Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)
1944-07-22 / nr. 43
Kua poştală pliată In numarav 2«nL aprobării f.nr. 36474/1041 RAtASOCIATIUNEAJVSTil A* * BRAŞOV! STEAG RIDICAT LA tie flunâ ort pe săptămână prit» îngrijirea 1 i O ‘) Q «owitet de redacţie. I IO O O Atelierele tipografiei.Astra* If 1102. IfTT D ADTTttt SFINŢIT DE LUPTELE PURTATE SUB CUTELE LUI MUDFQT7\1I1 Padini4-6-6 tei3. 1 UllilAn\ 1 IU * * DE ATATIA URMAS1.INFRUNTE CU HUHLblblVlll REDACTIA SI ADMINISTRATIA BRASOV. B-dul REGELE BERIMNAND Nr.12 Tf.1513 Abonamentul anual lei „Autorităţi si Societăţi lei Anunţuri si reclame dupa tarif. Nr. 45 ■nr Dr. Trib. bun H Sr. e. N. 71/049 Sâmbătă 22 Iulie 1944 Anul 107 O mare lecţie » de V. Branisce La ţară a începUt secerişul. Mâna aspră a ţăranului culcă la pământ spicul greu de rod în t tmp ce privirea lui îmbrăţişează mirtutea şi făureşte în gând lanul zilelor de mâne. In munca lui domoală şi hotărîtă nu vezi nimica din agitata nesiguranţă a orăşanului, care subt impresia evenimentelor se sbate ca peştelepe uscat, lipsit de orice echilibru sufletesc. Astăzi un pesimism nesănătos înlocueşte nejustificatul optimism de ieri. Ascultasem acum vreo doi, trei ani expunerea unor strategi de cafenea ce învârteau continentele în vârful degetelor şi profeţeau cu o siguranţă demnă de invidiat viitoarele operaţiuni militare, menite să aducă desnodământul războiului, îmi răsună şi acuma în urechi cu câtă siguranţă pecetluiau pentru vecie soarta Suezului sau alte operaţiuni militare. In acea atmosferă de general optimism, când lumea oraşelor noastre sconta ca sigure anumite alianţe, anumite profeţii, singuri ţăranii şi-au păstrat cumpătul. I-am văzut, nu odată, clătinând cu neîncredere capul în faţa năvalei de argumente trântite cu multă siguranţă de aşa zişii iniţiaţi în tainele operaţiunilor militare. Armata noastră se apropia de Volga, iar ei clătinau capul cu îndoială. Ţăranul nostru are simţ politic. El nu judecă evenimentele prin prisma unor iniţieri personale, ci el le priveşte prin logica trăirii neamului. Judecata lui conţine experienţa unui lung şir de înaintaşi. Această experienţă colectivă îl face prevăzător şi îl fine legat de realităţile neamului, de destinul neamului. El se înşală mai greu, pentru că nu se lasă furat de mirajul conjucturilor trecătoare. Prisma prin care priveşte el lucrurile este permanenţa, nu fluctuaţiile de moment. Iar perspectiva lui este viitorul căruia îi închină întreaga lui strădanie. Toată munca ţăranului este în funcţie de acel enigmatic mâne. El ară, grăpează, seamănă, sapă, priveşte cu sudoarea frunţii pentru scurta clipă a secerişului. Nicio muncă a lui nu îşi găseşte răsplata imediată. Prezentul nu constitue pentru el un scop în sine, ci doar o aspră pregătire pentru zilele ce vor să vie. De aceea, în clipele când orăşenii — învăţaţi să se închine efemerului astăzi — privesc dezorientaţi evenimentele şi tremură cuprinşi de panică, ţăranul îşi vede neclintit de treabă cu ochii îndreptaţi spre eternul mâne. Pleacă bătrânii şi fetele de I. Bozdog In marea vâlvătaie de astăzi şi în mijlocul atâtor sacrificii care ni se cer şi pe care neamul le aduce pentru realizarea celui mai sfânt drept al său, cel la vieaţă şi libertate naţională, gândurile şi inimile ne sunt concentrate spre fronturile războiului. Un pas tăcut înainte spre reaşezarea frontierelor în sfintele lor obârşii istorice ne face să ne împăcăm chiar cu cele mai sfâşietoare pierderi. După încetarea distrugerilor satanice ale „liberatoarelor*, ruinele avutului ne privim cu inimă mai uşurată, când aflăm că n’au fost victime omeneşti, sau numărul lor e mai redus faţă de proporţiile dezastrului. In timp de mari încordări sufleteşti, noi Românii avem marele defect de a fi cu trup şi suflet concentraţi numai la primejdia ce o vedem şi nu ţinem seama sau bagatelizăm jertfele ce le aduce neamul în alte părţi. Dacă urmărim azi coşmarul deportărilor pe cei ce au scăpat din ghiarele duşmanului de la răsărit şi dacă ne concentrăm pe pământul îngustat al ţării atâtea milioane de Români, uităm că fraţii din robie, care n’au această posibilitate de retragere înspre ţărmuri de siguranţă, trăiesc zile de chinuire şi slăbire. Noi, cei din libertate, nu ne dăm seama că ei sunt deportaţi în mase. Am avut ocazie zilele acestea să stau de vorbă cu fraţi fugiţi din ghiarele uliului, care după 4 ani de umiliri, ne mai putând răbda, au trecut la noi. Inafară de tineretul şi floarea bărbaţilor care au fost şi sunt mobilizaţi de la începutul războiului şi expuşi în cele dintâi linii de bătaie, de un timp încoace sunt tot mai masive mobilizările şi deportările la lucru de războiu. Mai nou, bătrânii şi fetele sunt duşi la munci agricole, industriale şi miniere în şesurile îndepărtate, rămânând ţarinele şi gospodăriile lor în seama neputincioşilor şi nevârstnicilor. Satele rămân pustii, iar gospodăriile degenerează din zi în zi. Această vlăguire se face pentru ca numărul alor noştri să rămână cât mai redus, ca bunăstarea lor să se transforme în mizerie, ştiut fiind că flămânzii şi cei goi mai uşor pot fi cumpăraţi şi desrădăcinaţi. In mijlocul văpăii ce ne dogoreşte nu putem nesocoti strigătele lor desperate. După curăţirea intelectualilor, după sacrificarea tineretului, urmează acum exodul bătrânilor şi femeilor. Prea suntem bani! Braţele noastre voinice apără frontierele spintecate, iar bogăţiile se scurg în mânile elementelor de neîncredere pentru front ce sunt ţinute acasă şi nu sunt întrebuinţate masiv nici măcar la munca de război”. Cea mai elementară obligaţie de a contribui cu o parte a avutului lor la sarcinile ceasului de faţă îi face să ţipe şi să se plângă de nedreptăţile rechiziţiilor de cereale şi animale. Sfidarea în vorbe şi purtare la proporţii tot mai pronunţate din zi în zi, în timp ce fraţii noştri urcă cele mai grele scări ale calvarului. Vom avea nevoie, ca mâne, de ei, şi nu-i vom găsi nici în satele nici în căminurile lor. Dacă în trecut am plâns că aurul holdelor noastre îngraşă străinii, astăzi sângele şi carnea neamului ne-o fură păgânii. Sudî Dogoarea se revarsă şi ne încinge drept, Ne cotropesc liane şi şerpi de-azuri ne sug, încremeniţi la proră, cu manile pe piept, Ne mistuim în flăcări şi ardem ca un rug, însângeraţi şi aprigi, cu miez de soare f’n noi, In visuri ne alintă coralii şi meduze. Cad peste 'nchipuire albastre-calme ploi Şi cântul izbăvirii ne tremură pe buze. Trec orele înalte, ca lebede pe ape — Ce palizi pelerinii şi desfrunziţi de laur ! Minunea, o minunea, e undeva pe-aproape Şi cerul ne sugrumă, cu solzi, ca unbalaur! Lucian Valea Să ne dăi seama de Nc. Bârsan In vălmăşagul zilei ţi se pironesc ochii asupra unor lucruri cărora nu le poţi da deslegare. Parcă nu te ajută nici mintea să dai explicaţie unor fapte, care produc desgust, gândindu-te că vremurile de cumplită încleştare pe care le trăim impun o mare stăpânire de sine şi o cât mai sobră manifestare, mai ales în vieaţa socială. Realitatea ne dovedeşte că sunt posibile şi astfel de ieşiri din normal. Amintim doar una întâmplată de curând. Trei dumineci la rând zidurile şi gardurile au fost împestriţate cu afişe mari, prin care un grup de tineri chema lumea la petreceri în anumite poem...foarte apropiate de casele dărâmate de bombe, de femeile cernite şi de copiii orfani. Or cum ar fi ei croiţi, e dureros să mai îndrăzneşti azi să te gândeşti la astfel de bâţâeli, câm din toate părţile te veneacă lacrimile orfanior şi sinistraţilor. Dar nu numai atât. Aceşti răzgâiaţi ai traiului bun vin din alte părţi, pentru ca să sfideze modestia şi bunacuviinţă a localnicilor, prin serbările lor câmpeneşti. Ne găsim la răscruce de veac. Până la înfăptuirea cea mare se cade o aspră restrângere a clipelor de petreceri. Credem că se impune şi pentru cei care până acum n’au făcut-o să înceapă o vieaţă mai cumpătată, lăsând veselia pentru ceasul biruinţii. Este prea mult de muncă, se cere multă strădanie, pentru a mai avea timp de altceva. Ar trebui înţărcaţi odată aceşti aventurieri. Ar fi timpul să ne dăm seama, in ceasul al unsprezecelea, că trebue să luăm toţi parte la lupta grea pentru întregirea neamului nostru. Pentru cazurile izolate, ca cel de mai sus, s’ar cuveni un „veto" şi din partea celor ce-i pot spune. Educaţie şi educatori — Pe marginea unor Încercări de a crea tirul de educător român al zilei de astăzi*) — Cel dintâi, şi cel mai însemnat lucru pentru un educator şi pentru un organizator al culturii este acela de-a avea o idee clară şi hotărîtă despre ceea ce trebue să fie cultura şi educaţia. Ştim cu toţii câte definiţii s’au dat în cursul vremurilor acestor două noţiuni. Dar ştim totodată şi valoarea foarte relativă a acestor definiţii. In tot cazul ştim că atât educaţia, cât şi cultura au fost totdeauna în funcţiune directă de timp şi de loc şi că un popor a conceput cultura şi educaţia într’un chip, altul în alt chip. Dar, oricum, cultura nu însemne Onisifor Ghibu Prof. Univ. nează nici imitare, nici adaptare, ci creaţiune proprie, de calitate optimă, în domeniul spiritual. S’ar putea spune că cultura este ceea ce e în stare să creeze spiritul omenesc mai nobil, mai frumos, mai puternic şi mai de valoare în vederea afirmării şi menţinerii sale şi în vederea creării, pe acest pământ, a unei lumi eterne proprii, alături şi împreună cu cea creată de Dumnezeu. Spiritul omenesc se manifestă, la rândul său, prin limbile naţionale prin obi*) Fragment dintr’un studiu cu acest titlu, care va apărea in Anuarul pedagogic editat de autorul rândurilor prezente.