Gazeta Transilvaniei, 1930 (Anul 93, nr. 1-134)
1930-01-01 / nr. 1
Pagina 2. Discuţia la Mesaj Discursul rostit în Senat, în şedinţa din 18 Dec. 1929 de d-l dr. I. Blaga, vicepreşedinte al Senatului. — După stenograma Senatului. — Domnule preşedinte, domnilor senatorii Cine dintre cei, cari cunosc situaţiunea actuală şi cea dela începutul unirei noastre într’un stat mare, şi cunosc totodată şi condiţiunile de desvoltare ale statelor moderne de azi, nu va recunoaşte, că partidele din opoziţie, cel liberal şi averescan, cari însă de zece ani de zila au juvernat această ţara, şi adica până acum e anul, că aceste partide, zic, sunt lipsite de concepţiunea adevărată de a guverna România mărită în urma unui război mondial, din care s’a ridicat biruitoare democrafia, sprijinită de duhul adeverului şi dreptăţii. Şi această putere a fost aceea care a rupt graniţele bătrânei Europe, graniţe rău trase şi cu mijloace imorale şi cu viclenie susţinute. Şi tot puterea aceasta a spulberat şi a înlăturat şi duhul, care alimenta sistemele învechite de neîndreptăţîri şi volnicii seculare. Ori, domnilor, dacă principii atât de înalte au prezidat şi colaborat la întemeerea statului nostru de acum, la unirale na astră a tuturor Românilor în un mare stat, la realizarea idealului nostru, care nu se cuvenia şi nu urma ca o consecinţă firească, ca fericiţii, chemaţi să conducă acest stat nou, mărit, să fie şi ei stăpâniţi şi însufleţiţi de aceleaşi înalte idei, de ideile democraţiei de ideile morale ale adevărului, dreptăţii şi legalităţii ? Altcum înţeles nici ideea contede-pace din Paris, nici rostul vieţii politice ’de după război. Guvernarea care s’a succedat însă până acum e anul, n’a fost decât o continuă bruscare a acelor principii înalte, pe toate terenurile şi sub toate raporturile. Liberalii deci n’au înţeles nici una nici alta. Şi, domnilor, nici nu se putea altfel. Partidul liberal era condus de gândul şi voinţa unui om, cu aptitudini adevărat valoroase, dar între aptitudinile valoroase se ridica ca o putere reprezentativă a şefului, cu deosebire aptitudinea de stăpânitor autocrat, volnic, aproape despotic. (Aplauze prelungite). In felul acesta, se înţelege, se întâmpla tot ce voia şeful. Dar şeful înzestrat cu asemenea puteri, nu mai era capabil ca să se potrivească cu principiile noului timp; el a rămas tot cu cete vechi, continuând şi după războiul mondial cu aceleaşi reţete de guvernare şi de dominare ca şi înainte de război, iar partidul însuşi a devenit un fel de organizations de speculare a situaţiunilor. După moartea lui Ionel Brătianu, natural, partidul a slăbit şi a devenit şi mai impropriu pentru deslegarea problemelor mari în stadiul de desvoltare al ţării româneşti noui. Partidul celait, cel averescan, n’a fost un partid de valoare, n’a fost un partid puternic. S’au strâns în el oameni fugiţi, nemulţumiţi în alte părţi, cari s’au grupat în jurul generalului Averescu, renumit în timpul războiului, pentru scopurile lor personale. Nici nu se putea validita decât atunci, când vrea Ionel Brătianu, pentru că el de fapt, făcând tot ce voia în ţara româneasca, se folosea pentru nevoile partidului lui și de acest partid averescan. (Aplauze prelungite, aprobări). Dar, domnilor, guvernarea îndelungată a acelor partide, improprii, după cum am zis, pentru împrejurările nouă, a adus cu sine o stare d® lucruri pe care nu le mai găsim nicăeri în Europa. Și în urma lor, duhul neamului românesc, asupra căruia s’a revărsat atâta dar, desi dacă erau conducători la înălţimea chemării, el trebuia să se vânte şi să se întărească şi să facă sa sporească şi sa se disciplineze energiile neamului in vederea problemelor mari, cari au venit la ordinea zilei cu mărirea statului românesc nou, acel duh s’a aniniat de duhul cel rău propag,) şi tot alimentat de liberali şi averescani. In Ioc de aceasta însă, ce vedem? Duhul firesc al neamului românesc avântul prin faptul unirii decede în scurt ticna şi însufleţirea dispare şi în locul ei a intrat decepţia în sufletele româneşti, iar în suflatele minoritarilor dorul de a se ridica mai sus decât te era admis şi de se folosi de aceste împrejurări rele, venite asupra neamului şi statului nostru. Se înţelege de sine că temelia statului a început şi el să slăbească. Toate organele statului s’au demoralizat, funcţionari au devenit un fel de instrumente sclavii partidelor imorale, şi sclavi apoi ai păcătuiai. Totul s’a slăbănogit în această ţara. Cele mai harapace figuri s’au ridicat la suprafaţă speculând îa voe liberă situaţiile. Lipsa de însufleţire, lipsa de energie suficientă, lipsa de mot rai şi vrajba între fraţi, banditismul, umblarea după marapra a potsecianilor fără scrupuni şi a funcţionarilor politicianismului sălbatec, au împins statul pe panta dezastrului; creditul lui a fost nimicit şi în afară şi în interiorul lui. Să-mi daţi voe să vă citesc din istoricul Tucidide un mic pasaj asupra stărilor din Atena şi Grecia, după războiul polonezian, pentru a vedea, dacă nu era aceeaşi stare de lucruri care a existat în Grecia şi în ţara noastră până când a venit guvernul nostru să lee frânele conducerii? Spune Tucidide: „Sa srimbase şi sensul cuvintelor. Îndrăzneala nacumpitatâ se socoti ca un curaj gata a înfrunta orice privaejie; înţelepciunea înceată ca o laşitate ascunsă; moderaţia ca un pretext de timiditate. Furia oarbă, deveni caracterul distinctiv al bărbatului de inima, circumspecţia, ca un mijloc de a da înapoi.. Era considerat ca o mare fineţa a atrage pe duuşmani in cursă. Legăturile de sânge erau mai slabe decât spiritul de partid, pentru că aceasta inspira, mai multe devotamente gata la orice... Furia de doimnaţiune inspirata de lăcomie şi ambiţiune.. Sub masca binelui public, partidele nu lucrau decât pentru a ajunge la putere; ajunşi la putere, căutau să-şi satisfacă duşmăniile personale... Cetăţenii, care stăteau, deoparte, cădeau sub loviturile ambelor partide, fie pentru câ nu voiau să ia parte la lupte, fie pentrucâ erau invidiaţi pentru liniştea lor. Candoarea, soţia onestităţii şi caracterului, ajunse un obiect de câs şi dispărut. N’a fost şi noi tot aşa? — Va urma. — Primăria Municipiului Braşov. 11^^totalulSjumck ’’Jlcaute lai cafeaâifaună cuțu&L a xt /too xn aajitcafcc, psi$£a£ùideni.$£trnuùi. oince xccute. O cute ccJunse V8*cu 6m/u, Ac coûte, ^turnat *£ec 181 Sia^dm da îi atmie fiâ&riiel de ca,^at ca mated (UjhbJticaL FOILETONUL «GAZETEI TRANSILVANIEI* Seara Sfântului Vasile Multe sărbători sunt, în cursul finului, pe care Românii Ie ţinin vremuri vechi, şi se învelelesc toţi, de la moşneagul cae-şi ridică sprâncenele cu câra, precum se spune in poveşti, până la copilul care abia începe a cunoaşte câte ceva din ile lumei care-l înconjoară; dar aci o sărbătoare unu i mai ve’e, pentru toată "lumea şi nici rra nu i mai aşteptată ca noapea Sfântului Vasile. Şi la dreptul vorbind, nici iu-i o sărbătoare, care se prezrueşte, cum ar fi Crăciunul ori Paştele, când tot creştinul îşi aduce aminte de Naşterea Domnului, de patimile şi de învierea ei; nici nu-i ziua vreunui Sfânt , care se închină tot creştinul, ca Sf. Ion, Sf. Gheorghe şi alţii, cari slujesc drept pildă pentru alândeţa, dragostea de oameni şi faptele bune pe care le-au făcut Sfinţii aceştia, în cursul deţii lor de oameni. In ziua de Sf. Vasile este sărbătoare, drept este, dar în seara spre Sfântul Vasile nu se face rugăciune sau nu se îndeplinesc nişte obiceiuri care ar fi în legătura cu viaţa sfântului sau cu pomenirea mărirei lui; ceea ce se petrece în aceasta seara, nu are nici un caracter religios, în înţelesul de astăzi, deşi datinele care se desfăşoară ne amintesc practicele unei religiuni de mult apuse pentru noi, a religiunei pe care o numim paganism. Cum apune soarele, unii Români aprind o lumânare de ceară curată, pe care o lasă toată noaptea să ardă înaintea icoanelor, în credinţa că norocul va întra în casă şi pentru ca nu cumva necuratul sâ vie sa tulbure liniştea şî veselia, creştinii acesta îşi ung uşorii şi pragurile casei cu usturoi. Cum înserează, la ferestrele tuturor caselor din sat se ivesc lumini, în semn că gospodarii sunt acasă şi aşteaptă, iar copiii pornesc pe uliţele satului, cu pluguşorul şi prin unele locuri chiar şi colindatul. De obicei se colindă în ajunul Crăciunului, dar prin unele locuri copiii mici, neputându-se înjgheba vn cele, ca să umble cu pluguşorul, care e mai pretenţios şi cere mai multă organizare şi măestrie, se mulţumesc să repete ceea ce au mai făcut în ajunul Crăciunului, spre bucuria copiilor şi mai mici, cari nefiind în stare să înfrunte zăpada şi uneori frigul şi viscolul şi nici neputând să zăbovească până mai târziu, în puterea nopţii, se atârnă şi e pe ia fer®stre, să zărească pe semenii lor şi săi asculte colindând. Nu trece mult şi satul îrcepe să răsune de gemătul buhaiului de pocnirile bicelor, de sunetul clopoţeilor şi de uraturile flăcăilor, care au pornit cu pluguşorul. Buhaiul! Un vas gol, o cofă ori o putiaicâ, legală la gură cu o piele dubită, îrs mijlocul căreia spânaură o şuviţă da păr de cal; asta-i tot, dar trebue oarecare meşteşug să tregi să întinzi şuviţa asta, ca sâ cânte aş de frumos, dacă putem zice că i frumos glasul buhaiului. Şi iace-i frumos, căci dacă n’or fi nu mi-ar face atâta plăcere când îi ascudăm, nu am aştepta cu nerăbdare să vie vremea să auzim, şi nu ne-ar răscoli atâtea amintiri duioase, când îi auzia la bătrâneţe. Pluguşorul nui pretutindeni într’un fel şî nu într’un fel chiar în acelaş sat, dar mai cu seamă cum se făcea mai în vechime. Cu pluguşorul umblă şi copiii. ii vezi câte doi, trei, unul sună un clopoţel şi urează, altul plioscâeşte dintr’un biciuşor şi ei zic câ umblă cu pluguşorul. Ei, săracii, cu asta nu fac nici un râu nimănui, ba învelesc pe alţii şi ei se deprind să facă o trebă, se obişnuesc să trăiască prin ei înşişi, ceea ce nu puţin contribui la formarea caracterului lor de oameni cu încredere la puterile lor. Flăcăii ba chiar oamenii stătuţi, alcătuesc mai altfel pluguşorul. Cei care spune urătura, mânueşte un etoput et cărui glas se aude în depărtări; buhaiul rage cumplit, bicele şi hrapnicele fac sa tremure inimele cailor din grajduri şi prin unele focuri ceara celor cu pluguşorul înconjură un plug adevărat, pe care-l trag, îa foc de boi. Şi chiar aşa ar trebui sâ fie pretutindeni, pentru că doar de aici vine şi numele de pluguşor datul acesteia. Urâturile, care se zic în seara Sfântului Vasile, sunt felurite, dar toate sunt frumoase. Unii flăcăi, cari au talent, mai vit gheabă dela dânşii vorbe potrivite pentru fiecară casă, după cum are de spus ceva cu privire la fata dinăuntru care poate că-i dragă, ori are ciudă pe dânsa, ori are de spus ceva în potriva altui cuiva din acea casa. Şi nimeni nu se poate supăra, pentrucă ce sâtaci, dacă aşa-i urătura ! Urâturile cuprind şi lucruri ho ziii, adevărate satire, prin care se biciuesc unele apucături nepotrivite. Sunt multe urări, adecă mai multe variante, care însă toate au un fond comun. De obicei, arătura începe cu o salutare de bună găsire, adresată caselor, cum se zice prin Bucovina : Buna vremea bună vremea î Ba de gazdă odihneşti, ori numai ne amăgeşti, ori plugăraşi nu doreşti, căci te cam posomoreşti sau aşa : Seara Sfântului Vasile, fie-vă boeri de bine ! Seara Sfântului Vasile de multişor a ’ngerat, dar noi am întârziat şi la boeri n-am urat . Şi a fost vreme mai de mult, dar noi nu ne-am priceput, tot ca băeţi am făcut; a fost vremea de cu seara, dar noi n-am băgat de seamă. Mânaţi măi ! Şi ceata urătorilor răspunde cu un straşnic : „Hai, hăi !*, de care răsună toate văile şi harapniciie încep să plesnească, pe când buhaiul rage furios. Pe urmă, următorul spune o poveste întreaga, cum „jupan gazda* a eşit la arat . Intr-o Sfântă zi de Joi cu feciorii amândoi, jupan gazda s-a sculat pe ochi negri s -a spălat, la icoane s-a ’nchinat, s a şters c-un şervet de in să fie cheful deplin haine nouă a bubrâcat, harapnicul şi-a luat, afară a alergat, slugile şi le-a chemat şi lor că li-a poruncit să dea calul cel iubit. Trageţi, măi flăcăi ! Hăi hai ! Nr. 36257-1929. Pabdciţiuaa Se aduce la cunoştinţa publica, că începând cu 1 Ianuarie 1950, afişajul se va face de cătra Serviciul uzinelor comunale a Municipiului Braşov. 11. Publicaţiunile, reclamele, etc. pentru afişare, vor fi, prezentate la Primărie, Str. Calvin Nr. 5, etaj ii camera Nr. 5 între orele 8 —13 şi 15—13. Tot acolo se vor da orice informaţiuni relativ la afişajul public. Braşov, 30 Dec. 1929* Comisia interimară. Preşedinte: Secretar general d. Cuteanu. Socaciu fri 1930. INVENTATORUL ILIE RADU din Tohanul-vecliu urează an nou fericit la loji prietenii şi adversarii lui» Odată cu îngroparea anului vechiu să se în- -, groape ori ce duşmănie aşa înţeleg,© viaţa nenea Iile. Qst o domn şoa OS wuiu ca e vorbeşte perfact roma leşie lârgă o fetiţă de 8 ani. Adresa ta redacția z.& ului. • 7 1—^