Gazeta Transilvaniei, iulie 1911 (Anul 74, nr. 142-167)

1911-07-01 / nr. 142

Pagina 2. GAZETA TRANSILVANEI Nr. 142-1911 săturate de nenorocitul spirit al ex­clusivismului de rassă, va duce ţara şi întreaga Monarhie spre prăpastie. Iar privitor la proiectele noi mi­litare îşi exprimă credinţa, că parla­mentul actual, în urma structurei sale, nu poate fi chemat să pună aceasta nouă sarcină asupra poporu­lui, care este formal exclus din le­gislaţia ţării, — şi chiar în interesul armatei şi al Monarhiei protestează împotriva năzuinţei de a introduce şi în armată practicele de maghiari­zare în contul limbei şi a fiinţei na­ţionale a celorlalte popoare, cari toate împreună susţin şi apără a­­ceasta Monarhie. In fine îşi exprimă aderenţa ne­clintită la programul naţional român şi depun deplina lor încredere în comitetul central al partidului, accen­tuând totodată necesitatea impera­tivă a celei mai strânse solidarităţi şi a acomodării tuturor aderenţilor sinceri ai partidului unei stricte dis­cipline de partid. La ,,organizarea satelor“. — Reflexiuni la o propunere înţeleaptă. — Foaia din Blaj »Unirea* publică la loc de frunte în nr. 53, o propunere zisă »îndrăsneaţă* dar foarte înţeleaptă. Fiori de bucurie emoţionantă mi-au agitat inima la cetirea acelui articol, care a aflat solu­­ţiunea cea mai potrivită, mai corectă, mai uşoară a greutăţii ce e împreunată cu problema de a organiza economiseşte sa­tele noastre, ca să se poată zmulge din sărăcie, din înapoiere şi să ţină pas cu mersul lumii. In coloanele acestui ziar s-a schiţat nu de mult rolul de conducător, ce l-a avut biserica românească (de ambe confesiunile) în viaţa poporului nostru pe toate terenele. S-a arătat atunci, că exis­tenţa partidului naţional român urzit la 1848 de copii bisericeşti de atunci este a se mulţămi clerului românesc — iată in­­flijenţ­i bisericii la politică. »Asociaţiunea* — o ştie astăzi şi ţărănimea — s-a for­mat tot prin clerul nostru, căruia are de a-i mulţămi că trăieşte azi şi dela al lui sprijin ori nesprijin e condiţionat viitorul şi capacitatea de muncă culturală a aces­tei mari însoţiri — iată înrîurinţa bisericii asupra culturii neamului! De ani de zile ne frământă ideia or­ganizării satelor în cete economice, se nasc idei, se fac planuri, se discută, se agi­­tează, se ţin conferinţe, se scriu broşuri, s© tipăreşte o foaie de specialitate, dar nimenea nu a recurs la bastionul cel mai puternic, nimenea nu a cerut intropunerea elementului celui mai competent în rezol­­virea şi a acestei probleme. A crede că opera grea a organizării satelor se poate efeptui fără concursul bisericii e rodul unui optimism îndrăzneţ, a cere intrepunerea bisericii insă însamnă a cunoaşte situaţia reală şi a aprecia după vrednicie opera binefăcătoare, ce a săvârşit în trecut co­moara noastră cea mai scumpă, şi chemată este a o săvârşi şi în viitor. »Unirea i s-a adresat cetăţiei celei mai puternice şi sperăm că nu se va amăgi. Iată pentru ce trebue să salutăm cu bucurie propunerea îndrăzneaţă care se reduce la aceste : fondurile bisericeşti in loc de a se plasa la bănci străine sau la institute financiare cu menirea de a ocroti în planul prim interesele acţionarilor, să dea împrumuturi pe lângă procente con­venabile reuniunilor săteşti, cari în felul — şi numai în felul acesta — putând da la rândul lor împrumuturi ieftine, ar uşura pe credincioşii bisericii de interesele cele mari ce adese le plătesc la străini şi ar înlocui băncile şi »szövetkezet­urile« stră­ine, faţă de cari numai aşa pot lua con­curenţa, dacă se alimentează cu credit ieftin. Putea­ s’ar o mai creştinească şi mai rentabilă plasare a fondurilor bisericeşti? Rentabilă pentru că însoţirile de la sate ce se susţin cu spese puţine, ar putea da procente mai mari ca institutele, spre a căror bine fructifică fondurile astăzi ; preo­­ţimea de la sate în fruntea reuniunilor va presta garanţă de ajuns, că plasarea fon­durilor in întreprinderi de atari va fi îna­­fară de orice fizic, cu atât mai vârtos cu cât preoţii stau sub jurisdicţiunea acele­iaşi superiorităţi, căreia sunt concrezute fondurile şi fundaţiunile bisericeşti. Plasarea aceasta ar fi mai departe cât se poate de­­ creştinească : ajutorarea fiilor proprii. ‘ Zmulgerea acestora din mizeria, in care tânjesc, înfrăţirea celor de sus cu cei de jos, a bisericii învăţătoare cu cea ascultătoare (o parte din comuniunea sfin­ţilor). Opera bisericii în direcţia aceasta ar dovedi mulţimii fiilor săi, că au'şiun patron, nu numai vecinii de alt neam, pe cari îi înalţă »împărăţia*— statul cu toate mijloacele, pe toate căile. Unde mai pui mişcarea de renovare generală ce s-ar putea înfiripa din veni­tele însoţirilor Raiffeisen , prin procurarea şi împărţirea de cărticele instructive pen­tru popor, abonarea şi răspândirea de foi pop., înfiinţarea de fonduri cu menire re­ligioasă, culturală sau filantropică şi în locul cel dintâi sprijinirea şcolii, care as­tăzi reclamă încordarea şi concentrarea tuturor forţelor? Toată suflarea românească ştie, că starea poporului nostru numai prin orga­nizare economică se mai poate îndrepta şi tot asemenea sunt sigur, că va recu­noaşte ori şi cine, că pentru acţiunea de a întări ţărănimea în cele economice bi­serica e chemată mai mult ca orice in- stituţiune, mai cu seamă acum când sta­tul nu ne cunoaşte. Aşadară trebue să revenim la mama ocrotitoare a neamului nostru dela origi­nea lui până astăzi , la biserică. Şi avem toată încrederea, că instituţiunea care a stat in fruntea zbuciumărlor politice, in­stituţiunea, de care se leagă străduinţele şi silinţele noastre culturale, va face tot ce-i stă în putere, ca să-şi apropie şi să lege pe fii săi şi mai tare îndulcindu-i cu rodurile bunurilor sale lumeşti prin în­făptuirea operei epocale »organizarea sa­telor «. Un cetitor. Pe cel drac, ce nu mai poate Nici să plângă, nici să zbiere De căznit şi de durere. Iar şchiopul cu vorbe reci Inghiţând la noduri seci . . . Zice cătră Siminic: »Auzi, în iad nici un pic »Nu mai sta, destul ai stat, »Peste cap m’am săturat »De slujba ta şi de tine . . . »Acum eşi şi mergi cu bine ; »lată aşa şi te cară . . . — Siminic ascultă dară, Cearcă uşa şi să duce Afară, şi-şi face cruce . . . Mulţăm’ind lui Dumnezeu Că l’a scăpat dela rău. .. — Dar ascultaţi că mai este Inc’ o leacă din poveste Mai frumoasă .. Cine-ascultă ! Dar să nu fac gură multă. Voiu să spun povestea ’ntreagă: — Acum e la lumea largă Siminic, pe cum văzum, Apoi bietul fără drum — Prin locuri sălbatice Prin tufișuri încâlcite — Merge, merge tot mereu . . Cu gândul la Dumnezeu. Dar cum merge, cum se gată Tufişul — dar iată, iată . . . intră ’n codru plângător Loc de spaimă de omor! Unde floare nu ’nfloreşte Nici iarbă verde nu creşte — Dar Siminic ce ştie el, El tot merge ’ncetinel . . . Şi prin codru ’naintează . . . Vremea trece, însărează . . . Când iată numai de-odată Că ’naintea lui s’arată : O casă nevăruită Numai cu sânge stropită... Imp­rejur cu pari de pom In tot parul cap de om! In casă lângă lumină Se vedea şezând la cină Un bătrân cu barbă rară, Cu doi ochi ca și de feară, Mânca și bea cu paharul . . . — Era Aliman tâlharul Cel vestit pe cea vreme — — Dar Siminic nu să teme. Intră ’n casă: »Sara-bună* ! — «Fie! Dar uită de-o lună »Tot aştept aci la masă »Cap de om să-mi între ’n casă, «Ca să am o sută ’n dungă. »Apoi moartea mă ajungă — »Acum copile să ști: »Cu capul tău vei plăti »îndrăzneala ce-ai avut — »Spune cum nu te-ai temut «Un copil tinăr ca tine »Să întri ’n casă la mine ,Ce vânt te-adus, răspunde! — Siminic nimic n’ascunde, El spune din fir in păr Luminatul adevăr: Cine-i el, cum s’a ’ntâmplat, Cum şi ’n iad înc’o umblat . . . — Dacă spui adevărat »Că și ’n iad încă-ai umblat, »Spune-mi dară ce-ai văzut »Acolo cât ai şezut! —­­Ce-am văzut acolo eu, »Să ferească Dumnezeu »Pe tot neamul omenesc »De acel sălaş drăcesc! »Acolo n’auzi cântări »Numai plângeri şi oftări . . . »Şi vezi dracii furioşi »Torturând pe păcătoşi »Arzându-i de vii în foc! »Ş’am văzut în altul foc »Patul cel mai osândit »Pentru »Aliman a gătit: »Acel pat aşa-i făcut »Că nici dracul n’a putut »Să-i sufere torturarea... — Apoi care-ar fi cărarea Cea mai bună de scăpat Din afurisitul pat — Căci cum văd mi-i prin paharul Eu sunt Aliman tâlharul! — »Auzi* — zice Siminic — »Nu­ te ’nspăimânta nimic; »Căci prin pocăinţă poţi »Din acel pat să­ te scoţi, »Numai să faci cum zic eu — »Am nădejde, Dumnezeu, »Că de pat vei fi scăpat! — »O tu prunc nevinovat »îngerul meu de scăpare, »Acum vino la mâncare »Apoi poţi dormi în pace, »Şi mâne aşa voiu face »Precum tu mi-i da povaţă. — Iată’n zori de dimineaţă Acel ucigaş cumplit S’a schimbat, e umilit Supus fiind ca un miel Unui copil tinerel, Şi cu Siminic acum Aliman pleacă la drum . . . Şi cum merg şi povestesc Iată numai că ’ntâlnesc Mănăstire, lăcaş sfânt, Sfânt în cer şi pe pământ ; Şi copilul tinerel Cu Aliman după el, Vesel, plin de fericire Intră ’n sfânta mănăstire: Şi cu mânile pe piept Siminic să duce drept La altar şi cum şti ei Se tot roagă ’ncetinel . . . — Cum s’a rugat cum nu — eu Nu pot şti — dar Dumnezeu La ’nţeles de bună seamă — Şi prin semn cu mâna ’I chiamă Pe tâlhar Lângă altar. II pune ’n genunţi şi ’n coate Şi-i zice : »Acum de toate »Păcatele, ce le ai, »Domnului samă să dai ! »Şi ce-ţi spun nu-ţi pară vis : »Iată vei rămânea ’nchis »Şi vei sta pe cum te las »Şi vei zice ’n dulce glas: »Tatăl nostru e tot mereu »Până când voi veni eu! »Deci până câştigi ertare, »Trebuie să ai răbdare, »Trebuie să te supui !Ca de nu i­ertare nu-i! Sărbătorirea profesorului Andrei Bârseanu. Braşov, 33 Iunie v. 1911. Mai rar ni s’a dat ocaziunea în Bra­şov să vedem întrunit la un loc un pu­blic atât de ales şi numeros românesc ca la banchetul de adio aranjat în onoarea iubitului nostru profesor Andreiu Bârseanu. Tot ce are Braşovul nostru mai ales şi mai bun şi-a dat ori seara întâlnire în sala spaţioasă a restaurantului ,Transilva­nia, pentru a-şi manifesta recunoştinţa şi simpatia faţă de distinsul dascăl şi frun­taş al neamului, pe care meritele sale, caracterul său integru şi recunoştinţa nea­mului l-au înălţat în fruntea celei dintâi societăţi culturale româneşti, a »Asociaţi­unei pentru literatura română şi cultura poporului român*. Şi nici că se putea altfel, căci An­drei Bârseanu s’a manifestat în toată vi­aţa sa, ca un om în adevăratul înţeles al cuvântului. Toate faptele sale şi în­treaga sa activitatea pe toate terenele au emanat din iubirea sa caldă de neam şi din dorul ferbinte de-a face bine. Şi toţi oratorii sălii: părintele protopop Dr. Va­sile Saftu, care a presidat banchetul, di­rectorul gimnaziului Virgil Oniţiu, direc­torul şcoalei comerciale sup. A. Vlaicu, directorul desp. Braşov al­­Asociaţiunii* prof. N. Bogdan, directorul şcoalei primare de fete R. Brateş şi inimosul advocat sep­tuagenar I. Lengen au găsit accente emo­ţionante, ca să scoată în relief în legătură cu faptele frumoase şi numeroase săvâr­şite de sărbătoritul sării, isvorul cristalin şi dătător de viaţă din care au pornit I toate faptele sale închinate muncei I mai şi numai binelui neamului I nesc. Vorbirile rostite au stat la un­­ foarte înalt atât ca formă cât şi ca ţinut. A fost o puternică erupţie a iubi şi stimei generale, de care se bucură Bârseanu şi vrednica sa consoartă în mij­locul Braşovenilor şi în acelaşi timp s’a dat espresiune şi regretelor unanime pe care le simte societatea din Braşov la ple­carea d-lui Bârseanu la noul său post din fruntea Asociaţiunei. Fiecare orator a în­cheiat cu dorinţa ferbinte ca Atotputer­nicul Dumnezeu să-i dea d-lui Bârseanu putere şi sănătate, ca să-şi poată împlini frumoasa dar greaua chemare ca »apostul pe tribuna mare a neamului* — cum foarte nimerit a spus-o părintele Saftu, în toastul său. Iar publicul prezent în nu­măr de aproape 200, dame şi d-ni, au în­soţit după fiecare toast aceste urări de bine cu calde şi îndelungate aplauze şi aclamaţiuni. Terminând oratorii designaţi s’a ri­dicat sărbătoritul şi emoţionat pân’ la la­crimi a esprimat în numele său şi al ştim. sale soţii tuturor mulţumite profunde pentru manifestaţiunile de dragoste şi simpatie, ce i s’au adus în seara aceasta. Se făcus8 o tăcere adâncă sărbăto­rească şi fiecare din cei prezenţi părea că soarbe cuvânt de cuvânt, ce istorea din inima de aur a distinsului orator. Cu mo­destia, care l-a caracterizat întotdeauna, d-l Bârsan şi-a resumat viaţa şi activi­tatea începând din vârsta fragedă, pe care a petrecut-o şi desfăşurat-o în Bra­şov în jurul şcoalelor noastre ridicate cu atâtea jertfe. In cuvinte înduioşătoare până la lacrimi şi-a adus cu recunoştinţă a­­minte de dascălii săi de odinioară şi de­­ bătrânii Braşovului, cărora şcoalele, pe­­ care le-a urmat, absolvat şi la care a mun­cit 28 ani ca profesor, le-au fost mai scumpe decât lumina ochilor lor. A trecut apoi în revistă activitatea sa ca profesor în mijlocul braşovenilor, în care a fost condus de două principii: iu­birea de neam şi dorul de a face bine, ia­r cari principii ie va urma şi în viitor şi cari îi uşurează întru câtva despărţirea de Braşov şi instituţiile ei culturale naţionale. Termină invitând pe toţi, să închine un pahar în onoarea şcoalelor noastre, cel mai scump odor a! nostru al tuturora şi in onoarea conducătorilor lor. Aplauze frenetice au acoperit ulti­mele cuvinte ale d-lui Bârsan. Terminându-se cu aceasta partea ofi­cială a banchetului, s-a încins o veselă şi familiară petrecere la mesele întinse. Co­rul tinerimei »Acordul* a esecutat câtev

Next