Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)
1910-01-14 / nr. 9
IRIUCTHJtfllA, instrttei ti TipmSi s'CVj plata mars nr. 3- t LEFON Nr. HS8. '-Anișori nerranoar,® Bi* re» primesc. L^asoylpte nu aa refcrit&ifcr Inserat«» .a ysimero Ia Aâr.ifitatmțiuns iirssov și Ia ssnaato&rsle 2lP«v5lîRÎ de ARUHTURI î •:?5ar.fe ia M., Dukes Nao&f*. sa, Angonîeid •'fe Emeric Leaar, Heinrich Sohalek. A. O*'» p.Ilik Nachi. Anton Orpelik. i âadapesta la A V Golber..?, Sketek. Sernat luliu Lepoid (VII Ernsebet-körut ?refu! isserulwRlIor: o serie nxaionâ pe o coloana 10 bani entra o publicare. Publicări ..ai dea© după tarifă și invo. ia — RECLAME p® pagina z ts o serie 20 bani. Nr. 9. MUL LXXIII. Telefon: Nr. 226. GAZETA apare in îitsoaro i teasra!« îsutra Aastro-vtíta Pe un an U our., se» s*se latr 12 cor., pe trei luni 8 eoî Sfii abe Dumbnesti 4 o*i\ 9» *, Psstri Soittâflia ii Jtríiiita-Pe un an 40 izanei, pt $a luni 20 ti., pe croi ian! 1C ■■r 8-rSI nq Dumbnaoa 3 fr. ps 8© prenumără la to»te o*, ciile poştale din întru 91 ds afară şi la d-u-i colectori. Ahcsamsiitul tsntri Brass? Adănlnlatratlutee, Piaţa jc i-u. feftrgul Inului Ni. 80. I. Pa un an 20 coi#» pe sa&* luni 10 cor., pc it t-i iuni o coi Ou dusul acta,» : ?e ua uni cor., po șase reni 1*2 coi.. t., tifei luni 8 coc — un o.^otr plar 10 bani. — Atfti abon. mentele cfSt si mseitiorr »tub*. a a© plări*.*• t . 1910. Pentru popor sau pentru cărturărime? In ziarul nostru, într-un răstimp destul de scurt am tipărit două apeluri. Unul din Făgăraș și acela se adresa, mai cu seamă, cătră foştii bursieri, ca ei să dea cu dărnicie pentru fondul cultural al şcoalelor poporale. Cellalt din Lugoj, şi acesta se adresa, aproape, esclusiv, cătră foştii bursieri, ca ei să dea o contribuţie anuală oarecare, pentru — studii superioare în străinătate ! Până aci nimic extraordinar. Unul dintre colaboratorii noştri însă găsise între aceste două apeluri mai multe legături, decât aceia că ele amândouă se adresează cătră foştii bursieri, şi amândouă au în vedere un scop cultural. Anume, cu o vorbă la aparenţă paradoxală : legătura de concurenţă. Oricât de judicioase sunt de altfel celelalte observaţii ale colaboratorului nostru , în această privinţă greşeşte. Pe lângă asigurarea ce primim de la lugojeni (desigur şi colaboratorul nostru a găsit cel mult o concurenţă involuntară, iar nici decât una intenţionată!) că nu cunoşteau cellalt apel publicat de noi, chiar şi natura lucrurilor, tendinţele urmărite de cei ce au redactat apelurile deschid orice bănuială de concurenţă. Cele două apeluri nu sunt îndreptate unul în potriva celuilalt; din contră ele se complectează. * Fiind pusă odată chestia, nu ne mai putem opri la constatarea împăciuitoare de mai la deal. Trebue să dăm un răspuns, cuprinzând punctele noastre de vedere, la întrebarea: pentru popor sau pentru cărturărime? E poate cea mai mare întrebare pe care o putem pune — iar dacă nu o punem noi, ni se impune ea! — în faza de desvoltare, în care a ajuns tocmai acum viaţa noastră de popor! Iată pe scurt răspunsul nostru. 1. Nu-i adevărat că un neam, — sau mai corect: o naţiune — ar trebui să îngrijească întâi de trebuinţele ei primitive şi numai pe urmă de cele superioare. Câtă vreme recunoaştem diferenţa de clasă ţărănească şi clasă cultă — sau nu o recunoaştem, dar există — nu-i iertat să neglijăm interesele şi trebuinţele uneia pentru a putea proteja cu atât mai mult interesele şi trebuinţele celeilalte. Mai cu seamă nu la noi românii, unde cele două clase muncesc şi luptă pentru existenţă — ca neam sau ca individ, indiferent — în cea mai frumoasă armonie şi solidaritate. Pe lângă armonia şi solidaritatea arta, totdeauna când unul dă înainte câştigă şi cellalt, când unul să întăreşte, o simte şi cellalt!! Cât de mult am contribui pentru şcoalele poporale, şi chiar minuni dacă ar face acele şcoli, intru luminarea poporului — acest popor ar fi o energie latentă, câtă vreme nu va avea în frunte conducători luminaţi, cu vederi largi şi cunoştinţe solide, cum s-ar zice ! Mai ştii, poate de o mie de ori am contribuit mai muit pentru salvarea şenalelor, crescându-ne un tânăr în străinătate, care pe urmă să agite, — ca şi gazetar cunoscător de limbile apusene, sau ca şi politician cu legături în Austria, —opinia publică apuseană, şi mai vârtos cea din Austria, in favorul nostru,—poate mai curând am salvat, astfel şcoalele noastre poporale, decât jertfind acuma bani grei pentru ele, fără de a şti încă binişor ale cui vor fi ele? Spuneţi nu-i aşa? — Prin urmare întrebarea »pentru popor sau pentru cărturărime« la dreptul vorbind nici nu se poate pune ca o alternativă: pentru unii sau pentru ceilalţi, ci şi pentru unii şi pentru ceilalţi 12. Avem poate prea mari nădejdi în cultura însuşită în străinătate? — Nu e Leul să discutăm aici importanţa studiilor în străinătate. Nu ne apucăm de discuţii. Facem o singură constatare: am putea aşeza într-un singur dulap al Muzeului Naţional pe toţi acei fruntaşi ai noştri, cari vorbesc bine de tot, dar absolut bine şi uşor, limba germană sau cea franceză, ne mic amintind engleza, italiana, sau limbile slave de cari am avea poate mai mult lesă!!! Numai cine a trăit câtva timp în viaţa noastră politică, aşa modestă cum e, numai acela va înţelege cum se cade, de-a fost chiar numai un privitor care-şi ia biletul cu cea mai pedantă regularitate, cât de mult suferim de mizeria aceasta: necunoaşterea limbelor străine, în special a celei germane. Noi,gazetarii, nu putem informa străinătatea, fiindcă n-avem cine să ne traducă articolele de informaţie în nemţeşte, în franţuzeşte, sau nu, doamne iartă-ne, englezeşte de pildă. Ei, deputaţii sau alţi fruntaşi politici, nu pot să ia parte la un congres internaţional, nu pot să susţină legături cu partidele şi cu bărbaţii de stat din Austria, fiindcă — nu bagatelizaţi, celelalte cauze ar fi mai uşor de înlăturat — întâi şi întâi nu ştiu nemţeşte perfect. Repetăm: perfect, aşa ca să nu rămâi in urmă, în spontaneitatea discuţiei diplomatice. Câţi oameni de mare valoare ai noştri nu-şi simt acest defect al lor, în cea mai mare măsură. Şi cât de mult nu-şi vor simţi acest defect mai ales de-acum înainte, când legăturile noastre cu partidele şi cu oamenii din Austria —ori cele nemţeşti, ori celelalte, in special cehii — vor deveni din ce în ce mai strânse. Nu exagerăm; slăbirea legăturilor noastre cu »Burgul« — a arhiereilor sau a laicilor — o putem atribui lipsei de cunoştinţă a limbei germane. Dacă nu te simţi de tot sigur în limba, pe care ai să o vorbeşti, tevii suos în gândire şi stângaci în purtare. Ce noroc, că măcar pentru a ne înţelege cu slovacii, cu sârbii şi cu saşii, avem la îndămână limba magharâ.... Nu căutăm alte argumente pentru studiile, sau, mai la drept, pemru complecierea studiilor, în apus. Ajunge acel unul: deprinderea perfectă în limbile străine, cu deosebire în limba germană ! 13. Bursele pentru străinătate sunt şi ele o trebuinţă primitivă pentru cultura noastră. primitivă, fiindcă n avem până acum o singură bursă de felul acesta. Biserica sfântul Nicolae din Braşov dă câteva burse, dar numai pentru locali şi pentru anumite cursuri. Bursa Papin Ilarion din Bucureşti se poate căpăta mai mult prin intervenţii decât prin merite, şi anul acesta parcă va fi confiscată. Şi mai câteva burse de la coasistoare. Va să zică se simte mult lipsa burselor pentru străinătate! 4. Lugojenii desigur plănuise să dea bursa — sau să fim optimişti : bursele — acelor cari au terminat studiile universitare şi pot pleca astfel în streinătate cu o pregătire oarecare şi cu o vârstă mai chibzuită, oarecare. 5. Lugojenii — garanţie sunt domnii Dr. Dobrin şi Dr. Branisce, din fruntea mişcării, şi cei tineri luaţi în comitetul iniţiator — işi vor cunoaşte cu mult mai bine oamenii, cine şi de cât e vrednic, decât forurile noastre biurocratice, cari sunt stăpâne peste »conferirea« de burse. Dânşii s’au mişcat mai mult prin lume, s’au Întâlnit mai des cu oamenii şi-i cunosc mai deaproape. 6. Apelul lugojenilor nu vrea să creeze un fond şi nu cere contribuţii pe o viaţă întreagă, numai pe câţiva ani. Sarcină prea mare nu va pune pe nimeni. Neamul nostru e cel mai darnic neam de pe faţa pământului, dacă ni ştii deschide punga ! Va da şi pentru fondul cultural şi pentru studii în străinătate, deopotrivă! * FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Const. Cehan. Călăraşul. Aleargă şi aleargă şi se strecoară peste câmpii o umbră, iar de oprit nu se opreşte măcar o clipă. Fugarul sforăe din greu ; zăbalele le frământă între măsele, pe nări ies aburii mereu. Pintenii îl sângerează în coaste de-i doare ; trupul se întinde tot mai mult, — cât colo sar bucăţile de zăpadă zvârlite de fierul copitelor. O şoaptă, o rugă, din când în când se aude: »Hi Vedea! Hi!« Murgul îşi ciuleşte urechile, pricepe glasul stăpânului, şi scuturându-şi spinarea, obosi, se întrece cu Crivăţul, îngrozitor mai vâjâie vântul fără încetare! Şi pe aceste meleaguri pustii, ţipenie de om nu-i. Cât cuprinzi cu ochiul o linişte de moarte, un cimitir alb. Luna abia se vede dorire nourii deşi. Călăraşul de-abia poate ţinea calea după stâlpii înalţi de telegraf. Ce neastâmpărat e dorul lui, ce lung i se pare drumul. Crivăţul, spulberă mormane de omăt într’una, le troienează pe la coastele dealurilor, ori prin cotiturile răpitor. Fulgii ating faţa călăreţului ascunsă în glugă, — unde îl ajung îl ard ca cu focul. Musteaţa-i e numai o promoroacă, degetele în mănuşi îi sunt boacăne, — de abia poate struni frâul. De la o vreme simte ceva : îi trece un fior rece prin spate; frica îl furnică. Ideia aceasta parcă vrea să-l înghită, să-i întunece curajul. Vedenii urâte parcă vor să-l cuprindă, deodată îşi reculege voinţa. De ce să se teamă ? Cruce de voinic! Asta-i ruşine pentru un militar şi mai ales gradat. El duce doar steagul regimentului la paradă. Mai rămâne să-şi facă spaimă de umbra lui? Ah!... ce-or să zică acei de acasă? nu le-a scris, dacă ar fi ştiut că soseşte... Ce noroc!... Noroc că l-a însărcinat don’ căpitan să ducă un »ordin« la subprefectură ; pe dânsul l-a ştiut cel mai vrednic. Asemenea gânduri îi trec repede prin minte. Dar iată că ceva sticleşte hăt departe. Strânge calul în chingi ; pieptul i se zbate, privirea-i pătrunzătoare urmăreşte dorul ce nu-şi mai găseşte astâmpăr in inima lui. E satul lui. Mai are două dealuri şi ajunge. Şi gerul crapă pietrile şi el nici nu-l simţeşte. De la hambarele boiereşti se aud câini hămâind, pocnete de harapnice, răsunete de talange şi buhaie şi o larmă de »Hăi ! Hăi !« Trece podul în galopul fugarului, face la stânga, sare de pe şea şi-şi lipeşte buzele cu înfocare de gâtul brunet al calului. Iar moş Simion, la fereastră, sfârşia arătura : »Hopuri, hopuri, hopurate! La mulţi ani cu sănătate !« -- Tu eşti măi Ilie. I-ha!.„ — Las’ aeu moş Mmnioane, mai zi o leacă din talangă. Drumeţul începe cu glas dârdâit, iar privirea ochilor numai în lacrămi străbate prin stratul diamantal al ferestrei cât pumnul şi vede: fraţii lui în cămăşuici, desculţi, descinşi de curea, râd şi nu-şi mai găsesc astâmpăr pe cuptor. Lângă hornul dat cu chindros, cu flori aproape primitive, stă pe laviţă lângă masă, tătucu-său cu faţa între mâni. In părete lângă icoana de hârtie aurită cu chipul lui sfântu Ilie arde langa de cinci focuri. Mămuca lui pregăti colacul pentru urător şi câteva nuci din căuşul plin. Focul râdea în vatră iar oalele cu bucate sfârâiau lângă jăratecul puternic. — Da ce-o fi făcând în astăseară Ilie al mamei, măi Onofrei — zise bătrâna cu lacrămilo în colțul ochilor. — Hei ! Hei ! ca-n meliţie, răspunse tatăl. — O fi rău, vai de sufletul lui ... — Apoi, măi muete, mai bine acu ca pe vremea mea când se prindea cu arcanul. Mai bine acu. E-hei, mai bine! Când mi-aduc şi eu aminte. — Bie omule, să hie cum o hi, tot nu-i ca in satul lui. Să hie el acum la noi cum ar mai juca Capra... Şi-or să vie acuşi flăcăii... şi el nu-i... acu un an... oi! Cu dosul polcuţei şterse lacrămile ce acum o podidiră. — Ian taci! Ia... glasul lui. — Ţi se pare, bre omule. Şi bătrâna puse urechea la cerceveaua ferestrei şi într’un ţipet de bucurie abia putu zice : »El e!« — Ilie ! — Mămucă! Sărutându-se rămaseră aşa cuprinşi.. — Rămâi Ilie, nu te duce în astă seară; e târziu dragul mămucâi; ascultă ce spune mămuca. — Ba mă duc. Ce-o zice don’ căpi- Acestea sunt punctele noastre de vedere. La rând e publicul, foştii bursieri. »Punctele lor de vedere* sunt de sigur singurele hotărâtoare. Din partea noastră deschidem cu plăcere discuţia asupra chestiei. Cu o singură condiţie : să nu fie discuţia numai de — vorbe!... Viaţa politică. Impresiile deputaţilor naţionalişti. — Şedinţa de ieri. — Senatul în contra camerei. — Mărunţişuri. — Viitorul. Un corespondent spune că petrecând mai multe ore în cercul deputaţilor naţionalişti, aceştia i-au comunicat următoarele impresii ale lor: „D-l deputat Vaida îmi observă, că de altfel păreri categorice nu se pot da în momentul de faţă, dat fiind că situaţia e absolut nelămurită. Peste noapte se pot împăca partidele ca să formeze o majoritate pentru noul guvern sau iarăşi se pot certa cu toţii sau se poate chiar să plece noul guvern. Și în genere nu ceia ce a spus