Şi aceasta se crede cu atât mai vârtos, cu cât e ştiut, că monarchul în asemeni chestiuni de cavalerism şi de tact, e foarte strict, ceea ce va fi fatal pentru Polonyi. * Prinţul Liechtenstein, mareşalul curţii, care fusese amintit în interviewul cu baroneasa Schoenberger publicat de »Nap«, precum şi contele Paar adjutant general al împăratului, despre care s’a scris, că ar fi avut relaţii cu baroneasa evreică, desmint ambii în mod categoric, ceeace s’a afirmat şi s’a scris despre ei; ambii declară, că toate sunt minciuni şi scornituri, că ei nici n’au cunoscut şi nici nu au văzut pe baroneasa Schoenberger. Se zice, că la curtea din Viena ar domni părerea că baroneasa Schoenberger a purtat de nas pe Polonyi, căci acolo nu se scie nimic de pretinse legături ale baronesei cu curtea. Un colaborator al ziarului »N. fr. Presse« spune, că a vorbit cu actualul conducător al procuraturei Dr. Seliey și acesta i-a declarat, că Polonyi n’a făcut încă până acuma nici un pas în privința intentării procesului de pressă contra lui Lengyel.* Baroneasa Schoenberger, îndată ce a sosit la Viena cu advocatul ei, a publicat prin foi o declaraţiune, zicând, că ea niciodată nu s’a amestecat în afaceri politice; că nu ea a dat publicităţii scrisoarea ce a primit-o dela Polonyi, că ea a fost publicată fără de ştirea ei, în fine că nu e adevărat că ea are susţinut legături cu personagii înalte de curte, ca colitele Paar şi prinţul Liechtenstein. Atâtea declaraţii şi contradeclaraţii se fac acum din toate părţile, încât omul nu mai ştie ce să creadă şi ce nu. * Şi in gReichsrath« sa vorbit de afacerea Polonyi şi încă foarte puţin măgulitor pentru guvernul actual unguresc. Deputatul Holansky a sulevat cazul cu evreica din Szegzárd, Rosa Wallerstein, mai târziu baronesa Schoenberger, a căreia influenţă a fost folosită, ca să spioneze pentru bani, cum stau la curte afacerile faţă cu Maghiarii. Aristocraţii din Ungaria au venit în ajutorul lui Polonyi, contribuind pentru acest scop 50.000 coroane. Baroneasa Schoenberger — zise el — trebue să aibă escelente legături. Ungurii sunt mai bine informaţi despre afacerile austriace, decât noi înşine. Cetiţi in »N. fr. Presse«, care n’a fost confiscată, cum baroneasa Schoenberger se laudă că avea întrare la archiduci. In Ungaria—adauge Holansky — şi aici la curte se întâmplă cele mai stranii lucruri şi întreg parlamentul nostru nu ştie câte odată atâta cât ştie o baroneasă Schoenberger. Asta-i prea mult. Camera să protesteze dacă curtea e sacrosanctă, ca să fie folosiţi ca spioni oameni, cari să fie plătiţi şi înşelaţi de asemeni derbedei ca Polonyi.... Preşedintele chiamă la ordine pe Holansky. Acesta esclamă : Am spus tot ce am avut de spus ! @ GAZTEA TRANSILVANIEI Nr. 10.—1907 Un discipol al teoriilor kosuthiste-apponyiste. Ni s’au trimis zilele trecute din partea unor amici ai foaiei noastre două numere din anul acesta al ziarului cotidian kosuthist ce apare în Cluj, „ Újság“, în care vedem în frunte nişte articole scrise şi semnate de Dr. Pordea Gyula, unul ocupându-se cu chestiunea naţionalităţilor, altul întitulat »A renegat« (renegatul). Dacă luăm notă de acesti articole, cauza nu este, că le-am atribui vre-o importanţă, cu alte cuvinte nu ideile şi părerile autorului ne interesează aici în primul rând, ci autorul însuşi şi împrejurarea, că acesta fiind un tânăr român trecut prin şcolile ungureşti, a adoptat modul de cugetare şi de apreciare teorist şi excluzivist a lui Kossuth, Apponyi etc. şi propagă acum prin numita foaie kosuthistă ideile sale rătăcite din norocire numai în sânul publicului cetitor unguresc al foaei clujene, căci puţini Români vor fi cari o cetesc. Dr. Iuliu Pordea, despre care vorbim, e fiul secretarului episcopesc din Gherla, născut şi crescut in acest oraş. El a studiat la universitatea din Cluj şi a depus doctoratul din drept cu distincţiimea ce se numeşte „promovare sub auspiciis regis“. Este aşadară un tânăr talentat şi diligent Dar cu părere de rău vedem din debutul său în foaia kosuthistă, că a alunecat pe panta periculoasă de a deveni propagatorul teoriilor apostolilor ideilor şi frazelor şoviniste maghiare. Vorbind despre problema rezolvării chestiunei naţionalităţilor, Dr. Pordea se încurcă într’o sumedenie de alternative ce le pune, făcând diagnoza chestiunei naţionalităţilor după zicala: uite popa! nu e popa! şi după multe şi varii sucituri teoriste, cari pentru moment îţi fac impresiunea, că omul ar ţinea samă de toate, dar în realitate ascund numai sărăcia concepţiuneî, dă pe faţă că nu poate să se libereze nici un moment din orbita »statului naţional maghiar«, în care toţi trebue sa cugete şi să simtă după unu! şi acelaşi calapod koşutist. Aşa de exemplu Dr. Pordea admite că există între cetăţeni — de popoare nici că vrea să ştie şi numele de Român nici că-i aminteşte măcar odată pe cele 5 coloane tipar îndesat ale articolului — o nemulţumire cu stările existente, care e foarte înrudită chestiunei naţionalităţilor, dar îi place a nu vedea cauza obiectivă a acestei nemulţumiri, decât neegalitatea, adecă dacă un cetăţean al statului nu e privit şi tratat ca celalalt şi dacă aceasta i se întâmplă din cauza deosebirei de naţionalitate. Toate celelalte cauze ale nemulţumire! le declară de subiective, cari »nu să pot honora«, (şi terminii i-a luat dela dascălii lui). Cu alte cuvinte dacă eu cetăţean de limba română, mă simt nemulţumit, fiindcă n’am aer şi n’am lumină pentru dezvoltarea culturei mele româneşti, aceasta este o cauză subiectivă , dar dacă eu’aş plânge că nu să înfiinţează şi în satul meu o şcoală de stat maghiară, care să mă îndoape cu cultură şi cu moravuri maghiare, aceasta ar fi cauză, obiectivă a neegalităţii, care este admisă, şi de dl Pordea ca aptă de a fi bortorată de cătră miniştrii şcoalelor, când vor voi şi vor avea cu ce. Nu-i mirare deci, că Dr. Ioliu Pordea ajunge la concluziinea, că în sînul poporului (ca colectivitate naţională unitară) nu recunoaşte o chestiune de naţionalitate, dar societatea în care, durere, a intrat şi dânsul, nici că o tolerează; numai societatea »domnilor«, aşa zisa »inteligenţă« provoacă diferenţiarea în privinţa aceasta şi tânărul român crescut cu prescură românească găseşte că aceasta inteligenţă procede »fără tact« şi »culpabil« în aplicarea acestei diferienţiări. In celălalt articol »A renegat«, Dr. Pordea să îmbată în apele aceloraşi teorii excluziviste şi despotice, ce culminează în iizuinţa de-a contopi cu încetul pe toţi cetăţenii intelectual şi sufleteşte în statul naţional, a căruia ideal — zice — e statul atotputernic grecesc. Până una alta autorul admite la cetăţenii, cari nu fac parte din elementul alcătuitor de stat, care ia la toate smântână, însuşiri deosebite de rassă, dar e de părere că statul să nu ia sub scutul său pe aceia cari să lapădă în mod ostentativ de aceste însuşiri, peştreberi, cari din renegatismul lor vor să tragă foloase, căci aceasta s’ar întâmpla numai în paguba morală a statului şi a naţiunei unitare politice. Păcat de atâta studiu şi de atâta silinţă cheltuite în zadaar, fără de a avea nici cea mai mică şansă de a lămuri sau convinge pe cineva şi mai puţin pe cetitorii ziarului »Ujsag«. Casina Burilor (ţăranilor) din comuna Sălişte. (O scurtă privire asupra împrejurărilor, cari au înduinţat înfiinţarea ei.) iii. Alte conduse, cari încă tac adânc în interesul poporului, sunt acele, cari cuprind în sine modernizarea cu tot preţul a Săliştei. Trebuia să se facă lucruri mari şi frumoase — tot la vedere. Nu sunt bani? Asta nu-i împedecă. Dacă nu are Săliştea, au alţii, iar de modă se ţine şi facerea de datorii. Datoriile de unde să se plătească? Din averea comunală şi aruncul comunal! Acesta cine îl plăteşte? Poporul sprijinit şi fericit! Căci doar ca răspuns lui »loan Nemulţămitul* se spunea într’un articol, că Doamne mulţi bani mai fac Săliştenii în... România, deci pot plăti... acasă. Deşi acestea vor fi scrise numai din »răinţă« şi »demagogie«, totuşi recunosc, că instiinţa de a înfrumseţa o comună — după împrejurări posibile — e de lăudat De la aceasta nu se feriau nici cei din popor, cei cari au să supoarte toate greutăţile — dacă vedeau că se face şi pentru ajutorarea sărăcimei, a poporului de rând cât de cât. Dar aşa nu te poţi mira că se auzeau în continuu tânguiri şi nemulţămiri că comuna se îngroapă în datorii de multe zeci de mii spre pildă pentru înfrumseţarea comunei cu o clădire, care nu aducea nimic sau aproape nimica (abstrăgând de la punctul de vedere mai înalt), sau pentru modernizarea hotelului, ca nu cumva să se fericească şi un Săliştean, căruia i-a venit o idee bună de a se procopsi şi el în locul lui de naştere şi care a început cu mari jertfe a zidi un hotel frumos, dar avea păcatul, că nu sta bine cu unii domni. A reuşit partida poporului în comitetul comunal a aduce un condus, prin care se cerea ca o bucată de loc de vreo câteva zeci de jugăre să nu mai fie adminstrată de stat ca pădure, ci să rămână pentru trebuinţele poporului, fie ca păşune (care şi aşa e foarte puţină) sau după cum o va administra comuna ca proprietar. Ce credeţi că s’a întâmplat? Cum să reuşească o propunere venită dela popor pentru popor! In urma păsurilor făcute de primărie aducând motive cu totul contrare adevărului şi poate cu ajutorul informaţiunilor verbaie binevoitoare — s’a respins causa. Apoi să nu fie poporul amărât pană n suflet de binevoitoarea conducere a domnilor? Nu puţină amărăciune a cauzat şi afacerea conducerea băncei, căci deşi aceasta la aparinţă nu e în legătură cu cauza poporului de jos — dar dacă ne cugetăm, că după statute 45 procente din venitul curat sunt de a se da pentru scopuri de binefacere — apoi va fi uşor de înţeles, că reducându-se venitul curat sufereau şi binefacerile. Ca domnii să fie domni, trebuia să se facă stăpâni declaraţi şi la bancă. Se zice că cei interesaţi au dat alarma, că ţăranii voiesc să împartă fondul de reservă al băncei, şi câte alte neadevăruri, pentru a îndupleca pe unii domni străini să cumpere acţii şi pentru a-şi acoperi scopul cel adevărat al luptei pentru conducerea băncei. După învingerea »îndărjirei«, »renitenţei« ţăranilor, adecă a partidei contrare, spre marea mirare a tuturor (chiar şi a oportuniştilor din tabăra domnilor), atotputernicul fericitor al poporului a pus mâna cu majoritate de un vot pe conducerea băncei. Nu mai spun cum şi-a câştigat această majoritate. -- ea să vază, dacăj nu cumva s’a furat ceva din ea, dela masa din urmă. Povestea e bună ... Sau alta. Ţarul a înfiinţat un club de beţivi. Odată voiau să plăsnuiască o sărbătoare şi cu ocazia aceasta trei zile şi trei nopţi îi ţinu pe toţi închişi la beutură. Fiecare oaspe avea îndărătul său o bancă, să poată dormi până se trezeşte, şi lângă ei steteau două jumătăţi de tonne pentru fiecare. Una din tonne era plină cu intremânt pe trei zile, cealaltă era goală şî hotărîtă pentru un scop ascuns — înţelegi...« »E de necrezut!« »Cu astfel de povestiri îşi petrec în Petersburg. N’ai auzit că scot şi măsele? In palatul meu să fie un sac plin cu măsele. Ş’apoi mai fac şi operaţii în lazaret; mai ■ ori am scos dintr’o femeie, care suferea de apă, atâta apă încât biata femeie a şi murit.« »Crede lumea toate acestea?« »Crede, da, fără ’ndoială. Sunt aşa de proşti; dar am să le tain eu urechile lor de măgar ş’am să le arz limba.« Ochii săi începură să scapere şi se vedea bine unde-i sboară gândul. Dar oricât de deschis ar fi fost, părea că are piedeci, aşa încât chiar în beţie îşi ţinea ascunse secretele cele mari, pe când pe cele mici le povestea fără înconjur. Deodată întră un adjutant şi-i şopti ceva la ureche. »La cinei fix«, răspunse Ţarul tare. »Şaizeci de grenadiri cu muniţie de răsboiu şi cu tesace! Adio... Jaen« (creerul său făcu o voltă) »am să-ţi cumpăr răsboaiele de ţesut, dar nu dau mai mult decât cincizeci de ruble de bucată.« »Şaizeci, şaizeci!« »Ce mai satană de holandez, sgârcitule! Dacă-ţi dau cincizeci, e cinste pentru tine. Dar, aşa e!« Mânia crescîi; vestea adjutantului era cauza, nu răsboaiele holandezului. Dar oala fierbea şi capacul trebuia să sară. »Zarzavagiilor mizerabili, nu ştiţi decât să luaţi pielea de pe om. Dar vremea voastră s’a dus. Acuma vin Englezii! Alţi oameni — nu ca voi!« Jaen marinarul se întunecă. Ceea ce irită pe Ţarul şi mai tare. Cu toate acestea nu putea să se supere pe vechiul său prietin. Voia ca Jaen să-i fie de petrecere şi de-aceea se uită pe sine. »Birtaşule!« strigă, el, Radu Champagne !« Birtaşul veni, căzu în genunchi şi se rugă de milă, că ’n depositul său nu se găseşte beutură atât de scumpă. Vorba de deposit ar fi putut suna ironic, sau ar fi putut aţâţa, dar de astă-dată nu. Cu toate acestea era bine venită: băţul putea să-şi facă datoria. »Ai tu o pivniţă pentru deposit, mişelule? Vreai să mă înveţi tu pe mine, că un birtaş de marinari are deposit de rachiuri ?« Băţul îl croi. Dar când Holandezul îşi întoarse faţa cu o privire nemulţămită, mânia ţarului isbucni. Era o boală sau firea ţarului era aşa, că mânia trebuia să isbucnească. Scoase sabia din teacă. Ca un furibund sparse toate sticlele de pe masă, reteză picioarele scaunelor şi meselor, făcu din ele un rug şi voia să-l arză pe cârciumarul de viu. Atunci se deschise deodată o uşe şi întră o femeie cu un copil mic în braţe. Când copilul îşi văzu pe tatăl său lungit pe jos şi întinzându-şi gâtul, începu să strige. Ţarul se opri, se linişti, se duse spre femee şi salută. »Potoleştete mamă! Ţie nu ţi se întâmplă nimic. Ne jucăm doar de-a matrozii!« şi întorcându-se spre birtaş: »Trimite socoteala la principele Menshikov, are să plăteasc el. Dar dacă mă vei înşela, apoi... Ei de astă dată te iert. Acum plecăm, Jaen, ancora sus şi înainte !« Merserăm cu trăsura în oraş, ţarul urcă şi coborâ scări şi se făcu vremea prânzului. Să opriră în faţa palatului Menshikov. »E gata masa?« întrebă ţarul din cabrioletă. »Masa e gata«, răspunse un servitor. »Serveşte pentru doi ! E principele acasă ?« »Principele nu este acasă«. »Nu face nimic ! Aşadară pentru doi!« Aşa obicinuia Ţarul să-şi caute prietinii, ori erau acasă ori nu ; se povesteşte că odată o pornise cu două sute de cunoscuţi la astfel de vizite neaşteptate. După o masă strălucită, Ţarul să duse într’una din odăile de alături şi se culcă. Marinarul adormise deja la masă, își puseun ceas la cap; putea să se scoale la orice oră voia. (V* urma).