Gazeta Transilvaniei, iulie 1910 (Anul 73, nr. 141-161)

1910-07-22 / nr. 158

Pagina 2. »Este adevărat că poporul românesc şi deputaţii lui pretind executarea acelei legi, nu însă cu preţul împăcărei Români­lor cu maghiarii ci ca urmare firească a ordinei de drept, care este vătămată în momentul când o lege sancţionată nu este executată. »Poporul român declarat odată de »naţiune« nici când însă nu se va mulţu­mi cu starea de drept, care i-o crează a­­ceastă lege care nici nu cunoaşte popoare ca entităţi deosebite ci numai ca indivizi de naţionalitate deosebită. Cum vor Maghiarii împăcarea. »Maghiarii nu se vor »împăca« cu Românii până ce nu ne vor putea »înghi­ţi“ de drag ce ne au, sau până nu vor fi convinşi prin rezistenţa şi forţa noastră politică despre imposibilitatea tendinţei lor de contopire şi nu vor fi convinşi prin rezoane superioare de stat să recunoască dreptul nostru la toate atributele vieţei naţionale. In cazul prim numai elipsă nici de prietinie nici de târguială, în cazul al doilea urmează restituţiunea in întregime fără licitaţiune min­endă din partea noastră. O înţelegere cinstită. Nici când n’am fost adversari ai unei bune înţelegeri cu Maghiarii. Ea este în interesul lor şi al nostru, al tuturor po­poarelor nemaghiare din ţara. Ni­ se pare însă imposibilă o altă pace de­cât cea care asigură desvoltarea netulburată culturală, economică şi etnică a tuturor popoarelor din ţară. Aceasta nu se poate închipui fără validitatea corespunzătoare politică a acestor popoare. O pace fără asigurarea influenţii politice asupra conducerii statu­lui ar fi un joc de cuvinte şi nu ar da alt rezultat decât desorientare şi demoralizare.« Pentru d-l Slavici. De la un vechiu prietin al „Gazetei“ şi al regretatului nostru director Dr. Aurel Mureşianu primim următoarele rânduri: D-l loan Slavici a publicat în rr. R. un răspuns la somările ziarelor »Tribuna« şi »Lupta« referitor la ţinuta sa faţă de vicarul Mangra. Cum însă d-lui SI. îi place vorba lungă, i-s’a părut, că n’a spus destul în răspunsul dat, şi presupunând pe drept, că nu crede nime ceea ce spune, vine cu un al doilea articol în T. R. (Nr. 75), cu titlul semnificativ : »Păcatele vieţii noastre comune«. In comentarul acesta se zice: »Atunci, când mi-au fost puse între­bările, aveam cele mai strânse legături, atât cu »Tribuna«, cât şi cu »Lupta« şi eram foarte de aproape interesat, să nu rup aceste legături, căci rupându-le, nu numai mă izolam şi intram în conflict cu mulţi dintre amicii mei, ci aduceam şi o jertfă materială pentru mine foarte grea. Iată, dar, adevăratele motive, pentru cari scrie d-l Slavici: »Tribuna« şi »Lupta« îl onorau foarte bine şi, până când nu FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Aviaţiunea. Utilitatea practică a aeroplanelor. Marele concurs de aviaţiune din Reims, care s’a terminat nu de mult şi în care un alt aviator, Wächter, şi-a găsit moartea în lupta pentru progres, pune din nou în discuţie chestiunea utilităţii prac­tice a aeroplanelor. Fără îndoială că, numai din acest punct de vedere, aviaţiunea ar merita stră­duinţele atâtor întreprizi aviatori, tributul pe care aceştia îl dau morţii, precum şi sacrificiile materiale enorme, ce se fac în lumea toată, pentru izbânda deplină a cu­­cerirei aerului. Şi de sigur că, în această direcţiune sunt îndreptate atenţiunile tuturora. ’ Alt­cum nu s’ar putea explica toate acele sa­crificii de vieţi şi de bani de cari vorbim mai sus. * E drept, că aviaţiunea a început prin­­tr’o perioadă sportivă şi că acum încă suntem în aceeaşi perioadă. Faptul e foarte explicabil având în vedere că nu oricine are curajul să se aventureze în sferele ae­riene, când siguranţa deplină lipseşte. Dar perioada aceasta va avea o influenţă ho­tărâtoare asupra viitorului aviaţiunei, încurajaţi de premiile concursurilor şi ţinând seama de diferitele condiţiuni în care se fac aceste concursuri, aviatorii se străduesc să aducă îmbunătăţiri mecanice şi de siguranţă a maşinelor zburătoare. Aşa fiind perioada sportivă de azi a avia­ţiunei va avea o înrâurire mare în viitor, din punctul de vedere practic, ca mijloc de locomoţiune, în armată mai ales. Dacă acest viitor e mai mult sau mai puţin apropiat, aceasta depinde tot de perioada actuală a concursurilor de a­­viaţiune. Ele ne dau indiciul cel mai sigur din acest punct de vedere. Aşa bunăoară, dacă judecăm după ul­timul concurs de la Reims, putem spune cu siguranţă că aviaţiunea a făcut, cu mult succes, un pas înainte pentru intra­rea ei în domeniul utilizărei practice a ae­roplanelor. La acest concurs s’a putut obţine o viteză de 106 kilometri pe oră şi ceea ce e mai important, s’a parcurs o distanţă de 340 kilometri în 4 oare 37 minute fără nici o scoborâre. — E un progres co­losal, care face pe cei mai mulţi sceptici să privească cu multă încredere definitiva deslegare a problemei cucerirei aerului. * Dacă astfel se prezintă lucrurile, ne putem uşor închipui ce rol important vor juca aeroplanele ca mijloc de locomo­ţiune. In primul rând vom avea o econo­mie de timp cel puţin îndoită. Apoi vom avea avantajul, marele avantaj de a trece deasupra munţilor, cari nu sunt străpunşi de tuneluri. Se vor putea trece cu uşu­rinţă deserturile şi oceanele, cum ar fi Sahara sau Atlanticul. Din acest din urmă punct de vedere, de curând, îndrăsneţul aviator american, Curtin, a şi făcut o încercare foarte reu­şită deasupra acestui ocean. Şi cu cât concursurile vor fi mai nu­meroase cu atât şi epoca întrebuinţărei practice a aeroplanelor va sosi mai cu­rând. Concursul organizat de ziarele »Ti­mes« din New-York şi »L’Evenig-Post« din Chicago pentru ziua de 8 octomvrie va fi, de­sigur, unul din cele mai hotărâ­toare din acest punct de vedere. E vorba ca să se facă drumul de la New-York la Chicago în 168 ore. Aproape toţi marii aviatori mondiali se pregătesc în vederea acestui concurs şi de­sigur, că în lupta pentru câştigarea marelui premiu de 125 mii lei, instituit pentru acest concurs, va trebui să iasă o nouă perfecţionare pen­tru siguranţa călătoriei aeriene. * Prin urmare, dacă am ajuns în sta­diul de azi al aviaţiunei să facem călăto­rii cu o viteză de 106 kilometri pe oră, să ne putem menţine în aer câte­va ore fără a ne opri, parcurgând distanţe de 3—4 sute kilometri, să ne ridicăm până la înălţimi de aproape două mii de metri, dacă, în sfârşit, am ajuns, la asemenea re­zultate uimitoare, fără ca să avem de în­registrat victime prea număroase în ra­port cu nesiguranţa, ce domneşte încă în aviaţiune, daca facem toate aceste consta­tări, apoi avem tot dreptul să ne gândim, că vremea întrebuinţărei practice a aero­planelor va sosi foarte curând, pentru fo­losul întregei omeniri şi pentru glorifica­rea geniului omenesc. Atunci, mulţămită acestui geniu ome­nesc, vom vedea realizate visurile, ce-şi aveau domnia numai în imaginaţiile prea vii ale romancierilor fantastici; vom ve­dea organizate călătorii regulate, de la un oraş la altul, cu avantajul câştigării de timp, cel mai mare câştig pe care-l poate urmări azi ori­ce muritor, care-şi dă seama de importanţa scurgerei de vreme în viaţa noastră de om atât de scurtă faţă de ro­lul ce îi este dat să împlinească. P. B. GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 158—1910 era asigurat din altă parte, de pildă prin »Corespondența română«, care o conduce cu tovarăşul de meserie E. Br., până atunci nu putea aduce­­jertfa materială foarte grea pentru ă-sa« și să se despartă de ve­chiul său »amic«, vicarul Mangra. Aici îmi vine în minte un episod de pe timpul, când d-l Sf. întemeiase »Tri­buna« în Sibiiu. Acum 26 de ani. Se ţinură multe consultări. Răposa­tul Dr. Mureşianu a fost invitat să se mute la Sibiiu, să fee el direcţia noului ziar etc. etc. Scopul era, nimicirea Gazetei. Dr. M. însă, nu s’a lăsat ademenit. Cu­noştea prea bine oamenii, şi a declarat, că nu se lasă de Gazetă. D-l Slavici, văzând c’a isbutit să de­­lăture pe Dr. M , s’a întors cătră Diamandi Manole şi a exclamat cu mândrie, rar şi respicat: »aşa-i, că-s mare porc de câne !« Pe Dr. M. nu l’a putut înşela. D-le Slavici, nu­­mai ai nici d-ta multe. Dacă la vremea ta te vei întâlni iară cu Diamandi Manole, o să-i povesteşti de bună seamă, pe ce preţ te-ai alipit de vicarul Mangra şi cum ai păcălit pe »Tribuna« şi »Lupta«, şi-i vei zice cu şiretenie: »aşa-i că-s mare porc de câne!« Fi convins, însă, că Românii adevăraţi îţi cunosc deviza, şi nu-i vei mai îmbăta cu apă rece. Dintr-un articol al „Unirei“. In n­rul din urmă al «Unirei» a apă­rut sub titlul ilară chestiunea de naţio­nalităţii■ un demn articol, care credem, esprimă vederile cercurilor competente blăjene în ce priveşte discursul recent al contelui Tisza. Credem de interes a re­produce în următoarele, părţile mai esen­ţiale ale acestui articol: «... Constatăm cu durere, că discur­sul lui Tisza nu ne dă nici acum nici o perspectivă nouă, ci mai recapitulând încă odată ideile lui desfăşurate în cam­pania electorală, ne îndeamnă la pace primind de bază la aceasta pace, unitatea naţională a statului. E acum rândul nos­tru ca­ să ne dăm seamă de situaţie şi să­ vedem de este posibilă o astfel de admi­tere de supozit şi că este oare compati­bilă existenţa noastră şi pe mai departe pe aceste plaiuri cu ideia nouă, a uni­tăţii naţionale, colportate de Tisza şi toa­tă presa şovinistă. ...Noi ne vom ocupa deocamdată cu baza unei bune înţelegeri, baza pe care ne-o ofere Tisza şi fără de care, zice tot Tisza, nu va fi nicicând posibil ca ma­ghiarii să steie cândva de vorbă cu noi. Baza aceasta este ca noi se admitem în­dreptăţirea statului unitar naţional ma­ghiar. Noi încă nu suntem deplin în curat cu aceea, că ce înţelege contele Tisza sub statul unitar naţional maghiar, dar dacă înţelege aceia, ce Deák şi Eötvös, că na­ţiunea maghiară este politiceşte una şi indivizibilă, în care toate naţionalităţile au îndreptăţire la existenţă, desvoltare naţională şi culturală liberă, atunci am aflat, baza sigură a bunei înţelegeri, care ne va duce la bun rezultat. Dacă însă Tisza, sub statul naţional unitar maghiar înţelege aceea ce în poli­tica maghiară, în presa maghiară de azi vulgo se înţelege, adecă statul, în care nu are îndreptăţire nici o altă individualitate politică, nici o altă cultură, nici un alt aşezământ decât maghiar, că naţionalită­ţile pentru a căror egală îndreptăţire Deák a creat o lege fundamentală trebuie să dispară cu totul în maghiarism, atunci e păcat mai departe de vorbă. Un astfel de stat eschide existenţa ab ovo a oricărei naţionalităţi pe pământul acesta. Dacă Tisza în fel­ul acesta înţelege statul naţional unitar maghiar, şi ţinând cu viaţa sa la ideea aceasta, totuşi ne chiamă să ne împăcăm, atunci chemarea aceasta a d-lui Tisza după însăşi inter­pretarea logică a lucrurilor, înseamnă, că noi să dăm scrisoare, prin care declarăm, că am încetat de a mai fi. Credem, că dacă contele Tisza în fe­liul acesta interpretează condiţia princi­pală, fără de care el şi ai lui nu sunt aplicaţi a sta de vorbă cu noi, atunci nu se va afla pe întreg teritorul locuit de Români un singur om, ne-escepţionând nici chiar aderenţii cei mai fervenţi ai lui Tisza, pe Mangra et consoţii, care să consimţească vre­odată la o aşa pace.» In preajma nouelor alcătuiri ale „Solidarităţii“. ii. A doua problemă cu care e chemată să se ocupe şi să o rezolveze »Solidarita­tea« este chestiunea însoţit lor. * Suntem siguri, că mulţi vor fi obser­vat, că direcţiunea »Solidarităţii« — în afară de motivarea şi propunerea făcută adunării generale — nu s’a pronunţat mai pe larg asupra acestei chestiuni. Faptul acesta ne îndeamnă să insistăm astăzi mai mult asupra chestiunii acesteia şi să o cla­rificăm pentru toţi cei­ ce se interesează de ea. * Motivarea cu care direcţiunea »Soli­darităţii« şi-a însoţit propunerea sa a fost cât se poate de reasumată. Cu toate acestea, credem, ea a fost suficientă pen­­tru­ ca ori­cine să poată conclude, cari au fost acele consideraţiuni principale, pe cari se întemeiază direcţiunea »Solidarită­ţii« în planul ei de rezolvire al chestiunii însoţirilor. Din această motivare s’a putut vedea înainte de toate, că punctul de mânecare al direcţiunii »Solidarităţii« este faptul, adeverit în­deajuns prin pradă, că însoţi­rea forţelor economice în ziua de azi a­­jută mai mult ca ori şi­ne la dezvoltarea progresului material şi moral-economic al popoarelor şi că cu cât forţele singurati­cilor indivizi sunt mai mici şi mai răs­­leţe, cu atât şi însoţirea lor e mai ne­­cesară. Purcezând din acest adevăr, direc­ţiunea »Solidarităţii« înţelege, că însoţirea forţelor economice ale poporului nostru trebue să fie azi problema de căpetenie a tuturor factorilor de samă ai vieţii noas­tre publice, special a băncilor noastre — ca factori economici par excelentiam — cari toate urmăresc progresul material şi moral al clienţilor lor, poporul nostru. Premisa şi deducţiunea aceasta n’au fost nici decum­ greu a se stabili. Proble­ma cu adevărat meritorică asupra căreia a trebuit să se pronunţe întâiu de toate direcţiunea »Solidarităţii« a fost întreba­rea : cum să se pornească şi să se orga­nizeze acţiunea pentru însoţirea forţelor economice ale poporului nostru? Această întrebare devenise cu atât mai importantă, cu cât în pradă adeseori ne întâlnim cu părerea, că la noi însoţi­rea forţelor economice trebue să se facă prin o acţiune specială mai mult sau mai puţin independentă, aşa cum s-a făcut bu­­nă­oară aceasta în România şi Bucovina. Nu e aci locul să ne pronunţăm asupra acţiunii cooperative din aceste ţări. Tre­bue însă să constatăm, că chiar dacă a­­colo acţiunea cooperativă ar fi dat sau ar da rezultatele cele mai bune, la noi o ac­ţiune analogă ar putea fi îndreptăţită, nu­mai dacă am avea împrejurări şi stări mai mult sau mai puţin identice, îndată ce aceste împrejurări şi stări ar fi dife­rite, natural, că şi acţiunii de însoţire trebue să i­ se dee o altă îndrumare, o în­drumare potrivită împrejurărilor şi stări­lor date. Acesta a fost punctul de vedere al direcţiunii »Solidarităţii«. Ea a înţeles, că la noi o mişcare cooperativă analogă cu cea din România şi Bucovina ori inde­pendentă de factorii economici, amintiţi mai sus, nu poate ave­a sorţi de isbândă. Nu, pentru­ că noi avem deja o organiza­ţie economică, întemeiată şi susţinută de reţeaua destul de deasă a băncilor noas­tre, toate de caracter poporal. Din acest motiv direcţiunea »Solidarităţii« a fost de părere, că acţiunea pentru însoţirea forţe­lor noastre economice — în împrejurările date — nu poate merge decât numai pa­ralel şi armonic cu activitatea băncilor, ce le avem. Şi acestei convingeri i­ s’a dat expresiune în motivarea propunerii direc­ţiunii »Solidarităţii«, unde se zice, că în starea economică în care ne aflăm, acţiu­nea pentru însoţirea forţelor economice numai paralel şi în completă armonie cu activitatea băncilor noastre poate avea sorţi de isbândă. Statorită odată norma, că acţiunea pentru însoţirea forţelor economice, s’ar putea face mai uşor şi cu succes prin băn­cile noastre, s’au ivit de sine alte două întrebări: şi anume in ce mod are să ur­meze acţiunea proiectată şi pe ce terene şi în ce direcţii are a­ se extinde ea? In ce priveşte modul de acţiune, di­recţiunea »Solidarităţii« a fost de părere că trebue admis principiul libertăţii de acţiune, atât ce se atinge de bănci, ca fac­tor de iniţiativă, ajutor şi control, cât şi

Next