Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)

1910-01-14 / nr. 9

IRIUCTHJtfllA, in­strttei ti TipmSi s'CVj plata mars nr. 3- t LEFON Nr. HS8. '-Anișori nerranoar,® Bi* re» primesc. L^asoylpte nu aa refcrit&ifcr Inserat«» .a ysimero Ia Aâr.ifitatmțiuns iirssov și Ia ssnaato&rsle 2lP«v5lîRÎ de ARUHTURI î •:?5ar.fe ia M., Dukes Nao&f*. sa, Angonîeid •'fe Emeric Lea­­ar, Heinrich Sohalek. A. O*'» p.Ilik Nachi.­ Anton Orpelik. i âadapesta la A V Golber­­.­­.?, Sketek­. Sernat luliu Le­­poid (VII Ernsebet-körut ?refu! isserulwRlIor: o serie nxaionâ pe o coloana 10 bani entra o publicare. Publicări ..ai dea© după tarifă și invo. ia — RECLAME p® pagina z ts o serie 20 bani. Nr. 9. MUL LXXIII. Telefon: Nr. 226. GAZETA apare in îitsoaro i teasra!« îsutra Aastro-vtíta Pe un an U our., se» s*se latr 12 cor., pe trei luni 8 eoî S­fii abe Dumbnesti 4 o*i\ 9» *, Psstri Soittâflia ii Jtríiiita-Pe un an 40 izanei, pt $a luni 20 ti., pe croi ian! 1C ■■r 8-rSI nq Dumbnaoa 3 fr. ps 8© prenumără la to»te o*, ciile poştale din întru 91 ds afară şi la d-u-i colectori. Ahcsamsiitul tsntri Brass? Adănlnlatratlutee, Piaţa jc­ i-u. feftrgul Inului Ni. 80. I. Pa un an 20 coi#» pe sa&* luni 10 cor., pc it t-i iuni o coi Ou dusul acta,» : ?e ua uni cor., po șase reni 1*2 coi.. t.­, tifei luni 8 coc — un o.^otr plar 10 bani. — Atfti abon. mentele cfSt si mseitiorr »tub*. a a© plăr­i*­­.*• t . 1910. Pentru popor sau pentru cărturărime? In ziarul nostru, într-un răstimp destul de scurt am tipărit două apeluri. Unul din Făgăraș și acela se adresa, mai cu seamă, cătră foştii bursieri, ca ei să de­a cu dăr­nicie pentru­­ fondul cultural al şcoa­­lelor poporale. Cellalt din Lugoj, şi acesta se adresa, aproape, esclusiv, cătră foştii bursieri, ca ei să dea o contribuţie anuală oarecare, pentru — studii superioare în străinătate ! Până aci nimic extraordinar. Unul dintre colaboratorii noştri însă găsise între aceste două apeluri mai multe legături, decât aceia că ele amândouă se adresează cătră foştii bursieri, şi amân­două au în vedere un scop cultural. Anu­me, cu o vorbă la aparenţă paradoxală : legătura de concurenţă. Oricât de judicioase sunt de altfel celelalte observaţii ale colaboratorului nostru , în această privinţă greşeşte. Pe lângă asigurarea ce primim de la lugojeni (de­sigur şi colaboratorul nostru a găsit cel mult o concurenţă involuntară, iar nici decât una intenţionată!) că nu cunoşteau cellalt apel publicat de noi, chiar şi na­tura lucrurilor, tendinţele urmărite de cei ce au redactat apelurile d­eschid orice bă­nuială de concurenţă. Cele două apeluri nu sunt îndreptate unul în potriva celui­lalt; din contră ele se­­ complectează. * Fiind pusă odată chestia, nu ne mai putem opri la constatarea împăciuitoare de mai la deal. Trebue să dăm un răspuns, cuprinzând punctele noastre de vedere, la întrebarea: pentru popor sau pentru căr­­turărime? E poate cea mai mare între­bare pe care o putem pune — iar dacă nu o punem noi, ni se impune ea! — în faza de desvoltare, în care a ajuns toc­mai acum viaţa noastră de popor! Iată pe scurt răspunsul nostru. 1. Nu-i adevărat că un neam, — sau mai corect: o naţiune — ar trebui să în­grijească întâi de trebuinţele ei primitive şi numai pe urmă de cele superioare. Câtă vreme recunoaştem diferenţa de clasă ţărănească şi clasă cultă — sau nu o re­cunoaştem, dar există — nu-i iertat să neglijăm interesele şi trebuinţele uneia pentru a putea proteja cu atât mai mult interesele şi trebuinţele celeilalte. Mai cu seamă nu la noi românii, unde cele două clase muncesc şi luptă pentru existenţă — ca neam sau ca individ, indiferent — în cea mai frumoasă armonie şi solidari­tate. Pe lângă armonia şi solidaritatea arta, totdeauna când unul dă înainte câş­tigă şi cellalt, când unul să întăreşte, o simte şi cellalt!! Cât de mult am con­tribui pentru şcoalele poporale, şi chiar minuni dacă ar face acele şcoli, intru lu­minarea poporului — acest popor ar fi o energie latentă, câtă vreme nu va avea în frunte conducători luminaţi, cu vederi largi şi cunoştinţe solide, cum s-ar zice ! Mai ştii, poate de o mie de ori am con­tribuit mai muit pentru salvarea şena­­lelor, crescându-ne un tânăr în străinătate, care pe urmă să agite, — ca şi gazetar cunoscător de limbile apusene, sau ca şi politician cu legături în Austria, —opinia publică apuseană, şi mai vârtos cea din Austria, in favorul nostru,—poate mai cu­rând am salvat, astfel şcoalele noastre po­porale, decât jertfind acuma bani grei pentru ele, fără de a şti încă binişor ale cui vor fi ele? Spuneţi nu-i aşa? — Prin urmare întrebarea »pentru popor sau pen­tru cărturărime« la dreptul vorbind nici nu se poate pune ca o alternativă: pentru unii sau pentru ceilalţi, ci­ şi pentru unii şi pentru ceilalţi 1­2. Avem poate prea mari nădejdi în cultura însuşită în străinătate?­ — Nu e Leul să discutăm aici importanţa studii­lor în străinătate. Nu ne apucăm de dis­cuţii. Facem o singură constatare: am pu­tea aşeza într-un singur dulap al Muzeu­lui Naţional pe toţi acei fruntaşi ai noştri, cari vorbesc bine de tot, dar absolut bine şi uşor, limba germană sau cea franceză, ne mic amintind engleza, italiana, sau lim­bile slave de cari am avea poate mai mult lesă!!! Numai cine a trăit câtva timp în viaţa noastră politică, aşa modestă cum e, numai acela va înţelege cum se cade, de-a fost chiar numai un privitor care-şi ia biletul cu cea mai pedantă regularitate, cât de mult suferim de mizeria aceasta: necunoaşte­rea limbelor străine, în special a celei germane. Noi,gazetarii, nu putem informa străinătatea, fiindcă n-avem cine să ne traducă articolele de informaţie în nem­ţeşte, în franţuzeşte, sau nu, doamne iar­­tă-ne, englezeşte de pildă. Ei, deputaţii sau alţi fruntaşi politici, nu pot să ia parte la un congres internaţional, nu pot să susţină legături cu partidele şi cu băr­baţii de stat din Austria, fiindcă — nu bagatelizaţi, celelalte cauze ar fi mai uşor de înlăturat — întâi şi întâi nu ştiu nemţeşte perfect. Repetăm: perfect, aşa ca să nu rămâi in urmă, în spontaneitatea discuţiei diplomatice. Câţi oameni de mare valoare ai noştri nu-şi simt acest defect al lor, în cea mai mare măsură. Şi cât de mult nu-şi vor simţi acest defect mai a­­les de-acum înainte, când legăturile noa­stre cu partidele şi cu oamenii din Austria —ori cele nemţeşti, ori celelalte, in special cehii — vor deveni din ce în ce mai strânse. Nu exagerăm; slăbirea legăturilor noastre cu »Burgul« — a arhiereilor sau a laicilor — o putem atribui lipsei de cu­noştinţă a limbei germane. Dacă nu te simţi de tot sigur în limba, pe care ai să o vorbeşti, t­evii suos în gândire şi stân­gaci în purtare. Ce noroc, că măcar pentru a ne înţelege cu slovacii, cu sârbii şi cu saşii, avem la îndămână limba magh­arâ.... Nu căutăm alte argumente pentru studiile, sau, mai la drept, pemru com­­plecierea studiilor, în apus. Ajunge acel unul: deprinderea perfectă în limbile stră­ine, cu deosebire în limba germană ! 1­3. Bursele pentru străinătate sunt şi ele o trebuinţă primitivă pentru cultura noastră. primitivă, fiindcă n avem până a­­cum o singură bursă de felul acesta. Bi­serica sfântul Nicolae din Braşov dă câ­teva burse, dar numai pentru locali şi pentru anumite cursuri. Bursa Papin Ila­­rion din Bucureşti se poate căpăta mai mult prin intervenţii decât prin merite, şi anul acesta parcă va fi confiscată. Şi mai câ­teva burse de la coasistoare. Va să zică se simte mult lipsa burselor pentru străinătate! 4. Lugojenii desigur plănuise să dea bursa — sau să fim optimişti : bursele — acelor cari au terminat studiile universi­tare şi pot pleca astfel în streinătate cu o pregătire oarecare şi cu o vârstă mai chib­zuită, oarecare. 5. Lugojenii — garanţie sunt domnii Dr. Dobrin şi Dr. Branisce, din fruntea mişcării, şi cei tineri luaţi în comitetul iniţiator — işi vor cunoaşte cu mult mai bine oamenii, cine şi de cât e vrednic, de­cât forurile noastre biurocratice, cari sunt stăpâne peste »conferirea« de burse. Dânşii s’au mişcat mai mult prin lume, s’au Întâlnit mai des cu oamenii şi-i cunosc mai de­­aproape. 6. Apelul lugojenilor nu vrea să cre­eze un fond şi nu cere contribuţii pe­ o viaţă întreagă, numai pe câţiva ani. Sar­cină prea mare nu va pune pe nimeni. Neamul nostru e cel mai darnic neam de pe faţa pământului, dacă ni ştii deschide punga ! Va da şi pentru fondul cultural şi pentru studii în străinătate, deopotrivă! * FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Const. Cehan. Călăraşul. Aleargă şi aleargă şi se strecoară peste câmpii o umbră, iar de oprit nu se opreşte măcar o clipă. Fugarul sforăe din greu ; zăbalele le frământă între măsele, pe nări ies aburii mereu. Pintenii îl sângerează în coaste de-i doare ; trupul se întinde tot mai mult, — cât colo sar bucăţile de zăpadă zvâr­lite de fierul copitelor. O şoaptă, o rugă, din când în când se aude: »Hi Vedea! Hi!« Murgul îşi ciuleşte urechile, pricepe glasul stăpânului, şi scuturându-şi spina­rea, obosi, se întrece cu Crivăţul, îngrozitor mai vâjâie vântul fără în­cetare! Şi pe aceste meleaguri pustii, ţi­penie de om nu-i. Cât cuprinzi cu ochiul o linişte de moarte, un cimitir alb. Luna abia se vede dorire nourii deşi. Călăraşul de-abia poate ţinea calea după stâlpii înalţi de telegraf. Ce neastâmpărat e dorul lui, ce lung i­ se pare drumul. Crivăţul, spulberă mormane de omăt într’una, le troienează pe la coastele dea­lurilor, ori prin cotiturile răpitor. Fulgii ating faţa călăreţului ascunsă în glugă, — unde îl ajung îl ard ca cu focul. Musteaţa-i e numai o promoroacă, degetele în mănuşi îi sunt boacăne, — de abia poate struni frâul. De la o vreme simte ceva : îi trece un fior rece prin spate; frica îl furnică. Ideia aceasta par­că vrea să-l înghită, să-i întu­nece curajul. Vedenii urâte par­că vor să-l cuprindă, deodată îşi reculege voinţa. De ce să se teamă ? Cruce de voinic! Asta-i ruşine pentru un militar şi mai ales gra­dat. El duce doar steagul regimentului la paradă. Mai rămâne să-şi facă spaimă de umbra lui? Ah!... ce-or să zică acei de acasă? nu le-a scris, dacă ar fi ştiut că soseşte... Ce noroc!... Noroc că l-a însăr­cinat don’ căpitan să ducă un »ordin« la subprefectură ; pe dânsul l-a ştiut cel mai vrednic. Asemenea gânduri îi trec repede prin minte. Dar iată că ceva sticleşte hăt departe. Strânge calul în chingi ; pieptul i­ se zbate, privirea-i pătrunzătoare urmăreşte dorul ce nu-şi mai găseşte astâmpăr in inima lui. E satul lui. Mai are două dealuri şi ajunge. Şi gerul crapă pietrile şi el nici nu-l sim­ţeşte. De la hambarele boiereşti se aud câini hămâind, pocnete de harapnice, răsunete de talange şi buhaie şi o larmă de »Hăi ! Hăi !« Trece podul în galopul fugarului, face la stânga, sare de pe şea şi-şi lipeşte bu­zele cu înfocare de gâtul brunet al ca­lului. Iar moş Simion, la fereastră, sfârşia arătura : »Hopuri, hopuri, hopurate! La mulţi ani cu sănătate !« -- Tu eşti măi Ilie. I-ha!.„ — Las’ aeu moş Mmnioane, mai zi o leacă din talangă. Drumeţul începe cu glas dârdâit, iar privirea ochilor numai în lacrămi străbate prin stratul diamantal al ferestrei cât pumnul şi vede: fraţii lui în cămăşuici, desculţi, descinşi de curea, râd şi nu-şi mai găsesc astâmpăr pe cuptor. Lângă hornul dat cu chindros, cu flori a­­proape primitive, stă pe laviţă lângă masă, tătucu-său cu faţa între mâni. In părete lângă icoana de hârtie aurită cu chipul lui sfântu Ilie arde lan­ga de cinci focuri. Mă­­muca lui pregăti colacul pentru urător şi câteva nuci din căuşul plin. Focul râdea în vatră iar oalele cu bucate sfârâiau lângă jăratecul puternic. — Da ce-o fi făcând în astăseară Ilie al mamei, măi Onofrei — zise bătrâna cu lacrămi­lo în colțul ochilor. — Hei ! Hei ! ca-n meliţie, răspunse tatăl. — O fi rău, vai de sufletul lui ... — Apoi, măi muete, mai bine acu ca pe vremea mea când se prindea cu arca­nul. Mai bine acu. E-hei, mai bine! Când mi-aduc şi eu aminte. — Bie omule, să hie cum o hi, tot nu-i ca in satul lui. Să hie el acum la noi cum ar mai juca Capra... Şi-or să vie acuşi flăcăii... şi el nu-i... acu un an... oi! Cu do­sul polcuţei şterse lacrămile ce acum o podidiră. — Ian taci! Ia... glasul lui. — Ţi­ se pare, bre omule. Şi bătrâna puse urechea la cerceveaua ferestrei şi într’un ţipet de bucurie abia putu zice : »El e!« — Ilie ! — Mămucă! Sărutându-se rămaseră aşa cuprinşi.. — Rămâi Ilie, nu te duce în astă seară; e târziu dragul mămucâi; ascultă ce spune măm­uca. — Ba mă duc. Ce-o zice don’ căpi- Acestea sunt punctele noastre de ve­dere. La rând e publicul, foştii bursieri. »Punctele lor de vedere* sunt de sigur singurele hotărâtoare. Din partea noastră deschidem cu plă­cere discuţia asupra chestiei. Cu o singură condiţie : să nu fie discuţia numai de — vorbe!... Viaţa politică. Impresiile deputaţilor naţionalişti. — Şedinţa de ieri. — Senatul în contra camerei. — Mă­runţişuri. — Viitorul. Un corespondent spune că petre­când mai multe ore în cercul depu­taţilor naţionalişti, aceştia i-au comu­nicat următoarele impresii ale lor: „D-l deputat Vaida îmi observă, că de altfel păreri categorice nu se pot da în momentul de faţă, dat fiind că situaţia e absolut nelămurită. Peste noapte se pot împăca partidele ca să formeze o majoritate pentru noul gu­vern sau iarăşi se pot certa cu toţii sau se poate chiar să plece noul guvern. Și în genere nu ceia ce a spus

Next