Gazeta Transilvaniei, august 1912 (Anul 75, nr. 169-191)

1912-08-01 / nr. 169

Nr. 169. Braşov, Miercuri in 1 (14) August 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul­­ pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe */, an 12 cor., pe */4 an 6 cor. Pentru România şi străinătate pe an 40 franci, pe­­/, an 20 franci, pe */4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV. PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe */, an 10 coroane, pe */4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Qffi fi - Dragă prietine, 1 Fără îndoială, firea omenească e un făt al împrejurărilor. Nic­iri nu poţi constata mai bine acest adevăr ca pe tărâmul meseriei, cu care ne înde­letnicim noi. Odată la începutul carierei mele îţi scriam, că eu voi fi pionerul drep­tăţii, că voi sluji în­totdeauna şi cu credinţă neclintită pe cel slab, pe cel sărac, pe cel uitat şi dispreţuit de cei bogaţi şi tari. Dădeam pe atunci sem­nele unui viitor erou, care în mijlocul celor mai sălbatice vijelii ale vieţii îşi va păstra cumpătul, va sluji adevărul, va îngenunchia in faţa dreptăţii şi va plânge cu cei năcăjiţi, cu cei despre­­ţuiţi de soarte. In slove sincere Iţi tălmăciam in­dignarea mea împotriva bogatului, ce pretindea să-i trag pielea săracului, care-i datora o minimală sumă de bani. Cât de înviforată era indignarea, cât de fără margini era revolta meal Deatunci a trecut numai un an și jumătate. In drumul meu m’am întâlnit aproape la tot pasul cu nele­giuiri. Am călcat deatâtea ori peste la­crimi aprinse, am văzut atâta egoism, am întâlnit atâtea firi ciudate, m’am ciocnit cu atâtea caractere însălbătă­­cite... Și m’am trezit deodată, că dru­mul meu e plin de spini și polemidâ. Inima mi­ s’a îndârjit, sufletul mi­ s’a însălbătăcit. Ajuns In vârtejul Invifora­­tei lupte ce se dă între Interese, cari se bat în capete, condamnat să apăr cel mai dur egoism, constrâns de atâ­tea ori să recurg la minciună pentru a scoate biruitor interesul animalului cu chip de om, care-şi scrâşnia colţii în faţa părţii adverse; împins de vitregia sorţii ca să mă pun în slujba fioroasei lupte pentru existenţă, am simţit, cum pierd încet încet terenul de sub pi­cioare, cum firea de odinioară, firea mea de om îşi ia forma sa adevărată, cum mă reîntorc ca împins de un a­­totputernic fenomen spre originea fiin­ţei mele şi cum devin din om un ani­mal, un tigru, o hienă. Fără să bag de seamă mi-am perdut, fără speranţă de a-l mai regăsi, eroul de odinioară. Chi­pul eroului de atunci s’a stins în neş­tire, a dispărut în neant, pentru ca în locul lui să se desprindă în toată fio­­rositatea sa acel «homo homini iupus». Un caz, un singur caz îţi va da o icoană clară a omului, care odinioară jura, că va apăra dreptatea, că va muri pentru cei mărunţi şi dispreţuiţi. Să ţi-l povestesc! Intr’o zi vine la mine un om, care după toată înfăţişarea sa îţi da icoana cea mai completă a Imbecilului. Chel, frunte îngustă, ochii eşiţi din cap ca ai oricărui broscoi pe care în copilăria noastră îl îmbrătiam cu pietrii, nas tur­tit, câteva fire de mustaţă ş’o gură împrejmuită de nişte buze strânse, a­­vare. Acesta era tipul, adecă clientul meu, pe care în alte timpuri l’aş­i oco­lit, dar la care astăzi priveam cu o deosebită simpatie, căci el era clientul meu. El avea ceva comun cu mine, care mi-l făcea atrăgător, iubit, nedes lipit de fiinţa mea. Ambii ne intâlniam în fiinţa armonică a interesului, care însemna existenţa amândurora. Informaţia a fost scurtă. Ii murise mama şi nişte sărăcii de surori cu vre­o câţiva golani de orfani se înstă­pâniseră aşa tam nisam fără nici-un drept peste petecul de pământ rămas pe urma mamii sale. «Fără nici-un drept legal» — mormăii eu. «Da, fără nici-un drept — replică clientul cu un zâmbet de mulţumire. Şi d’ar fi ceva de ei, da sunt nişte sdrânţoşi nişte urduroşi...» «Trebue aruncaţi pe drumuri, tre­bue scoşi din averea mamii dtale, legea incunviinţează...» — continua­ eu. «Să începi judecata şi fără nici-o cruţare să mergi înainte d-le... Las’să mă pomenească calicii. Sa ştie, că ave­rea părintească nu-i pentru sdrânţoşi şi să-şi bage odată in cap cuvântul legii, slova paragrafului. Ei gândesc, că legea e pentru calici...» înaintea judecătorului faţa clien­tului meu radia de mulţămire. Se sim­­ţia tare, căci legea era în favorul lui, simţia în toată plinătatea sa sprijinul acestei puteri vii, care e făcută de om, ca să-i asigure prepetenţa celui tare faţă de cel nevoiaş. În faţa lui avea pe cele două su­rori învăluite din creştet până’n tălpi în negru, iar în jurul uneia dintre ele câţiva orfani vitregiau sinistrul tablou al sărăciei, al desnădejdi, al morţii. «Ai milă» frate de aceşti orfani — murmură una dintre surori şi ochii mari, negrii i­ se învăluiră în lacrimi.. «Ai milă...» Clientul zâmbi cinic, făcu un gest larg, dispreţuitor, secătuit de orice simţ de milă. Eu îl priveam nepăsător, ba parcă din vârtejul acelui ciudat sen­timent de comunitate se desprindea un gest de aprobare. «Faceţi o învoială» — murmură judecătorul Un gest de negaţiune îmi scăpă, iar clientul scutură de vre­o câteva ori din cap ca o supremă confirmare a gestului meu. «Adu-ţi aminte frate, că mama a făcut legăturile ăste­a — isbucni mama celor patru orfani. Nu strica legăturile ei, că-i păcat. Teme-te de bătaia lui Dzeu...» — «Dzeu ! — Ce-am eu cu Dzeu?», replică idiotizat clientul... «Dar mamii­­ a fost milă, ea a vrut aşa şi voinţa ei e sfântă». «Eu nu recunosc nici­ un sfânt peste averea mea». II priveam satisfăcut. Clientul meu se purta ca un viteaz, ca un ostaş, care în faţa mirosului de sânge devine săl­batic şi ucide, ucide chiar şi pe prieti­nii lui, pe fraţii şi părinţii lui... «Ai milă frate, încercă să-l con­vingă din nou una dintre surori. Nu tulbura liniştea mamii din mormânt...» »După mine odihnească-se cât îi place«, replică clientul şi-şi strânse bu­zele cu asprime. »Dar iartă cel puţin cheltuelile, ce le-am avut cu înmormântarea, cu bu­­nele de doliu, cu preoţii, cu clopotele, cu rugăciunile ... Tu n’ai dat nici-un ban, tu n’ai jertfit nimic, tu n’ai venit nici la înmormântare Tu eşti bogat, tu n’ai nici-un copil, tu nu ştii ce în­semnează sărăcia, tu n’ai simţit nici când durerea, tu n’ai flămânzit nici­o­­dată.. .« Clientul era plictisit. Da prostit din umeri şi-i ceru judecătorului ca să a­­ducă judecată, »căci doară legea-i lege.«­ ­ Sporturile şi noi. Sporturile? ...Că tocmai de sporturi ne arde pe noi!... Ni se răpesc dintr-un condeiu 120 de mii de suflete prin bula Părintelui sfânt de la Roma, ni se prostesc copiii în şcoale, având să înveţe într-o limbă pe care nu o înţeleg, ni se taie toate căile pe cari ne-am putea întări şi desvolta, par că am fi duşmanii şi nu fiii acestei ţări... şi D-ta ne vii să ne vorbeşti de sporturi?... Curat: sa­tul arde şi baba se peptenăî... Par­că gâcesc aceste gânduri ale cetitorilor, când se împiedecă de titlul acestui articol... Intr’ade­­văr că multe n® ard şi în groaza de foc ce ne mistueşte, nu avem vreme să ne mai cugetăm şi la distracţiile „boereşti“ (!), adecă , la sporturi. Cu toate aceste mă roade la inimă să scriu câteva şiruri şi în chestia aceasta — fără ’ndoială nu cea mai ardentă la noi. Sporturile, în mare parte dis­tracţii voiniceşti şi jocuri igienice pentru întărirea fizică, — îşi au leagănul lor în Anglia, ţara clasică a sporturilor, de unde pornind au cucerit toată lume şi popoarelor culte de azi. In Anglia şi in Ame­rica sporturile constitue o parte esenţială a programei de educaţie a tinerimei. Lângă fiecare şcoală în aceste ţări, se află câte un loc li­ber, acoperit în parte cu pajişte, în parte cu nisip şi împrejmuit cu arbori umbroşi, este terenul spor­tiv, pe care petrece tinerimea şco­lară zilnic cam tot atâtea ceasuri, câte petrece între păreţii şcoalei. Dar sporturile nu se restrâng nu­mai la tnerimea şcolară; ele se cultivă de bărbaţi şi de femei de toate vrâstele, car­ constituiţi în sute şi mii de societăţi sportive desvoaltă un adevărat cult pentru prosperitatea fizică a naţiunilor amintite. Acest cult a trecut, cum am zis, la toate neamurile culte şi a devenit aproape o notă caracte­ristică a „culturii“ unei naţiuni. Un neamţ stabilise odinioară o scară de cultură a popoarelor după cantităţile de săpun, ce ele între­buinţează, — azi mâne săpunul ca semn de cultură va fi înlocuit cu extenziunea şi intenzitatea spor­turilor... Aşa fiind — cu toate, că avem atâtea dureri şi necazuri cu mult mai mari — este totuşi justificată întrebarea: cum stăm noi Românii în punctul acesta? Avem noi undeva vr’o socie­tate sportivă? Dacă vom considera reuniunea noastră română de gimnastică din Braşov ca societate de acest fel, apoi am şi sfârşit o. Este singura (şi vai cum vegetează !!). — Eu nu ştiu să existe încă vr’una la noi în Ungaria.... Ce să fie cauza? Este opre­siunea, care ne copleşeşte?... Este timpul, care ne lipseşte?... Ori e sărăcia? Ori că s’a desvoltat în noi un cult special — rău înţeles — pentru îndeletnicirile pur inte­­lectuaîe-ştienţifice, — care se ma­nifestă în dispreţ nesocotit pentru cultura fizică? Opresiunea?... Pe terenul spor­turilor nu am simţit-o, pentru că nu am cultivat •*’sporturile!... Ar trebui să le cultivăm întâiu, pen­tru ca să ne putem plânge even­tual, că şi aci suntem reprimaţi. Ori că regimul de opresiune, în care trăim, exercită o influenţă is­tovitoare de muşchi, cari lânceziţi cer repaus şi nu caută a­ se afirma prin distracţii sportive?... Din po­trivă, opresiunea aceasta ar trebui să ne mâne direct în braţele spor­turilor oţelitoare şi ageritoare !... Un corp oţelit şi agerit prin spor­turi este purtătorul unui suflet mai conştiu de sine, mai rebel, mai trufaş, decât un corp lâncezit prin inerţie.... Şi în situaţia noastră po­litică, avem trebuinţă tocmai de astfel de suflete!... Aşa­dar nu opresiunea poate să fie cauza, că intelectualii noştri Români nu cultivă sporturile. Timpul ne-o fi lipsind?... Nu mai putem de-atâta treabă serioasă şi muncă grea?... Cercetaţi, Vă rog cafenelele — ziua şi noaptea— şi Vă convingeţi dacă n’au Româ­nii „timp“?... Peste tot, îmi pare că Englezii nu au ştiut nimic des­pre noi, când au scos vorba lor, că „timpul e ban«! Păi dacă tim­pul ar fi ban, — n’ar mai fi na­ţie mai bogată ca a noastră, atâta „vreme“ ce avem noi pentru crâşme şi cafenele!... — Nu e clar nici „timpul“ pricina. Sărăcia noastră să fie cauza?... întâiu: cei mai mulţi dintre noi nu sunt aşa de săraci, ca să nu aibă un mic prisos pentru cultiva­rea sporturilor Şi în fine sunt spor­turi şi sporturi!.. Şi preste tot, cu cât este mai ieftin un sport, cu atât este mai bun... Innotatul, sporturile gimnastice peste tot nu costă cine ştie ce parale !... Aşa­dar nu e cauza nici sărăcia! O fi cauza un dispreţ prost al oamenilor cu ocupaţii mentale pentru cultul fizic al sporturilor ?— Nu ştiu, — dar nu-mi vine să cred. Faptul acesta trebue să ne pună în uimire cu atât mai mult, cu cât generaţia noastră tînără din clasele superioare ale şcoalelor se­cundare se distinge prin presta­­ţiunile sale gimnastice­ sportive. Examenul de gimnastică la gim­naziul nostru din Braşov an de an uimeşte şi însufleţeşte la fel pe toţi asistenţii, Români şi străini, prin ţinuta voinicească şi bravura cu care tinerii noştri gimnastează. Iar la concursurile gimnastice pro­vinciale ale şcoalelor secundare, e ştiut, că tinerii Români iau co­vârşitoarea majoritate a premiilor, spre ciuda patrioţilor fără vlagă. Fără voie trebue să ne între­băm : ce ae alege din aceşti tineri atleţi după terminarea cursurilor gimnaziale?... Cine mai aude de ei?... E curat de neînţeles !... La tot cazul este nota unei trândăvii şi moleşiri îngrijitoare, când tinerimea română intelectuală nu cultivă sporturile şi pare a-şi găsi distracţia cea mai plăcută în crâş­me şi cafenele. In anul acesta se va ţinea ia­­răş un congres al studenţilor ro­mâni de pretutindeni. întrebăm tinerimea noastră, dacă nu ar fi la timp să rezerve un punct special în ordinea de zi a desbaterilor sale şi acestei ches­­stiuni de cultură şi de vigoare na­ţională ? Tinerimea noastră universitară, conducătorii de mâne ai neamului nostru, sunt cei dintâi chemaţi să inaugureze în mod serios şi siste­matic cultul sporturilor la noi! Dacă putem vorbi despre o „oţelire“ adevărată a tinerimei la un popor asuprit, apoi această oţelire se face mai ales prin cultivarea sporturilor. Şi—dacă e vorba de viitor — e clar, că o altă politică naţională va urma o falangă de bărbaţi oţeliţi prin sporturi voiniceşti, decât o ceată de oameni cu muşchii muiaţi şi nervii obosiţi în atmosfera afumată a cafenelelor... * In săptămânile de curând tre­cute s-au ţinut aşa numitele con­cursuri olimpice mondiale la Stock­holm în Suedia, unde şi-au dat în­tâlnire voinicească toţi reprezen­tanţii sportivi aleşi pe sprânceană ai tuturor ţărilor şi neamurilor din lume! Toate continentele au fost reprezentate la întrecerile acestea voiniceşti... Ziarele mondiale aduceau zilnic rapoarte telegrafice pe serii de coloane despre pregătirile, an­trenările şi luptele campionilor spor­tivi, cari se făceau în numele na­ţiunilor reprezentate şi la umbra şi spre gloria drapelului naţional a fiecărui grup... Ei bine, toate ţările din Eu­ropa şi-au avut la Stockholm, re­prezentanţii lor de voinicie, — şi nu uitaţi, că între aceste ntoatea ţări ale Europei am înţeles: şi pe Greci, şi pe Turci, şi pe Bulgari şi pe Sârbi, fără să mai pomenesc de alţii !... O singură naţiune din Eu­ropa nu a fost reprezentată la con­cursul mondial al voiniciei din Stockholm — auzi iubită tinerime română de pe ambele coaste ale Carpaţilor! — una singură : Naţiunea românească! * Asta-i tot ce era să zic ! M-a ros de mult la inimă! Şi a trebuit s-o spun... ff-Lukács la Aiud­ Din Budapesta se anunţă, că primministrul Lukács pleacă mâne Miercuri sara la Aiud, spre a şi ţinea darea de seamă. Din acest incident, semi-oficiosul din Viena al guvernului ungar, «Polit. Korr.» face următorul tablou al si­tuaţiei : Şansele pentru delăturarea dife­renţelor nu s’au ameliorat nici zilele a­­ceste. Răspunderea pentru aceasta o are singur opoziţia. Văzând,că din res­­tituţia în integrum nu va fi nimic, cer cu insistenţă depărtarea lui Lukács şi Tisza. Dar partidul muncii cu greu va jertfi pe aceşti capi ai săi şi e regreta­bil că nervorzitatea opoziţiei este în creştere. Sunt ştiri, cam­ vestesc, că la Aiud din partea opoziţiei se vor pro­voca tulburări. Atenţiunea e îndreptată acum asupra vorbirii, ce o va ţinea Lukács. El desigur va provoca opoziţia să între în tratative cu guvernul, să se împace cu cele întâmplate şi să dea a­­jutor la alcătuirea reformei electorale. Lukács — zice semioficiosul — are Încă speranţa, că să va înjgheba pacea, dar ca un politician precaut de­clară opoziţiei, că nu va suferi să ren­­vie în cameră obstrucţia, sau aceasta să fie vârâtă în delegaţiuni. Aceasta o va împedeca cu toate mijloacele legale şi constituţionale. Auffenberg şi partidul justist. Ziarul familiei Andrássy »Magyar Hirlap« aduce următoarea ştire fantastică din »isvor bine informat«. Ministrul comun de răsboiu a intrat din nou in legătură cu ros­­tiştii. Prin un încredinţat al său a pre­zentat unuia dinte corifeii partidului justist următorul plan »subţire«. El, mi­nistrul, va esupera la locul competent: 1) ca contele Tisza şi primministrul Lukács să fie abandonaţi şi 2) ca după abandonarea acestor doi sa se realizeze un compromis pe baza dreptului elec­toral şi cu ajutorul unui cabinet al dreptului electoral, din care va face parte şi un ministru din sânul opozi­ţiei. In schimb pentru aceste justi­tii

Next