Gazeta Transilvaniei, 1930 (Anul 93, nr. 1-134)

1930-01-01 / nr. 1

Pagina 2. Discuţia la Mesaj Discursul rostit în Senat, în şedinţa din 18 Dec. 1929 de d-l dr. I. Blaga, vicepreşedinte al Senatului. — După stenograma Senatului. — Domnule preşedinte, dom­nilor senatorii Cine dintre cei, cari cunosc situaţiunea actuală şi cea dela începutul unirei noastre într’un stat mare, şi cunosc toto­dată şi condiţiunile de desvoltare ale statelor moderne de azi, nu va recunoaşte, că partidele din o­­poziţie, cel liberal şi averescan, cari însă de zece ani de zila au j­uvernat această ţara, şi a­­dica până acum e anul, că a­­ceste partide, zic, sunt lipsite de concepţiunea adevărată de a guverna România mărită în urma unui război mondial, din care s’a ridicat biruitoare de­­mocrafia, sprijinită de duhul a­­deverului şi dreptăţii. Şi a­­ceastă putere a fost aceea care a rupt graniţele bătrânei Eu­rope, graniţe rău trase şi cu mijloace imorale şi cu viclenie susţinute. Şi tot puterea a­­ceasta a spulberat şi a înlă­turat şi duhul, care alimenta sistemele învechite de neîn­­dreptăţîri şi volnicii seculare. Ori, domnilor, dacă principii atât de înalte au prezidat şi co­laborat la întemeerea statului nostru de acum, la uniral­e na as­tră a tuturor Românilor în un mare stat, la realizarea idea­lului nostru, care nu se cu­­venia şi nu urma ca o conse­cinţă firească, ca fericiţii, che­­­­maţi să conducă acest stat nou, mărit, să fie şi ei stăpâniţi şi însufleţiţi de aceleaşi înalte idei, de ideile democraţiei de ideile morale ale adevărului, dreptăţii şi legalităţii ? Altcum înţeles nici ideea conte­­de-pace din Paris, nici rostul vieţii politice ’de după război. Guvernarea care s’a succedat însă până acum e a­nul, n’a fost decât o continuă bruscare a acelor principii înalte, pe toate terenurile şi sub toate raporturile. Liberalii deci n’au înţeles nici una nici alta. Şi, domnilor, nici nu se putea altfel. Partidul liberal era con­dus de gândul şi voinţa unui om, cu aptitudini adevărat va­loroase, dar între aptitudinile valoroase se ridica ca o pu­tere reprezentativă a şefului, cu deosebire aptitudinea de stăpâ­nitor autocrat, volnic, aproape despotic. (Aplauze prelungite). In felul acesta, se înţelege, se întâmpla tot ce voia şeful. Dar şeful înzestrat cu asemenea pu­teri, nu mai era capabil ca să se potrivească cu principiile noului timp; el a rămas tot cu cete vechi, continuând şi după războiul mondial cu aceleaşi reţete de guvernare şi de do­minare ca şi înainte de război, iar partidul însuşi a devenit un fel de organizations de specu­lare a situaţiunilor. După moartea lui Ionel Bră­­tianu, natural, partidul a slăbit şi a devenit şi mai impropriu pentru deslegarea problemelor mari în stadiul de desvoltare al ţării româneşti noui. Partidul celait, cel averescan, n’a fost un partid de valoare, n’a fost un partid puternic. S’au strâns în el oameni fugiţi, ne­mulţumiţi în alte părţi, cari s’au grupat în jurul generalului Ave­­rescu, renumit în timpul răz­boiului, pentru scopurile lor personale. Nici nu se putea validita decât atunci, când vrea Ionel Brătianu, pentru că el de fapt, făcând tot ce voia în ţara româneasca, se folosea pentru nevoile partidului lui și de a­­cest partid averescan. (Aplauze prelungite, aprobări). Dar, domnilor, guvernarea îndelungată a acelor partide, improprii, după­ cum am zis­, pentru împrejurările nouă, a a­­dus cu sine o stare d® lucruri pe care nu le mai gă­sim nicăeri în Europa. Și în urma lor, duhul neamului ro­mânesc, asupra căruia s’a re­vărsat atâta dar, desi dacă erau conducători la înălţimea chemării, el trebuia să se vânte şi să se întărească şi să facă sa sporească şi sa se dis­ciplineze energiile neamului in vederea problemelor mari, cari au venit la ordinea zilei cu mărirea statului românesc nou, acel duh s’a ani­niat de duhul cel rău propag,)­ şi tot alimen­tat de liberali şi averescani. In Ioc de aceasta însă, ce vedem? Duhul firesc al nea­mului românesc avântul prin faptul unirii decede în scurt ticna şi însufleţirea dispare şi în locul ei a intrat decepţia în sufletele româneşti, iar în sufla­tele minoritarilor dorul de a se ridica mai sus decât te era ad­mis şi de se folosi de aceste împrejurări rele, venite asupra neamului şi statului nostru. Se înţelege de sine că temelia sta­tului a început şi el să slă­bească. Toate organele statului s’au demoralizat, funcţionari au devenit un fel de instrumente sclavii partidelor imorale, şi sclavi apoi ai păcătuiai. Totul s’a slăbănogit în această ţara. Cele mai harapace figuri s’au ridicat la suprafaţă speculând îa voe liberă situaţiile. Lipsa de însufleţire, lipsa de energie suficientă, lipsa de mot rai şi vrajba între fraţi, bandi­tismul,­ umblarea după m­arapra a potsecianilor fără scrupuni şi­ a funcţionarilor politicianismului sălbatec, au împins statul pe panta dezastrului; creditul lui a fost nimicit şi în afară şi în in­teriorul lui. Să-mi daţi voe să vă citesc din istoricul Tucidide un mic pasaj asupra stărilor din Atena şi Grecia, după războiul polo­nez­ian, pentru a vedea, dacă nu era aceeaşi stare de lucruri care a existat în Grecia şi în ţara noastră până când a venit guvernul nostru să lee frânele conducerii? Spune Tucidide: „Sa s­rimbase şi sensul cuvin­telor. Îndrăzneala nacumpitatâ se socoti ca un curaj gata a înfrunta ori­ce privaej­­ie;­ înţe­lepciunea înceată ca o laşitate ascunsă; m­oderaţia ca un pre­text de timiditate. Furia oarbă, deveni caracterul distinctiv al bărbatului de inima, circum­specţia, ca un mijloc de a da înapoi.. Era considerat ca o mare fineţa a atrage pe duuş­mani in cursă. Legăturile de sânge erau mai slabe decât spiritul de partid, pentru că a­­ceasta inspira, mai multe devo­­tamente gata la orice... Furia de doimnaţiune inspirata de lăco­mie şi ambiţiune.. Sub masca b­inelui public, partidele nu lu­crau decât pentru a ajunge la putere; ajunşi la putere, căutau să-şi satisfacă duşmăniile per­sonale... Cetăţenii, care stăteau, deoparte, cădeau sub­ loviturile ambelor parti­de, fie pentru câ nu voiau să ia parte la lupte, fie pentrucâ erau invidiaţi pentru liniştea lor. Candoarea, soţia onestităţii şi caracterului, ajunse un obiect de câs şi dispărut. N’a fost şi­­ noi tot aşa? — V­a urma. — Primăria Municipiului Braşov. 11^^totalulSjumck ’’Jlcaute lai cafeaâifaună cuțu&L a xt /too xn aajitcafcc, psi$£a£ùideni.$£trnuùi. oince xccute. O cute ccJunse V8*cu 6m/u, Ac coûte, ^turnat *£ec 181 Sia^dm da îi atmi­e fiâ&rii­el de ca,^at ca mated (UjhbJticaL FOILETONUL «GAZETEI TRANSILVANIEI* Seara Sfântului Vasile Multe sărbători sunt, în cursul f­inului, pe care Românii Ie ţin­­­­in vremuri vechi, şi se înve­­lelesc toţi, de la moşneagul ca­­e-şi ridică sprâncenele cu câr­­a, precum se spune in poveşti, până la copilul care abia în­­cepe a cunoaşte câte ceva din ile lumei care-l înconjoară; dar aci o sărbătoare unu i mai ve­’e, pentru toată "lumea şi nici rr­a nu i mai aşteptată ca noap­­ea Sfântului Vasile. Şi la dreptul vorbind, nici iu-i o sărbătoare, care se prez­­rueşte, cum ar fi Crăciunul ori Paştele, când tot creştinul îşi aduce aminte de Naşterea Dom­­nului, de patimile şi d­e învierea ei; nici nu-i ziua vre­unui Sfânt , care se închină tot creştinul, ca Sf. Ion, Sf. Gheorghe şi alţii, cari slujesc drept pildă pentru alândeţa, dragostea de oameni şi faptele bune pe care le-au făcut Sfinţii aceştia, în cursul deţii lor de oameni. In ziua de Sf. Vasile este sărbătoare, drept este, dar în seara spre Sfântul Vasile nu se face rugăciune sau nu se îndeplinesc nişte o­­biceiuri care ar fi în legătura cu viaţa sfântului sau cu pome­nirea mărirei lui; ceea­ ce se petrece în aceasta seara, nu are nici un caracter religios, în înţelesul de astăzi, deşi dati­­nele care se desfăşoară ne a­­mintesc practicele unei religiuni de mult apuse pentru noi, a religiunei pe care o numim pa­ganism. Cum apune soarele, unii Ro­mâni aprind o lumânare de ceară curată, pe care o lasă toată noaptea să ardă înaintea icoanelor, în credinţa că noro­cul va întra în casă şi pentru ca nu cumva necuratul sâ vie sa tulbure liniştea şî veselia, creştinii acesta îşi ung uşorii şi pragurile casei cu usturoi. Cum înserează, la ferestrele tuturor caselor din sat se ivesc lumini, în semn că gospodarii sunt acasă şi aşteaptă, iar co­piii pornesc pe uliţele satului, cu pluguşorul şi prin unele lo­curi chiar şi colindatul. De obicei se colindă în aju­nul Crăciunului, dar prin unele locuri copiii mici, neputându-se înjgheba vn cele, ca să umble cu pluguşorul, care e mai pre­tenţios şi cere mai multă orga­nizare şi măestrie, se mulţu­mesc să repete ceea­ ce au mai făcut în ajunul Crăciunului, spre bucuria copiilor şi mai mici, cari nefiind în stare să înfrunte zăpada şi uneori frigul şi viscolul şi nici neputând să zăbovească până mai târziu,­ în­ puterea nopţii, se atârnă şi e pe ia fer®stre, să zărească pe semenii lor şi săi asculte co­lindând. Nu tre­ce mult şi satul îr­cepe să răsune de gemătul buhaiului de pocnirile bicelor, de sunetul clopoţeilor şi de uraturile flă­căilor, care au pornit cu plu­­guşorul. Buhaiul! Un vas gol, o cofă ori o putiaicâ, legală l­a gură cu o piele dubită, îrs mijlocul căreia spânaură o şuviţă da păr de cal; asta-i tot, dar trebue oarecare meşteşug să tregi să întinzi şuviţa asta, ca sâ cânte aş de frumos, dacă putem zice că i frumos glasul buhaiului. Şi iace-i frumos, căci dacă n’or fi nu mi-ar face atâta plăcere când îi ascudăm, nu am aştepta cu nerăbdare să vie vremea să­­ auzim, şi nu ne-ar răscoli atâtea amintiri duioase, când îi auzi­a la bătrâneţe. Pluguşorul nui pretutindeni într’un fel şî nu­­ într’un fel chiar în acelaş sat, dar mai cu seamă cum se făcea mai în vechime. Cu pluguşorul umblă şi co­piii. ii vezi câte doi, trei, unul sună un clopoţel şi urează, al­tul plioscâeşte dintr’un biciuşor şi ei zic câ umblă cu pluguşo­rul. Ei, săracii, cu asta nu fac nici un râu nimănui, ba învelesc pe alţii şi ei se deprind să facă o tre­bă, se obişnuesc să tră­iască prin ei înşişi, ceea­ ce nu puţin contribui la formarea ca­racterului lor de oameni cu în­credere la puterile lor. Flăcăii ba chiar oamenii stă­tuţi, alcătuesc mai altfel plugu­­şorul. Cei care spune urătura, mânueşte un etoput et cărui glas se aude în depărtări; bu­haiul rage cumplit, bicele şi h­­rapnicele fac sa tremure ini­­mele cailor din grajduri şi prin unele focuri ceara celor cu plu­­guşorul înconjură un plug ade­vărat, pe care-l trag, îa f­oc de boi. Şi chiar aşa ar trebui sâ fie pretutindeni, pentru că doar de aici vine şi numele de plu­­guşor datul acesteia. Urâturile, care se zic în seara Sfântului Vasile, sunt felurite, dar toate sunt frumoase. Unii flăcăi, cari au talent, mai vit gheabă dela dânşii vorbe potri­vite pentru fiecară casă, după cum are de spus ce­va cu pri­vire la fata dinăuntru care poate că­­-i dragă, ori are ciudă pe dânsa, ori are de spus ceva în potriva altui cuiva din acea casa. Şi nimeni nu se poate su­păra, pentrucă ce sâ­­taci, dacă aşa-i urătura ! Urâturile cuprind şi lucruri h­o ziii, adevărate satire, prin care se biciuesc unele apucături ne­potrivite. Sunt multe urări, adecă mai multe variante, care însă toate au un fond comun. De obicei, arătura începe cu o salutare de bună găsire, adresată caselor, cum se zice prin Bucovina : Buna vremea bună vremea î Ba de gazdă odihneşti, ori numai­ ne amăgeşti, ori plugăraşi nu doreşti, căci te cam posomoreşti­­ sau aşa : Seara Sfântului Vasile, fie-vă boeri de bine ! Seara Sfântului Vasile de multişor a ’ngerat, dar noi am întârziat şi la boeri n-am urat . Şi a fost vreme mai de mult, dar noi nu ne-am priceput, tot ca băeţi am făcut; a fost vremea de cu seara, dar noi n-am băgat de seamă. Mânaţi măi ! Şi ceata urătorilor răspunde cu un straşnic : „Hai, hăi !*, de care răsună toate văile şi harapniciie încep să plesnească, pe când buhaiul rage furios. Pe urmă, următorul spune o poveste întreaga, cum „jupan gazda* a eşit la arat . Intr-o Sfântă zi de Joi cu feciorii amândoi, jupan gazda s-a sculat pe ochi negri s -a spălat, la icoane s-a ’nchinat, s a şters c-un şervet de in să­­ fie cheful deplin haine nouă a bubrâcat, harapnicul şi-a luat, afară a alergat, slugile şi le-a chemat şi lor că li-a poruncit să­­ dea calul cel iubit. Trageţi, măi flăcăi ! Hăi hai ! Nr. 36257-1929. Pabdciţiuaa Se aduce la cunoştinţa pu­blica, că începând cu 1 Ianua­rie 1950, afişajul se va face de cătra Serviciul uzinelor comu­nale a Municipiului Braşov. 11. Publicaţiunile, reclamele, etc. pentru afişare, vor fi, prezentate la Primărie, Str. Calvin Nr. 5,­ etaj ii camera Nr. 5 între orele 8 —13 şi 15—13. Tot a­colo se vor da orice informaţiuni relativ la afişajul public. Braşov, 30 Dec. 1929* Comisia interimară. Preşedinte: Secretar general d. Cuteanu. So­caciu fri­ 1930. INVENTATORUL ILIE RADU din Tohanul-vec­liu urează­ an nou fericit la loji prietenii şi adversarii lui» Odată cu îngroparea anului vechiu să se în- -, groape ori ce duşmănie aşa înţeleg,© viaţa nenea Iile. Qst o domn şoa OS wuiu ca e vorbeşte perfact roma leşie lârgă o fe­tiţă de 8 ani. Adresa ta redac­ția z.& ului. • 7 1—^

Next