Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1908 (Anul 71, nr. 242-265)
1908-11-25 / nr. 260
fIEDACŢIUNEA, admiistiiUrnei îi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 328. Scrisori netrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimit. Inserate 3« primesc la Administraiţiune Sistov şi la următoarele BIROURI de ANUNŢURI : în Viena la M. Dukes Naohf., Nux. Augenfeld & Emeric Lesser, Heinrich Schalek, A. Oppelik Nachi., Anton Oppelik. In Budapesta la A. V. Golbergsr. Ekstein Bernat, Iuliu Leopold (VTI Erssébet-körút). Preţul Inserţiunilor: o serie formand pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai trcpe după tarifă şi Învoială. — RECLAME pe pagina 3-a o serie 20 bani. GAM MMM. ANUL LXXI, Telefon: Nr. 226. GAZETA apare în necars icoBaise&te raitra Austro-UEissl Pe un an 24 cor., p*. Vca 12 cor., pe trei luni ft cor. K rll de Dumbeci 4 cor. pe n PBBtra România și străinări... Pe un an 40 franci, pe șaae luni 20 fr., pe trei luni 10 fr M-rll de Dumineca 8 fr. pa an. Se prenumeră la toate oficiile poştale din întru şi din afară şi la dinţii colectori. Abonamentul neutru busat. Administraţiunea, Piaţa mare târgul anului Nr 30, etagii I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 5 cot Cu dusul acasă . Pe un an Sk cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. — Un esem plar 10 bani. — Atât abonamentele, efit şi inserţiunile a se plăti înainte. Nr. 260. Braşov, Luni-Marţi 25 Noemvrie (8 Decemvrie) 1908. Braşov, 24 Nov. (7 Dec.) a. c. Mişcarea ce s’a produs în sânul poporului nostru în urma uneltirilor îndreptate contra realizării marelui principiu al votului universal, a făcut să amuţească pentru câtva timp mişcarea şi luptele ce trebue să le purtăm în apărarea existenţei şcoalelor noastre; şi aceasta cu atât mai mult cu cât mişcarea şi luptele din urmă n’au fost nici mai înainte la înălţimea lor. Cu durere o spunem, căci după părerea noastră cauza şcoalelor trebuia să rămână constant în primul plan al preocupaţiunilor şi îngrijirilor noastre. Este însă un moment şi mai întristător, ce trebue să-l înregistrăm. Se pare că în timpul din urmă interesul pentru soartea şcoalelor noastre a început a se tâmpi chiar. O amorţeală şi o proteală neexplicabilă pare că a cuprins deodată cercurile noastre bisericeşti-şcolare chiemate a da direcţia luptei, a premerge ca exemplu şi a încuraja şirurile luptătorilor noştri pentru cultura naţională. Mai mult decât atât, s’au lăţit veşti sinistre despre modul şi chipul cum în unele ţinuturi organele superioare bisericeşti-şcolare înţeleg sfânta lor misiune, care nici-odatâ, de când străbunii noştri au descălecat pe acest pământ, n’a fost mai grea şi mai plină de răspundere. In cea mai mare apropiere a noastră s’au întâmplat lucruri necredibile, cari ne puneau in vedere o nizuinţă nenorocită de a rezolva soartea şcoalelor noastre în nişte comune mari şi bine situate printr’o tocmeală mizerabilă cu organele guvernului. Am interpelat şi am cerut lămuriri de la cei pe cari îi priveau acele veşti hidoase şi le-am adus aminte că au să răspundă înaintea naţiunii şi a bisericii. Deşi a trecut de atunci o bună bucată de vreme ei totuşi tac înfundaţi, pare c’ar fi morţi. In astfel de jur stări vine ca un memento glasul unamic nepreocupat al şcoalei, care în articolul cel publicăm mai jos vrea să aducă lumină în întunerecul, ce pare că a cuprins în mare parte vederile şi simţurile celor cari ar fi datori, cum am zis, să meargă înainte cu exemplul, sfătuind, îmbărbătând şi diriguind cu minte ageră şirurile dăscălimei noastre ce se clătina şi sunt în pericol de a fi sparte şi risipite. Situaţia învăţătorilor noştri. De când a intrat în vigoare legea cea nouă şcolară, învăţătorii noştru au pus faţă de pământ. Sufletele lor sunt cuprinse de o panică grozavă. Fiecare dascăl român, cu care te întâlneşti, îţi face impresia unui nenorocit, ale cărui zile sunt numărate, asupra căruia sabia lui Damocle ameninţă să cadă în fiecare clipă. Şi când vezi aceste feţe posomorâte şi desperate, ţi se coboară pe buze întrebarea: Sunt acestea oare feţe de funcţionari publici cu drepturile lor înscrise în §. 1 art. de lege XXVII din 1907? Sunt acestea feţe potrivite pentru slujbaşi cu beafă ridicată sau cel puţin în preajma ridicării ? Care să fie esplicarea psichologică a amărăciunii, ce ţine astăzi încătuşat tot »eul« sufletesc al dascălilor români? Nu pot admite, ca această amărăciune să fie efectul direct al nouei legi şcolare. Legea cea nouă impune într’adevăr învăţătorilor noştri obligăminte atât de grele, încât o parte din ei nu sunt în stare a le îndeplini şi vor trebui să-şi tragă consecinţele. Este adevărat şi aceea că unii dintre inspectorii reg de şcoale au pretensiuni prea exagerate faţă de şcoa- lele noastre. Nu mai puţin adevărat este însă, că cea mai mare parte a dăscălimei române îşi împlineşte în mod conştienţios şi cinsit datorinţele prescrise de paragraful legii în conformitate cu jurământul depus — va veni în curând timpul, când şi cei mai »energici« inspectori şcolari reg. se vor convinge în faţa activităţii cinstite a învăţătorilor români, că aceşti învăţători sunt cei mai înfocaţi cinstitori ai jurământului depus pe D-zeul cel viu. Cunoaştem între inspectorii regeşti bărbaţi culţi şi cu vederi mai înalte pedagogice, cari desaproabă categoric procedura exagerată a acestor colegi »energici« faţă de învăţătorii român». Inspectorii şovinişti ei înşişi recunosc la anumite ocaziuni, că exacerbarea lor este dictată de rezoane politice şi cu aceasta îşi spală mânile ca Pilat. învăţătorii noştrii sunt orientaţi asupra acestor adevăruri, eu ştiu, că furtuna ce se descarcă asupra învăţământului românesc nu poate fi de lungă durată, şovinismul este buruiană ce nu are loc în sanctuarul şcoalei şi că de la ei ca slujitori ai şcoalei nu se va cere decât numai ce este cu putinţă, căci ad imposibilia nemo obligatur. Pentru grosul învăţătorilor noştri, care constă din bărbaţi conştienţioşi, destoinici şi cu pregătirea necesară, noua lege şcolară nu este pricina de amărăciune şi descurajare. Chemarea lor în mijlocul poporului va fi de aci înainte — ce e drept — cu mult mai grea, dar şi cu mult mai frumoasă, ca pănă acum. Şi bun e Dumnezeu, când din corpul dăsălimei române vor lipsi elementele netrebnice, cari astăzi se plâng pe toate cărările şi când acel corp va fi compus numai din indivizi cu cualificaţia şi demnitatea corespunzătoare, atunci vom putea constata că în tot răul este şi ceva bun, şi că uneori din răul cel mai mare poate răsări pentru obşte binele cel mai mare. Aceasta este credinţa şi perspectiva în viitorul şcoalei române a învăţătorilor noştri în general şi poporul român trebue sa se simtă ‘norocos de acest optimism ce-i prezice o soarte mai bună. Intr’o astfel de perspectivă zâmbitoare alta este esplicarea amărăciunei, ce seacă astăzi inima dascălului român. Este pesimismul ce a cuprins de sus pănă jos aproape pe toţi factorii noştri bisericeştişcolari în ceea ce priveşte soartea şi viitorul învăţământului confesional român. Aceşti factori, cari după poziţia lor sunt chemaţi mai ales în aceste trecătoare zile grele să dea învăţătorilor noştri direcţiune, îndemn şi încurajare bărbătească, se pare că au căzut într’un indiferentism aproape neaplicabil faţă de cauzele noastre şcolare. Dar de unde şi pănă unde această nepăsare fatală, acest pesimism ce ne omoară cu zile? După semnele, ce ni s’au arătat pănă acuma, răul provine din nepriceperea şi neorientarea celor ce conduc azi politica şcolară românească, din interpretarea falsă a împrejurărilor şi din combinaţiunile şi concluziunile pripite şi eronate, ce şi le fac şi pe cari voesc a le impune obştei româneşti. De un timp încoace conducerea politicei noastre şcolare e atât de şovăitoare şi de slabă, încât ne face să credem, că »ai noştrii« sunt pe jumătate înclinaţi să abandoneze cu totul apărarea şcoalei ront ne Se pare, că ei şi-au făcut socoteala negustorească, că în împrejurările actuale nu se mai rentează pentru bserica şi poporul român să mai susţină şcoale şi să mai plătească pe învăţători, şi că ar fi cu mult mai cuminte, dacă banii ce se dau azi pentru susţinerea şcoalelor confesionale şi respective pentru salarizarea învăţătorilor, s’ar întrebuinţa pentru alte întreprinderi mai uşoare, mai sigure, mai »reale« şi mai rentabile. In cestiunea şcoalelor se urmează la noi în mod inconştiu o politică de sinucidere culturală şi naţională. Avem dovezi destule pentru această, afirmaţiune începutul s’a făcut din partea ziarului bisericesc dela Sibiiu printr’o nechibzuită lovitură morală şi ofenză la adresa învăţătorilor noştri. Analizând într’o serie de articoli legea cea nouă şcolară, unul din membrii marcanţi ai conzistorului arhidiecez a lansat şi grava, dar nejustificata enunciaţiune, că în urma acestei legi învăţătorul român are să fie considerat scos din şirul factorilor vieţii naţionale româneşti. Şi aceste cuvinte mai negri decât cerneala în care erau puse pe hârtie, se tipăriau într’o vreme, când massele poporului român se adunau în biserici, ca să ia duh şi însufleţire pentru învăţătorul român şi pentru şcoala română. După proclamarea acelei »mângăitoare« sentinţe situaţia dăscălimei noastre era pecetluită. Funvii vor fi fost dintre cei ce sunt obligaţi a ceti »Telegraful Român«, cari să reziste ispitei şi să reflecteze în sufletul lor, că neîntemeiată, nedreaptă şi lipsită de înţelepciune politică este inzultă adusă miilor de învăţători, dar totdeauna au fost cei mai modeşti şi cei mai cinstiţi slujitori ai bisericei şi neamului. Cei mai mijiţi au căutat să urmeze iozinca dată de sus şi care ar fi sunat cam aşa: Pe învăţători i-am perdut, ei nu mai sunt ai noştri; prin urmare pentru ei nu mai faceţi nimic! Paralel cu lozinca dată pe faţă de organul oficios, au urmat şi anumite instrucţiuni »secrete« date protopopilor şi prin aceştia preoţilor, ca să fie cu cea mai mare rezervă în cestiunea ridicării salarelor învăţătoreşti, acestea să se reguleze pentru ochii lumei şi ai învăţătorilor, cum se va putea, numai în principiu, dar să nu se pună în curgere până la ultimul termen impus de lege, şi în general salarele să se întregească numai din repartiţie de la popor ori din alte ajutoare, iar din fondurile bisericeşti să nu se dea nimic mai mult, decât s’a dat până acum. Aceste instrucţiuni şi-au făcut efectul în două direcţiuni. Pe deoparte ele au contribuit la răspândirea credinţei şi a temerei închipuite, că statul ar putea într’un viitor foarte apropiat să ne răpiască dreptul de a ne creşte tinerimea în şcoalele noastre confesionale. Au augmentat de alte parte dispreţul pentru şcoală, inherent şi de altfel firii şi caracterului poporului nostru, deprins de atâtea veacuri în traiul ignoranţei şi al întunericului. Au început până şi protopopi şi preoţi de ai noştri în urma amintitelor instrucţiuni să socotească, că, zău, biserica cu averea ei poate avea alte necesităţi mai superioare şi mai grabnice, decât susţinerea şcoalei poporale elementare, şi că în cele din urmă, şcoală încoace, şcoală încolo, biserica să aibă bani strânşi grămadă, bani albi pentru zile negre. Şi aşa socotind s’au pus să facă economie pe contul şcoalei şi al învăţătorilor, cari nu se vor prăpădi, dacă vor mai aştepta până la 1910!! S’au aflat de bună seamă între protopopii şi preoţii noştri bărbaţi cu sufletul înălţat, cari fără să mai aştepte instrucţiuni şi imbolduri, au ştiut, că o biserică naţională în veacul al 20-lea nu se poate închipui, nu poate exista o singură zi fără de şcoale poporale, că peste tot biserica noastră nu are alt rost mai însemnat, decât creşterea tinerimei prin şcoală. Aceştia s’au pus deci fără zăbovire serios şi cu toată sinceritatea pe lucru pentru salvarea şcoaleior ameninţate prin legea cea nouă. Aceştia au fost din capul locului clarificaţi, că salvarea şcoaleior în zilele de grea năvală este depusă în marile învăţătorilor şi că prin urmare ei trebuesc înzestraţi cu toate armele morale şi materiale absolut necesare în lupta de rezistenţă. Unde poporul a avut parte de astfel de păstori sufleteşti cu judecată clară şi dreaptă, acolo şi poziţia morală şi materială a învăţătorului român a fost asigurată şi întărită fără amânare, şi astfel şcoala confesională este mântuită. In cele mai multe locuri însă în urma zăpăcelii provocate de sus cu mijloace paliative şi tardive de apărare s’a compromis deja în mare măsură cauza şcoalelor noastre confesionale prin faptul, că învăţătorilor li s’a detras sprijinul moral şi material tocmai în momentul cel mai critic pentru şcoală şi pentru ei. Cei ce au pledat cu atâta iubire de argint pentru amânarea întregirii de fapt a salatelor învăţătoreşti pănă la 1910, aceia să-şi aducă aminte de adevărul cuvintelor: nihil dat qui numera tardat. »Economia« acestor trei ani de trăgănare a ameliorării situaţiei materiale a învăţătorilor noştri va aduce bisericei pierderi, cari niciodată nu se vor putea repara. Învăţătorul român îşi face, ce e drept, slujba lui şi cu leafa de 600 coroane. El e deprins să rabde, ca şi poporul, din care face parte. Insă dacă lipsa îl face să tacă, demnitatea poziţiei sale sociale şi autoritatea funcţiunei ce o poartă, îl sileşte să vorbească în dreapta şi în stânga. El se întâlneşte zilnic cu colegul său ungur ori sas, care cu leafa lui îndoit de mare îl priveşte cu îngâmfare, cu toate că isprava i-e mai mică. El dă în tot anul de două ori faţă cu inspectorul de şcoale, care nu-l poate respecta mai mult, decât îl arată leafa. Aşa e peste tot înzilele de acum la noi şi în toate ţările, că oamenii şi mai ales funcţionarii publici se onorează şi se preţuesc în proporţia salarului, ce-l capătă. Chestiunea salariului învăţătoresc nu este deci numai chestiune privată a învăţătorului respectiv. In dispreţul, ce se atribue dascălului nostru atât de slab remunerat, se reoglindează dispreţul faţă de şcoala ce-o serveşte, faţă de biserica, care-l plăteşte şi faţă de poporul, pentru care munceşte. Şi toată această clasă de dispreţ apasă greu în sufletul bietului nostru dascăl şi din modest, ce e din fire, îl face timid, îl face o fiinţă laşă şi lipsită de demnitatea şi de ambiţia personală. Intr’o astfel de stare morală şi sufletească nu este nici o mirare, dacă unii dintre învăţători ajung în impasul de a nu se mai respecta pe sine înşişi. Cum deci mai putem aştepta, ca alţii să-i respecteze pe dânşii ?! Este afară din cale regretabil şi ruşinos lucru, că multe din comunele bisericeşti cele mai de frunte, între cari câteva aşezate în raza de cultură a Braşovului, nici pănă în ziua de astăzi n’au făcut nimica pentru înzestrarea învăţătorilor cu salarile recerute de lege şi de cinstea şcoalei române. Ne-ar duce prea departe, dacă în cadrele acestui articol am căuta să ilustrăm, cum conducătorii acestor comune fac chestiune personală din regularea acelor salarii, şi cum prin tertipuri uşuratice caută să amărască soartea învăţătorilor şi să-i împingă pănă la marginile desperaţiunei. Iar când în comune fruntaşe ni se prezintă astfel situaţia, ne putem închipui cât de mizerabilă este ea în comunele mai mici şi depărtate de lumină. Şi dacă în butul acestor şicanării interne şi a mizeriei materiale, totuşi în peptul învăţătorilor noştri nu s’a stins flacăra entuziasmului pentru cauza cea sfântă a culturii poporului, şi dacă totuşi le-a mai rămas un dram de demnitate, aceasta avem să o atribuim virtuţii lor recunoscute şi probate în decursul timpului. Ţinuta nedeamnă şiplină de umilinţă a unora dintre învăţătorii noştri de prin marginea Săcuimii, de prin comitatul Clujului sau chiar şi de prin acela al Făgăraşului, nu are să ne surprindă şi să ne pună pe gânduri, căci ea purcede din