Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)

1944-07-22 / nr. 43

Kua poştală pliată In numarav 2«nL aprobării f.nr. 36474/1041 RAtASOCIATIUNEAJVSTil A* * BRAŞOV! STEAG RIDICAT LA tie flunâ ort pe săptămână prit» îngrijirea 1 i O ‘) Q «owitet de redacţie. I IO O O Atelierele tipografiei.Astra* If 1102. IfTT D ADTTttt SFINŢIT DE LUPTELE PURTATE SUB CUTELE LUI MU­DFQT7\1I1 Padini4-6-6 tei3. 1 UllilAn\ 1 IU * * DE ATATIA URMAS1.INFRUNTE CU HUHLblblVlll REDACTIA SI ADMINISTRATIA BRASOV.­­ B-dul REGELE BERIMNAND Nr.12 Tf.1513 Abonamentul anual lei „Autorităţi si Societăţi lei Anunţuri si reclame dupa tarif. Nr. 45 ■nr Dr. Trib. bun H Sr. e. N­. 71/049 Sâmbătă 22 Iulie 1944 Anul 107 O mare lecţie » de V. Branisce La ţară a înce­pUt secerişul. Mâna aspră a ţăranului culcă la pământ spicul greu de rod în t tmp ce privirea lui îm­brăţişează mirtutea şi făureşte în gând lanul zilelor de mâne. In munca lui do­­moală şi hotărîtă nu vezi nimica din agitata nesiguranţă a orăşanului, care subt imp­resia evenimentelor se sbate ca peştele­­pe uscat, lipsit de orice echilibru sufletes­c. Astăzi un pesimism nesănătos înlo­­cueşt­e nejustificatul optimism de ieri. Ascultasem acum vreo doi, trei ani ex­punerea unor strategi de cafenea ce învârteau continentele în vârful degetelor şi profeţeau cu o siguranţă demnă de invidiat viitoarele operaţiuni militare, menite să aducă desnodământul războ­iului, îmi răsună şi acuma în urechi cu câtă siguranţă pecetluiau pentru vecie soarta Suez­ului sau alte operaţiuni militare. In acea atmosferă de general op­timism, când lumea oraşelor noastre sconta ca sigure anumite alianţe, anumite profeţii, singuri ţăranii şi-au păstrat cum­pătul. I-am văzut, nu odată, clătinând cu neîncredere capul în faţa năvalei de argumente trântite cu multă siguranţă de aşa zişii iniţiaţi în tainele operaţiu­nilor militare. Armata noastră se apropia de Volga, iar ei clătinau capul cu în­doială. Ţăranul nostru are simţ politic. El nu judecă evenimentele prin prisma unor iniţieri personale, ci el le priveşte prin logica trăirii neamului. Judecata lui con­ţine experienţa unui lung şir de înain­taşi. Această experienţă colectivă îl face prevăzător şi îl fine legat de realităţile neamului, de destinul neamului. El se înşală mai greu, pentru că nu se lasă furat de mirajul conjucturilor trecătoare. Prisma prin care priveşte el lucrurile este permanenţa, nu fluctuaţiile de mo­ment. Iar perspectiva lui este viitorul­ căruia îi închină întreaga lui strădanie. Toată munca ţăranului este în funcţie de acel enigmatic mâne. El ară, grăpează, seamănă, sapă, priveşte cu sudoarea frunţii pentru scurta clipă a secerişului. Nicio muncă a lui nu îşi găseşte răsplata imediată. Pr­ezentul nu constitue pentru el un scop în sine, ci doar o aspră pregătire pentru zilele ce vor să vie. De aceea, în clipele când orăşenii — învăţaţi să se închine efemerului astăzi — privesc dezorientaţi eveni­mentele şi tremură cuprinşi de panică, ţăranul îşi vede neclintit de treabă cu ochii îndreptaţi spre eternul mâne. Pleacă bătrânii şi fetele de I. Bozdog In marea vâlvătaie de astăzi şi în mijlocul atâtor sacrificii care ni se cer şi pe care neamul le aduce pentru rea­lizarea celui mai sfânt drept al său, cel la vieaţă şi libertate naţională, gându­rile şi inimile ne sunt concentrate spre fronturile războiului. Un pas tăcut înainte spre reaşe­zarea frontierelor în sfintele lor obârşii istorice ne face să ne împăcăm chiar cu cele mai sfâşietoare pierderi. După încetarea distrugerilor satanice ale „li­beratoarelor*, ruinele avutului ne privim cu inimă mai uşurată, când aflăm că n’au fost victime omeneşti, sau numă­rul lor e mai redus faţă de proporţiile dezastrului. In timp de mari încordări sufle­teşti, noi Românii avem marele defect de a fi cu trup şi suflet concentraţi numai la primejdia ce o vedem şi nu ţinem seama sau bagatelizăm jertfele ce le aduce neamul în alte părţi. Dacă urmărim azi coşmarul de­portărilor pe cei ce au scăpat din ghiarele duşmanului de la răsărit şi dacă ne concentrăm pe pământul îngustat al ţării atâtea milioane de Români, uităm că fraţii din robie, care n’au această posibilitate de retragere în­spre ţărmuri de siguranţă, trăiesc zile de chinuire şi slăbire. Noi, cei din libertate, nu ne dăm seama că ei sunt deportaţi în mase. Am avut ocazie zilele acestea să stau de vorbă cu fraţi fugiţi din ghia­rele uliului, care după 4 ani de umiliri, ne mai putând răbda, au trecut la noi. Inafară de tineretul şi floarea băr­baţilor care au fost şi sunt mobilizaţi de la începutul războiului şi expuşi în cele dintâi linii de bătaie, de un timp încoace sunt tot mai masive mobiliză­rile şi deportările la lucru de războiu. Mai nou, bătrânii şi fetele sunt duşi la munci agricole, industriale şi miniere în şesurile îndepărtate, rămânând ţarinele şi gospodăriile lor în seama neputin­cioşilor şi nevârstnicilor. Satele rămân pustii, iar gospodă­riile degenerează din zi în zi. Această vlăguire se face pentru ca numărul alor noştri să rămână cât mai redus, ca bunăstarea lor să se transforme în mizerie, ştiut fiind că flămânzii şi cei goi mai uşor pot fi cumpăraţi şi desrădăcinaţi. In mijlocul văpăii ce ne dogoreşte nu putem nesocoti strigătele lor despe­rate. După curăţirea intelectualilor, după sacrificarea tineretului, urmează acum­­ exodul bătrânilor şi femeilor. Prea suntem bani! Braţele noastre voinice apără frontierele spintecate, iar bogăţiile se scurg în mânile elemen­telor de neîncredere pentru front ce sunt ţinute acasă şi nu sunt întrebuin­ţate masiv n­ici măcar la munca de răz­boi”. Cea mai elementară obligaţie de a contribui cu o parte­ a avutului lor la sarcinile ceasului de faţă îi face să ţipe şi să se plângă de nedreptăţile rechiziţiilor de cereale şi animale. Sfi­darea în vorbe şi purtare la proporţii tot mai pronunţate din zi în zi, în timp ce fraţii noştri urcă cele mai grele scări ale calvarului. Vom avea nevoie, ca mâne, de ei, şi nu-i vom găsi nici în satele nici în căminurile lor. Dacă în trecut am plâns că aurul holdelor noastre îngraşă străinii, astăzi sângele şi carnea neamului ne-o fură­­ păgânii. Sudî Dogoarea se revarsă şi ne încinge drept, Ne cotropesc liane şi şerpi de-azur­i ne sug, încremeniţi la proră, cu manile pe piept, Ne mistuim în flăcări şi ardem ca un rug, însângeraţi şi aprigi, cu miez de soare f’n noi, In visuri ne alintă coralii şi meduze. Cad peste 'nchipuire albastre-calme ploi Şi cântul izbăvirii ne tremură pe buze. Trec orele înalte, ca lebede pe ape — Ce palizi pelerinii şi desfrunziţi de laur ! Minunea, o minunea, e undeva pe-aproape Şi cerul ne sugrumă, cu solzi, ca un­­balaur! Lucian Valea Să ne dăi seama de N­c. Bârsan In vălmăşagul zilei ţi se pironesc ochii asupra unor lucruri cărora nu le poţi da deslegare. Parcă nu te ajută nici mintea să dai explicaţie unor fapte, care produc desgust, gândindu-te că vremurile de cumplită încleştare pe care le trăim impun o mare stăpânire de sine şi o cât mai sobră manifestare, mai ales în vieaţa socială. Realitatea ne dovedeşte că sunt posibile şi astfel de ieşiri din normal. Amintim doar una întâmplată de curând. Trei dumineci la rând zidurile şi gardurile au fost împestriţate cu afişe mari, prin care un grup de tineri chema lumea la petreceri în anumite poem­.­­..foarte apropiate de casele dă­râmate de bombe, de femeile cernite şi de copiii orfani. Or cum ar fi ei croiţi, e dureros să mai îndrăzneşti azi să te gândeşti la astfel de bâţâeli, câm­ din toate părţile te veneacă lacrimile orfanior şi sinistraţilor. Dar nu numai atât. Aceşti răzgâiaţi ai traiului bun vin din alte părţi, pentru ca să sfideze modestia şi bunacuviinţă a localnicilor, prin serbările lor câm­peneşti. Ne găsim la răscruce de veac. Până la înfăptuirea cea mare se cade o aspră restrângere a clipelor de pe­treceri. Credem că se impune şi pentru cei care până acum n’au făcut-o să înceapă o vieaţă mai cumpătată, lăsând veselia pentru ceasul biruinţii. Este prea mult de muncă, se cere multă strădanie, pentru a mai avea timp de altceva. Ar trebui înţărcaţi odată aceşti aventurieri. Ar fi timpul să ne dăm seama, in ceasul al unsprezecelea, că trebue să luăm toţi parte la lupta grea pentru întregirea neamului nostru. Pentru cazurile izolate, ca cel de mai sus, s’ar cuveni un „veto" şi din partea celor ce-i pot spune. Educaţie şi educatori — Pe marginea unor Încercări de a crea ti­rul de e­ducător român al zilei de astăzi*) — Cel dintâi, şi cel mai însemnat lucru pentru un educator şi pentru un organizator al culturii este acela de-a avea o idee clară şi hotărîtă despre ceea ce trebue să fie cultura şi edu­caţia. Ştim cu toţii câte definiţii s’au dat în cursul vremurilor acestor două noţiuni. Dar ştim totodată şi valoarea foarte relativă a acestor definiţii. In tot cazul ştim că atât educaţia, cât şi cul­tura au fost totdeauna în funcţiune di­rectă de timp şi de loc şi că un popor a conceput cultura şi educaţia într’un chip, altul în alt chip. Dar, oricum, cultura nu însem­ne Onisifor Ghibu Prof. Univ. nează nici imitare, nici adaptare, ci creaţiune proprie, de calitate optimă, în domeniul spiritual. S’ar putea spune că cultura este ceea ce e în stare să creeze spiritul omenesc mai nobil, mai frumos, mai puternic şi mai de valoare în vederea afirmării şi menţinerii sale şi în vederea creării, pe acest pământ, a unei lumi eterne proprii, alături şi împreună cu cea creată de Dumnezeu. Spiritul omenesc se manifestă, la rândul său, prin limbile naţionale prin obi­*) Fragment dintr’un studiu cu acest titlu, care va apărea in Anuarul pedagogic editat de autorul rândurilor prezente.

Next