Gazeta Transilvaniei, 1942 (Anul 105, nr. 1-100)

1942-01-01 / nr. 1

Pagina 2 GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 1—1942 minismt Hu­ nou In insulele Filipine prima zi a ca­lendarului, ziua de anul nou, e o zi de doliu pentru populaţie. Nimeni nu petrece în ziua aceea, oamenii îşi pun cenuşe pe cap şi plâng. Un an nou e primit ca un nou răstimp de sbucium şi de obidă, o prelungire nouă a pedepsei de a trăi. In unele state americane există o cântare pe care o cântă toţi, mari şi mici, tineri şi bătrâni, în noaptea cea din urmă a anului. E cântecul prin care îşi iau rămas bun de la anul ce pleacă. Cân­tarea e din cele mai duioase. Mulţi­­ lă­crămează îngânând-o, alţii suspină, cu toţii stau în cerc, îngânduraţi. Numai după ce sfârşesc de cântat isbucneşte vesel cel mai bătrân din societate şi văda şi joacă. Ceilalţi îşi svântă lacrimile şi fac la fel. Noi nu ne luăm adio de la anul ce pleacă, nu­­ plângem niciodată. Şi câte clipe bune ne-a adus, poate, şi el. Nu stăm măcar o clipă duşi pe gânduri la încheierea unui an şi nu facem bilanţul faptelor noastre din cele 12 luni trecute. N’o facem, probabil, dintr’un simţ practic, căci am găsi, de sigur, foarte adeseori, că n’am săvârşit fapte bune câte trebuia să săvârşim, că pasivul deci e mai mare cu mult decât activul. Noi desfundăm şampanie la anul nou şi tragem de urechi purcelul împo­dobit cu panglici, mâncăm gogoaşe, ne sărutăm, nădăjduind tot ce poate fi mai plăcut, tot ce poate fi mai bun pe pă­mânt. Pe mormântul anului dus nu arun­căm nici măcar o floare, un singur gând duios nu-i cinstim zilei de ieri. Totul pentru mâne. Pentru anul care începe. Câte doamne se vor enerva în noaptea aceasta că toaleta de seară face o cută la şold, că culoarea trandafirului de la brâu nu se asortează destul de bine cu­ culoarea hainei. Câte se vor impacienta aşteptând prea mult la frizer ! Câţi domni vor îndura strânsoarea ghetelor, afurisind în gândul lor pe bietul cizmar ! Câte reproşuri prin culm­ă, pe capul bietelor bucătărese, pentru câte o maio­neză nereuşită. Că e război, ce-are a face ! Par’că dacă omul nu şi-ar petrece în noaptea de anul nou s’ar termina ostili­tăţile ? Urări false au fost şi vor fi în­totdeauna. Facem pregătiri costisitoare de dragul unui an nou, de dragul acestui copil străin şi mut, ce nu ne trădează nimic din ceea ce voieşte să facă şi ţine pumnul strâns să nu vedem ce ne-a adus în mână. Cine ştie dacă noi, cei ce îl primim azi cu însufleţire, nu va trebui odată să-l blestemăm. Ecat. Pitiş în Caete clasice popularizează multe momente ale literaturii clasice, cu re­ferinţe şi comentarii pline de farmec, în Milliarium şi-a adunat o serie de scrieri mai vechi, toate actuale, menite să ţină trează atenţia cetitorilor asupra splendorilor literaturii clasice. Deşi sumar, acest tablou nu ar fi complet dacă nu am alătura aci pe cunoscuţii clasicişti : D. M. Pippide, H. Mihăescu şi Victor Buescu, cercetă­tori erudiţi ale căror studii apărute în publicaţiile anului vădesc nu numai pa­siunea omului de ştiinţă, ci şi un talent dintre cele mai remarcabile. Romanul, în afară de reeditări de ediţii, din scriitorii consacraţi, nu a excelat. S’au înregistrat însă şi câteva succese. In afară de Tudor Ceaur Alcaz, NI. de Ionel Teodoreanu, roman de analiză sufletească dar şi de ancorare în reali­tate, mama Casei Timoteu de Mircea Streinul e o carte de strălucită compo­ziţie, cu un material epic bine stăpânit, în care învie un colţ din Bucovina veche, cu oameni şi locuri într’o des­criere din cele mai ispititoare. Dacă mai cităm Intr’o Duminecă de August de Eugen Bălan, Eu şi statuia mea de Cornel Popp şi Am fost un imbecil de Gr. Olimp Ioan, am ales ast­fel cărţile de succes ale anului. Dar nici schiţa şi nuvela nu au fost neglijate. D-l N. Davidescu, în Apocalips profan adună laolaltă un număr de mai vechi schiţe în care arta prozato­rului şi a poetului este cuceritoare. O interesantă culegere este aceea a pictorului I. Vlasiu, Poveste ca năluci, ca şi aceea a blândului povestitor să­mănătorist C. Calotescu-Neicu, Alte vremuri... altă lume. Un debut cu oarecare calităţi şi multe defecte e al d-lui D. Dragnescu. D-l G. Scrioşteanu povesteşti­ vulgar în Vedenii din moara părăsită. D-l D. Iov creionează interesante note în Privelişte basarabene O menţiune şi pentru Păgânii de I. Teicu. Carte de drumeţie dar şi de atente reflecţii asupra problemelor de cultură. Pietre de vad a d-lui Em. Bucuţa e încă una din surprizele anului. Textul plin de frumuseţe, cu generoase idei, este prezentat în sărbătoreşti condiţiuni grafice. Al patrulea volum de memorii al d-lui E. Lovinescu apărut la sărbăto­rirea celor 60 ani de vieaţă ai săi, săr­bătorire despre care am dat seamă în această publicaţie, la timp, constitue una din cele mai răsunătoare izbânzi a criticului român. Subt titlul Aquaforte, atât de po­trivit pentru stilul incisiv al autorului, d-l E. Lovinescu îşi strânge o nouă parte din însemnările sale despre vieaţa domestică şi literară, atât de gustate de cetitorii săi. O carte atrăgătoare este şi Sunt frate cu un fir de iarbă de d-l Pericle Martinescu, notaţii miniaturale prezen­tate în artistică formă. D-l G. Călinescu a scos la Funda­ţiile Culturale Regale o Istorie a litera­turii române, de la început şi până azi, lucrare aspru criticată. Contestată, pe bună dreptate, pen­­tru că scriitorii evrei, de la cei mai obscuri până la cei mai adulaţi de presa noastră de până mai ieri, se lă­făiesc în comentarii mai mult sau mai puţin favorabile, cartea este opera unui scriitor de certă vocaţie, cu intuiţie sigură, dar condus în alcătuirea ei, în ce priveşte partea contemporană, de mobiluri prieteneşti sau de resenti­mente, în multe locuri. Arta prozatorilor români, este ul­tima lucrare de luminos echilibru a d-lui T. Vianu. D-l I. Al. Brătescu-Voineşti a ti­părit ale sale bine întemeiate Strigăte de alarmă în chestia evreiască. Poezie s’a scris mai puţină, ceea ce întăreşte bine-cunoscutul adagiu : Inter arma silent musae. De sigur că n’au lipsit o sumedenie de cărţi şi bro­şuri de autori necunoscuţi, toate intrate Doctrina rasială 3 prelegeri ale D-lui Prof. Guido Landra In zilele de 16, 18 şi 19 crt., în sala Institutului de Cultură Italiană din Braşov, D-l prof. Guido Landra a expus, în trei prelegeri, fundamentele doctri­nei rasiale italiene.­­ prima prelegere au fost exami­nate datele de ordin antropologic pre­istoric, precursoare formării rasei italiene. Italia şi-a avut o evoluţie preis­torică proprie, paralelă cu aceea a al­tor regiuni continentale. Rasa italiană s’a format deci pe peninsulă ; ea s’a găsit constituită la sfârşitul cuater­­narului. In cea de a doua prelegere sunt examinate caracterele popularei află­toare pe peninsulă în ultimii zece mii de ani (quaternarul superior). In Sudul peninsulei, o populare cu capul lungit, fruntea înaltă, e tipul dolicocefal al Mediteranienilor. In Nor­dul Italiei, o altă populaţie cu capul rotund : tipul brachicefal. In partea de răsărit a acestei regiuni nordice, o va­riantă a tipului brachicefal, cu partea posterioară a capului teșită, ce se leagă cu tipul aflător în Alpii Dinarici. In linii mari, aceste tipuri s’au păstrat până în zilele noastre. Dar, su­puse influentelor mediului şi împreju­rărilor, ele ajung să prezinte, toate, o notă caracteristică comună, pur ita­liană, care justifică expresiunea de „rasă italiană". Nu trebue să vorbim de o covârşitoare influentă a tipului medite­­ranian la constituirea sa, nici de o ase­menea influentă a tipului nordic. Nu trebue să vorbim nici de pretinse ca­racteristici aduse prin năvălirile care s’au abătut asupra Italiei. Toate aces­tea nu aduc decât mici modificări ca­­racteristicelor fundamentale, dominan­tele rămânând cele proprii rasei autoh­tone încă din vremea epocilor geo­logice. Care este acel tip? El pare a fi cel mai curat in centrul Italiei ; e acela pe care Fischer l-a desemnat cu nu­mele de „rasa aquilină", fiindcă nasul acvilin îi este o caracteristică nedes­părţită. E tipul Etruscului sculptat pe monumentele rămase, e tipul pe care-l reprezintă şi figura lui Dante : nas ac­vilin, frunte mergând înapoi, micime­a distanţei de la nas la bărbie. Conferenţiarul arată astfel că rasa italiană trebue considerată ca având un tip propriu şi autohton al său, şi că ea este pe deplin îndreptăţită să fundeze, pe date precise, propria sa doctrină rasiala. In cea de a treia prelegere, confe­renţiarul afirmă că doctrina rasială ita­liană nu este importată, ci este un produs specific al Italiei. Ea se ridică organic din însăşi vieaţa interioară a sufletului italian. In adevăr, faţă de poziţia democratică, aceea care vrea să facă din rase inferioare negre, ca în Franţa, cetăţeni francezi, doctrina ita­liană, din contră, apără puritatea rasei italiene şi se opune încrucişerilor cu rasele inferioare. Aceeaşi atitudine o are rasismul italian şi în ce priveşte pe Evrei. Aceş­tia, infinit mai puţin numeroşi decât în orice altă ţară, au fost la început foarte bine tratati în Italia. S-a învederat însă că, cu toate acestea, ei nu se puteau integra în aspiraţiile rasei italiene. In epoca sancţiunilor, când întregul popor italian făcea sacrificii mari pentru a sprijini sforţările impuse patriei, Evreii îşi îndreptau eforturile pentru înteme­ierea unui stat palestinian, deşi Evreii putuseră ajunge, de pildă, la facultatea de medicină din Roma, unul profesor de anatomie, altul de fiziologie, iar un al treilea de patologie internă, deţi­nând astfel cele trei catedre principale ale primei facultăţi de medicină din Italia. Rasismul italian se găseşte deci, şi în privinţa Evreilor, pe propriul său drum, în aceeaşi atitudine pe care o are şi în privinţa raselor coloniale. Doctrina rasială italiană nu este exclusivistă , ea recunoaşte drepturile altor rase, alături de acelea ale rasei italiene. Care sunt aceste drepturi ? Intr’unul din discursurile sale, Mussolini a arătat că graniţele etnice ale raselor trebue să coincidă cu graniţele politice, şi că acolo unde aceasta este cu neputinţă, trebue procedat la schim­bul­­ de populaţii. In ce priveşte Italia, spre Est, graniţele sale etnice coincid cu cele politice. Spre Vest, din contră, rămân în afara graniţelor politice mase întregi de Italieni în Savoia, în Corsica în Tunis. In încheere, conferenţiarul arată că rasismul italian nu apare ca o sim­plă doctrină politică, ci este o emanare profundă, biologică, a poporului italian. Rezultat al eredităţii şi al ambianţei, rasismul italian are tăria unui crez, a unei mistici centrale. Mussolini a spus că orice revoluţie începe mistic, con­tinuă politic şi sfârşeşte administrativ. Ori, rasismul italian fiind mistico-politic, este o doctrină tânără. El precizează locul şi drepturile Italiei în Europa Nouă. Subiectul a interesat publicul ro­mânesc şi prin similitudinea proble­melor rasismului italian şi rasismului românesc. Asemănările sunt atât de mari, încât doctrina rasială italiană aduce un real sprijin drepturilor şi re­vendicărilor româneşti. D. Ch. Carnet contemporan Aurel Marin V. Nu se cunosc încă prea bine la noi metodele prin care Rusia Sovietică voia să introducă civilizaţia ei înaintată, în nefericitele ţări vecine. De aceea este demn de laudă gestul formării echipelor de propagandă de pe lângă M. C. G. Aceste echipe vor culege un material documentar de mare preţ, menit să lecuiască de bol­şevism şi pe ultimii umanitarişti de la noi. Multă lume s-a mirat aflând din comunicatele oficiale că Ruşii, în retra­gerea lor, devastează totul. Fără nicio milă de populaţia civilă, ei rad de pe faţa pământului, în adevăratul înţeles al cuvântului, oraşe şi sate întregi, în miezul iernii. Procedeele sunt mai vechi-iată, bunăoară, un reportaj apărut la 23 Noemvrie 1939 într-o gazetă fran­ceză, care arată că în Franţa, încă înainte de dezastrul ei, o bună parte din opinia publică era împotriva pacti­zării cu bolşevicii . „Omoruri şi jafuri, zice gazetarul anonim, continuă să marcheze progresele ocupaţiei sovietice în Polonia. Se ştie că oraşul Wilna a fost restituit de Rusia Sovietică Lituaniei în baza unui acord prin care Lituania îi ceda baze strategice. Dar când intrară în Vilna Litua­nienii, găsiră o cetate prădată complet. In timpul celor cinci săptămâni de ocupaţie a oraşului, Ruşii procedaseră la o totală curăţire. Toate casele de bani ale băncilor fuseseră deschise şi golite. Uzinele nu mai conţineau nicio singură maşină, niciun singur aparat , transportaseră totul, de la telefoane, materiale de bi­rouri, la ceasurile de perete. Stocurile de cărbune, alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte luaseră drumul Rusiei". Iată binefacerile care aveau să ne ajungă şi pe noi, cu un an mai târziu. | Rafinia Soc. TâCUM OIL CO. Si. IR. ft Brasov (tată PMopD) caută pentru imediată angajare lăcătuşi, tevari, strungari, sudori, lăcătuşi mecanici, electricieni şi zileri.

Next