Gazeta Transilvaniei, iunie 1910 (Anul 73, nr. 119-140)
1910-06-11 / nr. 126
BERACŢIUNEA, Tipografia şi AdministraBRAŞOV, Piaţa mare 30. Scrisori nefrancate nu se primesc. — Manuscripte nu se retrimit — INSERATE: se primesc la Administraţiune Braşov şi la birourile următoare : Vicna la M. Dukes Nachf., Heinrich Schalck, Rudolf Mosse. — In Budapesta la Eckstein Bernât, Iulius Leopold, Blockner I. PREŢUL INSERATELOR î Un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învoială. Reclame pe pag. a B-a 1 şir 20 bani. (Număr de Duminecă 22.) îsîăîon. Hr. 220. „GAZETA“ apare ZELNIC. Abonamente pentru Austro-Ungar. -" - - pe un an : - '" .. 74 cor. pe 6 luni 12 cor. pe trei luni 6 cor. —N-rii de Duminecă : patru cor. pe an. Pentru România si străinătate. Pe un an 40 franci, pe șase luni 20 franci, pe trei luni 10 franci. N-rii de Dumineca 8 fr an. Se poate prenumăra la toate oficiile poștale precum și la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov. La Administaţia „GAZETEI“, pe 1 an 20 C. Pe 6 luni IOC. pe trei luni 5C. Cu dusul acasă . Pe un an 24 Cor. Pe 6 luni 12 Cor. Pe trei luni 6 Cor. Un exemplar 10 bani. Atât abonamantele cât şi inserţiunile se plătesc nainte. Nr. 126. Braşov vineri 11 (14) Iunie, 1910. Să dăm ajutor! La începutul săptămânei trecute o groaznică nenorocire s’a năpustit asupra unei mari părţi din Bănat, nenorocire în aşa măsură cum nu s’a mai pomenit pela noi. In comitatul Caraş-Severinului şi cel al Timişului s’a deslănţuit furia elementelor, sau deschis canatulurile ceriului şi potop de ape a năpădit pământul, împreunate fiind ploile uriaşe cu grindină şi cu furtuni. Râurile au eşit din alviile lor, rupând podurile şi iazurile şi stricând satele şi sămănăturile. O groaznică pustiire s-a făcut pretutindinea. Valurile apelor au surupat case şi au spălăcit câmpiile, aşa că văile mănoase ale acestor comitate, cari promiteau belşug bogat, azi ne înfăţişează chipul cel mai trist al pustiirii. Totul este distrus şi spălăcit de ape, nu numai roada din anul acesta e nimicită, ci pe multe locuri apa a dus şi pătura de pământ roditoare, lăsând îndărăpt numai stânci şi petriş. Peatră pe peatră n-a rămas pe aici, încât să pare că a sosit ziua cea de apoi. Dar apele înfuriate au făcut şi alte pagube, înecând o mare mulţime de vite de tot soiul, turme de oi, cirezi de vaci şi boi. Cât de simţitoare sunt pagubele, cauzate în vite să poate deduce de acolo, că în multe părţi muntoase din comitatele bântuite, singura avere şi singurul mijloc de traiu erau turmele de oi şi preste tot vitele. In fine ca pustiirea sa fie deplină trebuie să ştim, că prepestenia, ce s-a deslănţuit, a pretins şi jertfe mari de oameni. Valurile au înecat la 200 de vieţi omeneşti, ducând cadavrele înecate sau cufundându-le în nămol. Furia apelor şi furtunii s-a deslănţuit în măsură groaznică cu deosebire în cercurile pretoriale a Bozoviciului, Moldovei şi Teregovei, dar şi în alte părţi am pricinuit pagube nespuse. Preste 50 de sate au suferit mari stricăciuni şi până acum s-a constatat, că aproape la 200 de oameni şi-au aflat moartea în marea catastrofă. Numărul acesta însă va fi mai mare, căci sunt mulţi încă dispăruţi, fugiţi şi ascunşi cine ştie pe unde, de frica şi groaza potopului.. Au pentru valuri sau au dispărut bărbaţi, femei şi copii, aşa că părinţii îşi plâng copii, femeia îşi plânge bărbatul, sau întors, iar în altă parte copii rămaşi orfani umplu văzduhul cu vaietele lor. Tristeţa şi jalea şi-a întins aripa sa apăsătoare pe aceste plaiuri, mai înainte atât de vesele şi înfloritoare. Iar pe cei rămaşi îi aşteaptă o soarte din cele mai tristă. Lipsiţi de tot ce biată au avut, sunt ameninţaţi de foamete, dacă nu li se va da ajutor. Preste 100 mii de oameni sunt loviţi prin aceasta catastrofa, unora nimicindu-li-să avutul, altora răpindu-li-sa familia şi preste tot fiind ajunşi cu toţii în cea mai neagră mizerie şi lipsă. Datorinţa noastră creştinească este a veni în ajutorul acestor nenorociţi şi loviţi de soarte. Şi aceasta datorinţa ni să impune cu deosăbire noue, căci cei nenorociţi şi păgubiţi sunt în parte covârşitoare fraţi de-ai noştri, Români. Să arătăm, că şi ca creştini şi ca Români ne ştim împlini datorinţa faţă de aproapele nostru. Facem deci apel la inimele generoase ale cetitorilor noştri şii rugăm să contribue, care cu cât poate cu obolul său pentru alinarea suferinţelor fraţilor noştri. Colecta o începem cu modesta sumă de 20. cor. oferită din partea redacţiei noastre. Sumele oferite să vor evita zilnic în coloanele ziarului nostru. Răscoala din Tohanul vechi. Mai acum câteva zile gazetele ungureşti au adus ştirea, că dişpanul comitatului Făgăraş va fi numit încurând comisar guvernial (Kormánybiztos) pentru ca, înzestrat cu puteri discreţionare, să „potolească“ nemaipomenita „agitaţiune“ a Românilor din comitatul Făgăraşului, îndreptată în contra ideii de stat maghiar, îndată la cetirea acestei ştiri am întrezărit apucătura mizerabilă, care se pregăteşte în contra poporaţiunei româneşti a ţării Oltului. Am înţeles îndată, că este vorba să se făurească o armă în mâna unui „ kormánybiztos“ cu ajutorul căreia sa se pună la cale răsbunarea pentru ţinuta vrednica şi frumoasă a alegătorilor români din cele două cercuri ale Făgăraşului, care a avut drept urmare căderea ruşinoasă a candidaţilor stăpânirei: Werner Gyula şi Urdea György. Şi nu ne am înşelat în presupunerile noastre. Mai întâi s’a pus la cale în cercul Făgăraşului o vânătoare după „mărturii“ despre „terorizarea alegătorilor români de cătrăagitatorii naţionalişti“. Ni se spune că solgăbirăul şi notarul din Şercaia merg cu limba scoasă din casa în casă ca să adune astfel de mărturii, iar la fîşpanul din Făgăraş zilnic sunt chemaţi solgăbirăii, notarii şi unii dintre învăţătorii români, ca să ajute la strângerea acestor mărturii mincinoase. Ca pupăză pe colac însă s’a pus la cale de o mână lungă chiar o revoluţie în comuna Tohanul-vechiu, cu scopul vădit de-a stoarce o nouă mărturie mincinoasă, că Românii din comuna Tohan pregătesc o răscoală în contra statului maghiar. Şi în scopul acesta s’a revărsat asupra comunei de două zile un puroiu de husari şi gendarmi, cari au arestat peste 200 de Români aruncând ma mulţi dintre ei în lanţuri grele. Ce se întâmplase adecă, ca să se năpustească atâta urgie asupra capetelor bieţilor Tohăneni? Nimic deosebit. Tohănenii ceruseră de un şir lung de ani şi in mai multe rânduri dela mai marii comitatului, ca să li se dea în întregime locul de păşunit moştenit dela moşi-strămoşii lor, căci altfel le pier vitele de foame. Au cheltuit sute de coroane în scopul acesta — dar dreptate ca’n palmă. Nici măcar răspuns n’au căpătat la multele lor rugări şi alergări, ci din contră locul de păşunit devenea din an în an tot mai îngust căci stăpânirea făcea pe locul de păşunit plantaţiuni, în cari nu era iertat să se mâne vitele. Şi vai de acel ţăran, a cărui vită se pierdea prin locurile oprite! Şi pielea îi se trăgea de pa spate. Astfel numai în câţiva ani bieţii Tohăneni au plătit ca pedepse zeci de mii de coroane. Mai acum câteva zile Tohănenii s’au trezit, că e oprit pentru vitele lor şi drumul obicinuit, care duce la mica lor păşune, şi astfel se vedeau nevoiţi a mâna vitele lor pe alt drum prăpăstios, în care se nenorociseră atâtea vite de-ale lor, întrebănd pe mai marii comunei, că cine a dat noua oprelişte, aceştia au dat din umeri spunând că nu ştiu, şi atunci oamenii amăriţi de atâtea mizerii, au scos tablele de oprelişte şi au mânat vitele lor iarăşi pe vechiul drum, iar a doua zi, venind din întâmplare forestierul din Bran la Tohan, i-au cerut să le dea voie să folosească vechea lor păşune. Forestierul le-a dat în scris învoirea sa, iar a doua zi Tohănenii s’au trezit cu două escadroane şi o grămadă de jandarmi în sat. Cică forestierul le-ar fi dat voie, numai de frică ca să nu fie bătut şi„omorît“de oameni. Aceasta e trista şi scurta poveste a re-r FOILETONUL .GAZ. TRANS.« Poveste. Odată un împărat să întorcea trist şi posomorât de la un războiu, căci duşmanii prăpădiseră toată oştirea şi el rămase numai cu neamurile. Ajungând în ţara lui, merse ce merse, şi numai că într’un vârf de munte vede o mănăstire, şi ce-î năzueşte în munte? Haid’, să se abată pe acolo, să se odihnească o leacă . . . Asta era o mănăstire uitată, şi împăratul, când se apropie de ea, vede o tablă şi pe tablă era scris: »Mănăstire fără grijă«. Mirat, împăratul bate în poartea mănăstirii, şi numai ce iese un călugăr învechit în vrrstă şi în haine. Iute-i întrebă: «De ce mănăstirea asta e fără grijă?« — »Fiindcă eu nu am nici o grijă, mănînc ce se găseşte; sluga asta — arătând un moşneag — îmî taie lemne, şi-mi aduce apă, şi eu stau şi mă rog . . .« — «Dacă e aşa», zise împăratul, «am să te pun pe grijă, şi, uite, îţî dau răgaz şese săptămlni să tot îţi trudeşti capul şi să vii la palat să-mi spui: Cit preţuiesc eu? Ce are maî mult bogatul decît săracul? Şi cite stele sînt pe cer? Dacă n’ai putea să-mî spui, o săţi şeadă capu’ unde şed picioarele . . .* Şi, după ce mai conăci împăratul puţin, plecă. — Dar vaî şi vaî de bietul călugăr! De unde înnainte era «fără grijă», acuma cade la piroteală de-a binele ... Azi aşa, mine aşa ... se luă şi sluga de grijă, şi să hotăreşte să-i zică: «Da’ ce ai, de parbă tot îţi ninge şi-ţi plouă, ori, ţi s’au înnecat şeicile? . . .» — «Ia! lasă-mă păcatelor, tu nu ştii ce grijă am eu ! . . .» — «Cum? Dumneata cu grijă, care ai fost totdeauna «fără grijă»? a spune-mi şi mie, — că nu ştii de unde sare iepurele! «Ţi-oi fi de vre-un ajutor . . .» — «Ce ştii tu, mă, care eşti orb? Eu cu patru ochi şi nu-i dau de căpătîiu. Da’ o să-ţi spuiu, să-ţi văd prostia . . . Iată: împăratul m’a întrebat aste trei lucruri; şi mi-a dat răgaz șese săptămîni să-i duc răspunsurile și, dacă n’or fi bune, tot mă omoară.» Apoi iî spuse slugii toată istoria. — «A! apoi astea le știu de când eram de-o mînă de carne, c’nd păziam porcii acasă; nu purta de grijă, că mă duc eu în locul dumitale.» Trecu și sorocul; se găti sluga cu hainele călugărului şi incălecă pe un măgar, apoi plecă. Ajunse la palat, bătu in poartă şi ieşiră slujitorii ; el le spuse la ce a venit. împăratul îşi uitase, dar îl chema în curte. Slujitorii vrură să-i oprească măgarul la poartă, dar el nu vru în ruptul capului. Dacă văzură că nu-1 pot despărţi, l-au lăsat să între . . . — «Ce! ai scos-o la capăt?», întrebă împăratul. — «Da’ te-am găsit, Măria Ta! . ..» — «Spune . . .» — «Apoi, ai întrebat cît preţuieşte Măria Ta? Preţuieşti douăzeci şi opt de galbeni . . .» — «Cum îndrăzneşti, nesocotitule, că acum te sfărîm . . .Eu numai atâta fac?» — «Stăi, Măria Ta, Hristos a preţuit treizeci de galbeni, şi era o parte din Dumnezeu; apoi dumneata eşti numai om. Preţuieşti, haid’ cu doi galbeni maî puţin . . .» A rîs împăratul şi i-a zis să spună mai departe: — «Ai mai întrebat că pe ce se cunoaşte ăl bogat de ăl sărac ... Pe haine Măria Ta. Uite, la mănăstire, dacă n’avem ţoate bune, eram o biată slugă săracă şi zdrenţuită — că eu doar nu sunt călugăr — şi nici nu mai băgat în seamă; şi acuma am doar hainele lui şi vorbeti cu mine. Dacă veniam îmbrăcat cu hainele mele, nici acum nu m’ai fi băgat în seamă.» — «Spune pe cea din urmă», zise împăratul. Cite stele sunt pe cer?» — «Cîţî peri pe măgarul meu dacă, nu crezi, numără şi vezi» Rîse împăratul cu multă poftă şi zise: «Dracu’ o putea să numere şi perii şi stelele. Dar fiindcă ai fost deştept, îţi dau un sunet, şi du-te să fii tu călugăr şi călugărul slugă. Şi s-a dus sluga şi s-a făcut călugăr, iar călugărul — de bună voie — slugă, căci s’a supus şi el, văzînd sluga lui mai deşteaptă. Şi poate ... or trăi şi acum, dacă n’or fi murit, unul slugă şi altul călugăr la »Mănăstirea fără grijă’ De la cumani.