Gazeta Transilvaniei, octombrie 1913 (Anul 76, nr. 214-238)

1913-10-24 / nr. 233

Nr. 233 Braşov, Joi­an 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1913. Anul LXXVI­­ REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 39 A3QMENANTUL: Po ca aa . . . 24 Cot. Pe o m­m. 11 an 12 „ Pe trei luni. . . 8 „ Pentru Români® ţi străinătate: Pe un tin ... 40 lei p e o m­m. 69 an 20 „ m%m.ATMIR se primesc la admhatis­­traţie. Preţul după tarif fi Învoială. TELEFON 526. ZIAR POLITIC NATIONAL. 3 Manuscriad­e nu se in* napoiază. O lacună a presei noastre De I­r. V. Moldovan. I. Pentru un neam oropsit ca al nostru presa ar trebui să fie un fel de sanctuar, de care să nu se atingă­, nirae cu mâni necurate. Cel ce ia condeiul în mână, fie ca să dea o îndrumare în co­loanele de frunte ale ziarului, fie ca să aducă la cunoştinţă marelui public fapte întâmplate, ar trebui să aibă de-a pururi înaintea ochi­­lor sufleteşti cuvintele scripturei: cu frică, cu credinţă şi cu dra­goste vă apropiaţi. Mohamedanul când întră în biserica lui, îşi lasă la întrare încăl­­ţămintele. Aşa ar trebui to­ţi scrii­torii şi mai ales raportorii gaze­telor noastre să lase acasă toate patimele,, toate micile lor ore, când îşi reclamă un joc în coloanele presei. Durere lucrul acesta se în­tâmplă foarte rar. E şi el un fe­nomen trist al epocei de transiţie, de prefacere al sufletului cărtura­rilor noştri, dar care sperăm că va dispărea cu încetul, în măsura în care se va înălţa nivelul socal şi cultural al acestei classe. Dar şi până atunci, ar trebui făcut ceva, ca să se pună frâu nenumăratelor abuzuri faţă de bună credinţă a redacţiilor şi a pub­icu­lui cetitor. Nu ne putem închipui câtă stricăciune, şi cât dezgust produc atacurile neadevărate tocmai în şirurile celor buni şi idealişti. La un neam sărac în averi şi în oameni, unde aproape întreaga muncă culturală, socială şi politică e un fel de „nobile oficium“, cărâm apă la moara tuturor egoiştilor şi indolenţilor — de cari durere a­­vem destui — dacă vom suferi şi pe mai departe atacurile nejuste şi pătimaşe îndreptate tocmai împo­triva acelora cari „trag în ham“, cari, bine-rău, dar îşi fac datoria. Am ascultat însumi sofismele unui astfel de sceptic-materialist, care din prilejul­ unui atac de fe­lul acesta îşi croia argumente pen­tru indolenţa lui. — „Nu să plăteşte să faci ceva pentru neamul acesta. Nu vezi cum a fost tratat cutare sau cutare. Mai bine şi-ar vedea de afacerile lui, de­cât să se expună atacurilor celui dintâi venit. Vezi cu mine nu se ocupă nime“. Eram un moment ispitit să-i dau dreptate. Mai ales fiindcă toc­mai pe atunci avusei tristul prilej ca în cercul îngust al unui singur comitat, se înregistrez trei cazuri de atacuri nedrepte, când neşte cores­pondenţi fie pătimaşi, fie prea ti­nerei au terfelit pe nedreptul per­soane despre cari ştiam, că îşi fac datoria şi sunt oameni şi Români cum se cade. Le voiu înşira pe scurt, fără sa fac personalităţi mărginindu-mă a spune numai cât e neapărat de lipsă, ca să putem scoate învăţăturile caii ni se îmbie . Intr’un centru oarecare preo­­ţianea a ajuns în diferenţă de pă­reri cu privire la persoana noului ei şef tractual. Peste câteva zile apare în gazete un atac al unui pr­eot împotriva unui coleg al său care e şi director de despărţământ al „Asociaţiunii“. Pe motive ridi­cole îi deleagă acestuia din urmă zelul şi capacitatea de a se afla în fruntea unei instituţii culturale. Fiind­că î l cunoşteam pe cel atacat ca pe un om, nu nu­mai intelige­nt, ci şi harnic, sub a cărui conducere despărţământul a realizat progrese frumoase, m’am interesat mai da­­aproape de motivele tăinuite ale co­respondentului şi am dat de o pa­timă omenească, de o n­edinţă răz­bunătoare faţă de un om căruia de altcum nu-i putea strica. Tot cam pe acelaş timp a a­­aparut o altă corespondenţă, în care se ponegreau toţi conducă­torii unui despărţământ vecin, în­­vinovăţându-i de nepricepere, fâcân­­du-i ridicoli, cu o afirmaţie scor­nită că anume la prelegerile popo­rale aranjate pe sate, poporul nu a luat de loc parte, că conferen­ţiarii nu ştiu vorbi pe Înţelesul po­porului de la care au cerut bani, în loc să li se dea poveţe etc. Şi lu­cru semnificativ, corespondenţa asta apăruse tocmai în anul, când des­părţământul respectiv, după o lungă vi­g­itare, a început să dea semne frumoase de activitate sistematică, când cei din fruntea lui au dat cea mai mare îngrijire temelor lucrate în grai poporal revizuindu-se prin oameni cunoscători ai graiului şi firei ţăranilor din acel ţinut. Am cercat după motivele tăi­nuite al acestui atac şi am dat de uşurinţa tinerească, care nu ţine să-şi ia irtoriflaţii temeinice, înainte de­ a se constitui de jude­cător asupra faptelor altora. In fine nu mai puţin caracte­ristic e cazul al treilea. Adunarea generală a unui despărţământ din munţi s-a ţinut în anul acesta într’o comună, unde e preot un individ cu un caracter naţional foarte îndoelnic. Unealta servilă a administraţiei şi pe la ju­decătorii şi peste tot în societăţi maghiare, preotul îşi bate pieptul, că ce patriot bun e el, că e mem­bru la „E­nke“. După adunare membrii comitetului sunt găzduiţi la preotul, care fie din glumă, fie cu intenţie pune tocmai înaintea directorului despărţământului un păhar cu inscripţia „Éljen a haza“. S-a făcut haz pe tema asta, unii mai cu temperament au făcut chiar reproşuri preotului gâzduitor pentru gluma nesărată. Şi atât. Peste câteva zile apare un raport în gazetă în care e terfelit nu preotul vinovat, ci vrednicul director al despărţământului şi în­treg comitetul pe tema că au în­scenat la o adunare cultura­l ro­mânească, tămbălău patriotic bând cu toţii demonstrativ din păhare cu inscripţii streine. Am cercat după motivele tăi­nuite şi am dat şi aici de acelaş hiperzel tineresc, care porneşte după cea dintâi faimă clevetitoare, o ia drept ban bun, şi da-i cu ea la gazetă. Ei, cazanie aceste dacă se vor spori şi vor deveni sistem nu numai, că vor disgusta pe cei puţini cu voie şi dragoste de-a lucra, dar vor dărâma încrederea în însăşi presa noastră naţională, care tolerează astfel de abuzuri şi seduceri a bunei credinţe a ceti­torilor. Deaceea e o datorie a celor puşi în fruntea gazetelor noastre să se cugete serios asupra vinde­cării urgente a a estui mor. In articolul ce urmează voi spune şi leacul, care cred, că ar fi cal puţin până la un grad oare­care folositor. n.-Mraiwr,Tr'l7T»Tr?W Noi şi Saşii. — Scrisoare din Sibiiu.­­Proble­m­a convieţuirii noastre cu Saşii nu mai dispare dintre chestiunile a căror discuţie este la ordinea de zi. Dimpotrivă, pro­blema aceasta pare că întră în o fază nouă şi mai acută, care ne sileşte să părăsim şi noi rezerva, în atâtea cazuri nejustificată, din trecut. Concetăţenii noştri saşi ob­servă de o vreme încoace împo­triva noastră a Românilor o ati­tudine tot mai hotărât duşmă­noasă, fireşte, fără să înceteze însă a face paradă cu sentimentele lor de bunăvoinţă faţă de năzuinţele noastre naţionale de ordin cultu­ral şi economia. Câtă vreme însă pe faţă ma­nifestă această bunăvoinţă, în taină lucrează cu toate puterile să împiedece avânturile noastre pe toate terenele. In rândul întâi, doară, intrarea deputaţilor saşi în partidul guvernamental a fost de­terminată de ura lor, nemăr­curi­­sită, împotriva elementului româ­nesc, care ameninţă privilegiile lor învechite. In coloanele acestui ziar s’a pomenit, zilele trecute, despre felul cum blajinii noştri concetă­ţeni saşi au ştiut sa împiedece ca trupa d-lui V. Antonescu să dea măcar o singură reprezentaţie pe scena teatrului orăşenesc. Că în faptul acesta n’avem să căutăm numai o simplă coincidenţă, cum pretinde ziarul săsesc local, nu o dovedeşte însăşi redacţia numitu­lui ziar, care a retrimis biletele ce li­ s’au oferit pentru reprezenta­ţiile noastre din săptămâna tre­cută. „Bunăvoinţa“ lor nu­ o dove­desc însă şi alte împrejurări, în aparenţă neînsemnate. Spre pildă cazul restaurantului din casele consistorului (palatul Habermann) Deşi restauratorul este acum Sas, nici unul dintre concetăţenii lui nu cercetează acest restaurant,­­ pentru că este dată lozinca, res­taurantul acesta trebue compro­mis — fiind proprietate romă­­nească. Restauratorul sas este avi­zat, deci, la sprijinul Românilor. Zilele trecute a expirat ter­­minul de prezentare de oferte pentru arenda noului hotel româ­nesc „Imperial“. S’au găsit şi câţi­va Saşi, cari să prezinte o­­ferte,­­ ca apoi să se retragă şi să declare că revin asupra oferte­lor făcute şi renunţă la arendă. Explicaţia? Fruntaşii saşi au in­tervenit pe lângă ei, ameninţân­­du-i că-i vor boicota ! Un restau­rator sas ar fi fost înclinat să fie restaurantul noului hotel, dar con­­sultându-şi concetăţenii a fost avi­zat să renunţe la acest gând, pentru că nimeni dintre Saşi n'are să-l sprijinească. Lozinca săsească şi în acest caz este: nu sprijinim nici măcar pe Saşii cari ar în­­drăzni să între în legături de afa­ceri cu Românii. Pomelnicul nu se isprăveşte. După multe stăruinţe şi ca o re­­compensa pentru pierderile ce le-a îndurat comuna Reşinar lu­­îndu­­-se apa (ca să se ducă la Sibiiu), consiliul comunal din Si­biiu a hotărât să contribuie cu suma de 100.000 de coroane la construirea unui tren între Sibiiu şi Reşinar. Lucrările sunt a se în­cepe în curând, când colo un fruntaş face apel împotriva hotă­rârii consiliului comunal, cerând ca trenul să facă alt drum, mai apropiat de comunele săseşti. Şi un alt caz mai puţin izbi­tor — în aparenţă. Intre recla­mele proiectate pe pânza ch­ine­­matograf­ului din Sibiiu erau câ­teva reclame redactate în toate trei limbile vorbite în Sibiiu: ger­mană, română şi ungurească. Nu ştim cine a intervenit, fapt este însă că de câteva zile reclamele redactate în limba română au dispărut... II Invităm pe toţi să facă o plimbare de-a lungul străzii princi­pale din Sibiiu, unde prăvăliile sa înşiruie una lângă alta. Nu găseşti nici măcar la o singură prăvălie şi inscripţie românească, deşi mare parte a cumpărătorilor sunt Ro­mâni din Sibiiu şi împrejurimi. In ziarele româneşti rar găseşti anun­ţate firme săseşti, deşi sunt atât de multe în Sibiiu, cari fără spri­jinul Românilor nici că ar putea exista. Cu alte cuvinte boicot pe în­treaga linie ! - n.\ tac**, tranşat'', ■» Chimie, arderea şi apăra­rea contra focului. Sufli in luminarea aprinsă să se stingă... Sufli în focul de sub spuză să se aprindă.. . Sufli în supa ferbinta să ţi­ se ră­cească.. Sufli iarna în pumni să ţi se în­călzească... Tot suflări cu efecte diferite, u­­şoare de espiicat pentru cine cunoaşte niţică fizică şi chimie. Dacă efectele sunt diferite, acţiu­nile nu pot fi uniforme. — De ce se aprinde, prin suflare, focul de sub spuză? Din motivul, din care ard mai bine cărbunii țiganului potcovar, dacă-i suflă cu toii. — De ce se stinge, prin suflare, luminarea ori lampa aprinsă? Din motivul, din care se stinge un chibrit aprins, dacă îl scuturi re­pede, ori sufli în el. Pentru acelaș cu­vânt luminarea se poate stinge și în aerul de afară, dacă adie vântul. — Ce este arderea? In secolul XVIII, până pe la 1780, predomina teoria lui Stahl (166)—1734) în senzul căreia toate corpurile constau din o parte arzătoare (flogiston) și alta nearzătoare. Dar In 1774 — 5 chimis­tul engles Priestley descopere oxigenul şi-i remarcă exact însuşirile. Pe baza acestor cercetări, vestitul reformator al chimiei, chimistul frances Lavoisier (1743 — 1794) statoreşte în 1782 cu­noscuta lege a arderei. Lavoisier do­vedi că orice ardere e condiţionată de presenţa oxigenului, că orice ardere este o oxidare. Sunt, prin urmare, in­­cendiabile numai acele corpuri, cari se pot combina cu oxigenul. Cum o parte însemnată a aerului nostru atmosferic o constitue tocmai oxigenul, e lămurit de ce arderile nu se pot face fără aer. Şi încă aerul să fie curat. Cu cât e mai curat, mai înviorat, cu atât arde­rea va fi mai viuă, mai completă. Combinarea unui corp­­cu oxige­nul este împreunată cu emisiune de căldură. De aici cunoscutele fenomene ale arderei: încălzire, flăcări etc. Produsele arderei­ sunt oxizi. Astfel arderea cărbunelui este C-­-Oj=COj-1- căldură (gazul bi­oxid de carbon şi căldură). Lemnul constă, în esenţă, din ce­­lulosă.­­Arderea lui însemnează oxida­­rea celulosei: C#H10O5+12O=6COj+ 5H,0 + căldură. ce­lulosă ş­­i vapori de a- a Hidrocarburele constau, în esenţă, din carbon şi hidrogen. Au însușirea­­ caracteristică de a fi ușor oxidab­ile. Astfel metanul, acetilena, benzina, pe­trolul etc. Bună oră metanul, arde în senzul formulei CH4-1-20.­==CO2+2H10 + căldură (cetește: O moleculă metan combinându-se cu 2 molecule de oxigen, ne dă o moleculă b:oxid de carbon, 2 molecule apă şi căldură). Reţinem clară că produsele mate­riale ale arderilor sunt în general bi­oxidul de carbon şi apa, iar un feno­men însoţitor este căldura, adec­ă tem­peratura ridicată. Să ne mai însemnăm, că iniţiarea, adecă pornirea sau îndrumarea proce­sului de oxidare reclamă anum­ita tem­peratură Mai pe româneşte, nici o ar­dere nu se face fără aprindere. Un lemnuş îşi câştigă temperatura de oxi­­daţie prin frecare. Metanul, cât e de inflamabil, nu se aprinde de sine. Nici petrolul. Nici acetilena. Nici benzina. Trebue să te dai o schimlee, ori un chibrit aprins. Mai departe îşi fac eie datoria, de să fugi din apropierea lor. — Cum ne apărăm de foc? -- Cea mai uşoară apărare ar fi să nu-1 aprindem... Dacă e aprins, poţi influenţa în două chipuri asupra lui pentru a-1 po­toli. a) reducându i temperatura; b) re­­ducându-i oxigenul. a). Intr’un chibrit aprins sufli re­pede şi­­ stingi. Asemenea într-o i lumi­nare aprinsă, într-o lampă. Prin sufla­rea rece se reduce temperatura şi oxi­­daţia încetează. b). Când focul a mai mare, cu su­flarea nu ajungi mult, ba aţiţi şi mai tare focul. Atunci haici cu apă peste el. Se reduce, temperatura şi oxidaţia în­cetează. Apa constitue deci mijlocul cel mai răspândi, cel mai la îndemână, in apărarea contra focului Chimia ne arata, că şi celălalt produs al arderei, bioxidul de carbon, ar fi potrivit pentru potolirea focului. Şi în adevăr aşa este Acest gaz nu în­treţine arderea. O înnăduşe. Este deci un mijloc indicat la incendii, unde nu e potrivită apa, cum ar fi în localuri închise, în pivniţi etc. S-au făcut în­cercări cu bioxid de carbon lichid şi rezultatele au fost excelente. S-a do­vedit că nici nu trebue scos tot aerul dintr’un local (ceea­ ce de altminteri ar fi foarte greu şi costisitor) ci e de a­juns să se amestece In anumit raport gazul de bioxid cu aerul, pentru ca fo­cul să înceteze numai decât, fiind în năduşit. In special, toate vapoarele ar trebui prevăzute, la plecare, cu cilindri de oţel, încărcaţi cu bioxid de carbon. S-ar putea evita catastrofa, ca cea de pe »Volturno«. Alt gaz sufocant este amoniacul constătător din o parte azot sau nitro­gen şi trei părţi hidrogen =NHS. Are însuşirea de a absorbi foarte tare apa. La ardere absoarbe vaporii de apă, ba şi bioxid de carbon, prin ceea­ ce înnă­dușe focul. b). Al doilea mijloc de apărare contra focului este reducerea oxigenu­lui. Impedecă accesul oxigenului la ma­terialul combustibil și focul va înceta de sine. Iată procedeul cel mai potri­vit de a stinge arderea materiilor in­flamabile, precum ar fi petrolul bună­oară. Ţi­ se sparge o lampă aprinsă, vărsându se petrolul pe jos şi luând foc? N-ai decât să arunci peste flăcări un cearşaf des, un ţol, (şi să dai cu apa peste el, să nu prindă şi acesta foc). Focul căptuşit ne mai având aer, se stinge şi tu ai scăpat cu spaima, e­­ventual cu o mică pârjolire a cearşa­fului. Tot spre detragerea oxigenului serveşte bioxidul de sulf (SO2) care absoarbe pronunţat oxigenul pentru a se oxida în trioxid de sulf:SO2-1-0=SOs. Gazul bioxidului de sulf stinge deci fo­cul detrăgându i oxigenul. Beţigaşe, ori bucăţi de pucioasă aprinsă, se întrebu­inţează cu efect mulţămitor, la stinge­rea focului din urloae. Pe o piatră lă­­tăreaţă, pri­ntr’o tigae de fer se a­­prinde pucioasă şi se vără în horn, prin uşiţa cea mai din jos (pe unde se scoate funinginea). Gazul de pucioasă se amestecă in flăcările funinginei a­­prinse, le detrage oxigenul și le stinge. Gavr. 7 o­dice.

Next