Glasul Bucovinei, iulie 1922 (Anul 5, nr. 1021-1044)

1922-07-01 / nr. 1021

Pag. 2. Vești din lumea întreagă Lumea întreagă a fost zguduită așa de strașnic de războiul cel mare, încât nu se mai poate așeza. In Rusia foametea și neorânduelile se­­ in lanț, căpitanilor bolșevici însă nici nu le pasă de nevoile poporului și resping ajutoarele lumii întregi, dacă a­­cestea nu li se dau pe mâna lor, ca apoi să se în­trebuințeze pentru pregătirea de războaie și nu pen­tru alinarea foametei. De altfel și conducătorilor bol­șevici li s’a cam apropiat funia de pat, căci au chel­tuit totul ce-au avut în Rusia și acuma umblă după împrumuturi de pe la țări străine, mai ales din Ame­rica și Anglia. Cu greu­ însă vor căpăta ceva, deoarece în bol­șevici nu poți avea încrederea, dacă banii căpătați nu vreau ei cumva să-i întrebuințeze pentru a începe războaie; și apoi bolșevicii nu vreau să dea înapoi averile luate de pe la oameni. Și omul dacă n’are averea lui, nu vrea să lucreze ’ și atunci nici țara n’are de unde plăti datoriile. Rele vești vin și din Germania. Acolo oamenii cei vechi cărora li este rele după împăratul Wilhelm, nu vreau să se astâmpere și ei caută pe căi nele­giuite să ucidă pe toți oamenii cari nu mai vreau ca pacea lumii să fie tulburată. Un astfel de om era ministrul de externe al Germaniei, pe care-l chema Rathenau. Acesta s-a silit foarte mult ca Germania să se supuie la pacea pe care a încheiat-o, să plătească pagubele de războiu și să se astâmpere. Rathenau fiind un om cu cap și cu multă putere de muncă, a și făcut multă ispravă în privința aceasta. Atunci potrivnicii lui l-au pândit și când a ieșit din casa lui, ca să meargă la ședințele parlamentului nemțesc, au tras dintr’un automobil asupra lui și l-au ucis, așa că în țara nemțească e neliniște mare. Lu­crurile însă au să se liniștească, pentru că guvernul de acuma din Germania, guvern din care și Rathenau făcea parte, e sprijinit nu numai de lumea întreagă, ci și de partea cea mai mare a poporului nemțesc, iar de partea cealaltă sunt numai foștii generali și ofițeri de ai lui Wilhelm. Și în Anglia care e o țară bogată în bani și cu oameni mulți și învățați, treburile merg foarte greu. Anglia sau Britania cum i se mai zice, e alcătuită din două insule sau ostroave mari. Ostrovul mai mic se chiamă Irlanda și oamenii de aici sunt de altă lege decât cei din ostrovul cel mare pe cari nu-l pot suferi de foc și de cari vreau să se rupă cu totul. Din pricina aceasta vecinice răscoale, bătăi și omo­ruri. Astfel mai zilele trecute un mare general englez care se chiamă tot Wilson ca și fostul președinte al Americei și care nici că vrea să audă de dorințele oamenilor din Irlanda, a fost omorît de sinteiieri, căci așa se chiamă oamenii din Irlanda cari se luptă ca țara lor să se rupă de Anglia. Omorul acesta a fă­cut multă vâlvă în lume, căci Wilson a fost acel general englez care i-a bătut pe Nemți la urmă. Noi nu putem spune decât ferice de țara noa­stră care e numai de un neam și lege și e ferită de astfel de întâmplări. Se știe că între Grecia și Turcia războiul încă nu s’a isprăvit Mijloacele de apărare și armele de atac sunt astăzi așa de strașnice, încât un războiu se știe când se începe, dar când și cum s’a isprăvi nu se mai poate ști. De aceea noi credem că lumea va sta mult pe gânduri până să înceapă vreun războiu și că multă vreme nu vor mai fi războaie. Grecii se pregătesc acuma la o năvală mare a­­supra Turcilor, și de pe uscat, și de pe mare, doară­ii vor putea sili la pace. Țările celelalte au vrut mai intâiu să-i înduplece la pace. Dar Turcii cum s’au văzut mai la larg, au început a ucide pe toți creștinii de pe unde își aveau oștile, așa că acuma Grecii sunt îndemnați și ajutați de multe țări, ca să-i poată arun­ca odată cu totul la pământ pe Turci. Bulgaria caută mereu pricini pe la granițele ță­rilor cu cari se mărginește. In Bulgaria sunt niște s­o­­cietăți la Sofia, capitala Bulgariei, societăți cari tri­mit bande de comitagii, adecă niște oameni înarmați cari să prade și să ucidă prin satele de din­colo de gra­nițele ei. Astfel de comitagii au făcut mai multe pră­­dăciuni și omoruri și în satele din Dobrogea româ­nească de pe lângă granițele bulgărești. Când guver­nul român a cerut guvernului bulgăresc să stârpească bandele de comitagii, guvernul bulgar în loc să des­facă societățile din Sofia care țin cu banii lor aceste bande, a răspuns că n’are oaste de ajuns, ca să ur­mărească pe comitagii. Se vede cât colo șiretenia bulgărească. Deoarece n’are voie prin tratatul de pa­ce să fie oaste prea multă, cearcă cu astfel de terti­puri să i se deie voie să-și înmulțească oastea, ca­ să poată începe iar războiu. Noi avem nădejde că guvernul românesc va găsi ac și pentru cojocul bulgăresc. De minune e numai că dintre toate gazetele românești, numai „Aurora“ țărănistă din București s’a găsit să-i apere pe Bulgari, zicând că sunt nevinovați și că Românii sunt aceia cari caută nod în papură. O minciună mai mare nici că se poate. Ne minunăm și noi ce țărăniști să mai fie aceștia cari se leagă cu Bulgarii împotriva Românilor. • • • • CLASUL BUCOVINEI Țărani, fiți cu ochii în patru! Au început exproprierile și cu aceste și jocul tu­turor afacerilor pentru a îndosi sau împuțina pămân­tul expropriabil. Avem știri că se întrebuințează toate mijloacele pentru a vinde pământ expropriabil cum e cașul la Costina cu evreul Dickman și proprietarul Costin și mulți alții. Avem credința că Comisiunile de ocol în frunte cu președinții lor, judecători drepți și curați vor ști să împiedece astfel de porniri, dar îi rugăm și pe țărani în interesul lor ca să nu dee spri­jin speculanților,ci din contră să aducă la cunoștința Comisiilor și a redacției noastre toate chițibușurile întemeiate. Numai astfel vom pute contribui cu toții la înfătpuirea grabnică a reformei agrare. No. 1021 Spre cunoștință mamelor Un obiceiu rău pe care îl au unele mame în creșterea copiilor este acela când copilul face o gre­șală, mama pentru a-i îndrepta greșeala îi spune: «fii cuminte, dragul mamei, nu fii râu, că dacă vine po­­pa îți tac limba» sau când copilul e rău, râu de tot, mama îl amenință spunându-i «a veni vremea de te-oi da la școală, te-a face învățătorul om» băgând astfel în copii frică și de preot și de învățător. Se întâmplă când trece preotul pe drum, copiii fug cât colo în loc ca ei să aibă legături cât mai strânse și mai apropiate cu preotul, ceea ce le-ar fi de mare folos sufletesc, dato­rit mamelor ei se uită la preot cu ură, ca la unul care le poate face numai rău... Copilul nu știe pentru ce postește, mama îi spu­ne să nu mănânce, pentru că dacă va mânca, popa o să-i tae limba. Și așa se face ca copilul să-l urască pe preot și să aibe vederi rele despre el. Au­ vâzut iubiți săteni, cum strigă și plâng unii copii când mamele lor îi duc la biserică să-i împărtă­șească ! Rău este obiceiul unor mame de a speria copiii cu astfel de amenințări. Cu atât mai mult de a-i spe­ria cu învățătorul. Mamele zic copiiilor răutăcioși: «te voiu da la școală, ți-a arăta învățătorul, el te-a face om». Și când vine vârsta în care copilul trebuește dat la școală, el nu se dă dus, pentru că se teme de învă­țător și-nchipue că învățătorul se ține numai de bătae. Adus în școală, ei se uită sperios la cei din jurul său și așteaptă cu frică arătarea învățătorului. Mult timp trebue să treacă ca el să se deprindă cu învățătorul său și să se convingă că părerile avute despre el înainte sunt greșite. Orișicum, nu-i bine să ațâțăm pe copil împotriva învățătorului și a preotului. Cu aceștia doi, copilul trebue să aibă cât de strânse legături, căci aceștia sunt aceia cari pot să înrâurească în bine asupra sufletului lui. Când îi vor vedea pe drum, să nu fugă din calea lor, ci dinpotrivă să stea, preotul sau învățătorul trecând pe lângă un copil nu pot să nu spue un cuvânt bun, un sfat po­trivit­ Peri iubitelor mame, nu băgați frică în copiii voștri amenintându-i cu preotul sau învățătorul, nu faceți sa urască pe acești doi factori aceste două in­strumente necesare în viața de mai târziu a copilului. Din «Soarele» A. L. anii de militărie. Au o vorbă așa de frumoasă și dulce, că nu te mai saturi ascultându-i. Pe lângă rânduiala milităriei, au învățat să vorbească o limbă românească alta ca ceea din sat. Adică felul de vorbă cum îi prin vechiul Regat. Eu îs bătrân și nu voiu mai apuca să deprind acest fel de grai, dar am să mă dau chinului ca pe toți copiii mei sâ-i aud vorbind așa. Noi, gos­podarii mai bătrâni, avem o limbă pocită, pentru că asta a urmărit stăpânirea austriacă. Mai bine de 100 de ani a stăruit să ne ieie limba cu totul. La militărie bieții noștri învață, pe lângă multe lucruri de folos pentru viață, și a vorbi graiul nostru curat. Eu unul am pus de gând să mă cotorosesc de vorbele nemțești, care mi-au rămas de pe când am fost la regimentul 41. Se cuvine să nu ne mai folo­sim de ele, pentru că nu-i ale noastre. Să întrebuin­țăm numai ce-i al nostru și drag să ne fie tot ce-i al nostru. Graiul, portul și datinele noastre să le pă­zim, cum au făcut bătrânii noștri, care au luptat ca vitejii pentru ele. Cu sănătate, G. Dumbravă Scrisori dela țărani Domnilor dela gazetă, în săptămâna aceasta am fost la Cernăuți la ad­vocat, pentru că am bucluc cu un vecin pentru o bu­cată de pământ câștigat de mine­­ prin danie. Nu fu­sesem cam demult prin Cernăuți și acum zidurile din târg precum și mulțimea de oameni mă băgau în spă­rieți nu știu de ce. O teamă mă strângea în spate, mă lua așa cu răceală parcă. Câte căruțe am văzut într’un ceas trecând pe ulițele târgului, în sat nu ve­deam într’un an atâtea. Umblă oamenii care în­cotro prin târg, ca furnicile într’un furnicar. Fiștecare cu necazu și rostul lui, dar și târge-brâu sunt destui prin oraș. li frumos în târg, n’am ce zice; mie însă mi-i drag la gospodăria mea. Din pricina această când se întâmplă, Doamne ferește, de zăbovesc două zile prin târg, mi se pare că de doi ani îl dus de acasă. Umblând prin târg încolo și încoace, am ajuns și în «Piața Unirii». Aici deodată aud venind din sus un glas de cântec. Nu știam ce-i. Când colo zăresc companiile de soldați cu căpitanul călare în frunte, ducându-se la vale. Pășeau așezat și măsurat într’un rând, parcă era tras cu o linie nu alta ceva. Soldații, împodobiți cu fiori la chipiu, cântau de-­i era mai mare dragul să-i asculți. Am stat în loc Și m’am mi­nunat de pasul lor iute ca focu. Vedeai la băeții ceva cu arma la umăr, frumoși unu ca altu, vlagă, sănătate și veselie. Se cutremura pământul sub pașu lor apă­sat. Așa-i șede bine tânărului, să se cunoască de de­parte că puterea lui nu-i cheltuită. Domnilor, nu vă pot spune ce bucurie mi-a in­trat în suflet, când am văzut soldații ceia. M’a apucat o mândrie, o încredere mai mare în mine, în tot ce-i românesc, și în clipa ceea am văzut că țara noastră are soldați, care numai laudă ne fac. Soldatul austriac rămâne mult în urma celui­­ român. Tot cu prilejul acesta am înțeles de ce-s schim­bați în bine bieții care vin aca­să după ce au sfârșit De ce se face la mort priveghi. Într’un sat era odată un gospodar, care avea o fată tare harnică și frumoasa. Mai toate treburile gospodărești ea le purta, de când intrase în rândurile fetelor mari. Flăcăii din sat o jucau la horă una și alta, și mai toți îi trăgeau nădejde s’o iee în căsătorie. Dintre toți flăcăii însă unul era m­ai frumos și-l vedeai prin sat, la horă, numai dumineca și sărbăto­rile, după amează. In celelalte zile nimeni nu-l văzuse prin sat. Fetei îi căzu tronc la inimă baetanul ăsta £i juca mai mult cu dânsul. Intr’o Duminecă, băetanul merse la părinții fetei ș’o ceru în căsătorie. Despre partea trupească părinții fetei n’aveau ce zice, că flăcăul era tare frumos și chipeș, dar despre avere, nu se prea împăcau, că băetanul era sarac. Ori­cât s’o rugat fata s’o mărite după flăcăul ăsta, ei nu vrură nici în ruptul capului. Atunci fata se hotărî să fugă după bă­tan. Intr’o sară, după ce flăcăul și cu fata se întoarse dela horă, ea se furișează în casă, își dea haine de purtat și fură și vre-o câteva valuri de pânză și­ o ie la sănătoasa, cu flăcăul., Și se duc, se duc prin sat, cam pe sub garduri, ca să nu-i vadă nimene, până ce ies la margina satului. De acolo flăcăul duce fata în țintirim la gura unei gropi, și o înghie să intre în groapă. Luna lumina pământul ca ziua. Fata se îngrozi, îi trecu prin cap un gând când văzu gura gropii și nu vru să intre înlăuntru. — Du-te tu de-mi arată cum să intru și pe unde să mă duc și ca să nu crezi că fug, ține de ici, de capătul pânzei, că eu mă țin de tine și vin îndată. Fata întinse valurile de pânză cât ținură ele și când se gătiră de desfășurat o rupe de fugă în sat. Tot satul se culcase și numai la o casă se vedea lumină. Ea fugi pân’ acolo și când să intre în casă, ce sa vadă?... Pe masă, sub icoane, era așezat un mort la capul căruia ardea toiagul, într’un sfeșnic. In casă nu era țipenie de om, ci numai mortul singur. Fata, când văzu mortul, s’o spăriet, t­âmstește zăvorul pe ușa tindei și se ascunde pe cuptor între oalele de praznic. Nu trecu mult și numai ce aude bontănind în ușă. Frica îi cuprinse și mai și trupul, de se făcu ghem după oale. După mai multe bontăneli în ușă și’n ferestre, numai se aude: — Mort pe mort s’ajută, deschide ușa! După trei bătăi, numai ce sare mortul din sicriu, deschide ușa casei, trage zăvorul de la ușa tinzii și dă drumul celui de-afară, care nu era altul de­cât flăcăul care înșelase pe fată să se ducă după el. Fata muți de frică, când l-a văzut. Dar, când voiră să treacă pragul ca să intre în casă, cucoșul începe să cânte de miezul nopții și cei doi oameni căzură morți, unul în casă și cellalt în tindă. Fata stătu între oale până dimineața, de­veniră oamenii la casa mortului. Când deschiseră ușa, găsiră doi morți, li luară, îi puseră pe două mese și începură a le pregăti de înmormântare. Și când babele bucă­tăresc să iee oalele de pe cuptor ca să facă borș și gălește la praznic, găsiră între ele pe fata gospoda­rului din sat, care fugise după un flăcău, mută și plină de spaimă. Morții se îngropară în țintirim, bâtându-li-se prin inimă câte un pocrumb de stejar, ca să nu mai învie, că erau strigoi, iar fata după ce-o luară părinții acasă mută și vârâtă în spărieți, o căutară cu fel de fel de descântece și vragi, dar numai cu cetanii pe la sfintele biserici și mănăstiri își putu căpăta iar glasul. Și de-atunci o rămas obiceiul, că noaptea, la morți să privigheze cineva și să se adune lume multă, ca să facă priveghiu până dimineața, ca să nu se mai întâmple «pozne ca cele ce ați auzit. ") Culeasă de M. Lupescu. Din «Șezătoarea». 1) Dela V. Hudiță, din Ioneasa-Suceava. Cit „Sten simiir

Next