Glasul Bucovinei, martie 1923 (Anul 6, nr. 1203-1229)

1923-03-01 / nr. 1203

ZIARUL: Telefon N-rul 61 Anul VI. Numărul 1 Leu Cernăuți, Joi 1 Martie 1923 TIPOGRAFIA: Telefon 286 Nr. 1203 ABONAMENTUL: sx ua an 160 lei, pe 1/2 an 80 lei, pe trei luni 40 lei, pentru :*rduri zilnic: pe un an 80 lei, pe 1/2 an 40 lei, pe trei luni & lei. Numai numărul de Duminică: pe un an 32 lei, pe , an 16 lei, pe trei luni 8 lei. Pentru străinătate pe un an 400 lei, pe 12 an 400 lei. Redacţia şi Administraţia Cernăuţi, No. 33, Strada Domnească No. 33 Se primesc numai articole iscălite. Manuscrisele nu se înapoiază. ANUNŢURI ŞI RECLAME se calculează după tarif şi se primesc la admi­­nistraţie. Strada Domnescă No. 33 Pentru inserare în interiorul ziarului se urcă taxa cu 60*/»­ Delcassé Du Delcassé, care a murit subit în ziua de 21 Februarie la Nizza, se duce unul dintre cei mai bine meritaţi bărbaţi politici ai Fran­ţei şi unul dintre cei mai urâţi Francezi din partea germanilor pentru talentul său, pentru iubirea mare de patrie şi pentru marile suc­cese în politica externă. Şi în ziua de astăzi, chiar şi după moar­tea lui, Germanii, speriaţi de spectrul răspun­derii morale pentru izbucnirea războiului mon­dial, aruncă cu naivă înşelare de sine vina pe Delcassé ! Pe Delcassé, care a ştiut de două ori în grave conflicte, la 1898 şi la 1905, să se jertfească pe sine pentru a nu implica Franţa într’un războiu. Intr’adevăr Theophile Delcassé, publicist eminent, îşi începe carierea de diplomat şi urmaş al lui Hanoram­ la externe cu o mare concesiune, făcută Angliei, cu o înfrângere di­plomatică, pe care a ştiut însă abilul ministru să o prefacă într’un izvor de prietenie franco­­engleză. In anul 1898 Franţa întreprinsese prin că­pitanul Marchand, care s’a distins ca general în războiul mondial, o expediţie la Nil, când deodată generalul Kitchener, prietenul de mai târziu al Franţei, înfipse în Noembrie acelaş an la Faşoda steagul englez lângă cel francez. Franţa cedă, cedă prin ministrul ei, Delcassé, care nu-şi pierdu cumpătul în valul de naţio­nalism revoltat contra Angliei, şi având în ve­dere marile interese ale patriei sale, ştiu să aducă jertfa viitorului său aliat. Dintre Francezi Delcassé a lucrat mai mult pentru întărirea Franţei prin prietenii. Aceasta a fost preocuparea lui­­de căpetenie, munca lui a fost pozitivă, de apărare, nu ne­gativă de ameninţare şi distrugere ca a lui Wilhelm al II-lea. Oricât de greu i-a fost să facă anumite concesii,­ uneori grele prin jert­firea persoanei sale, le a făcut în vederea unui scop superior pe care-l urmărea cu tenacitate, cu vioiciune şi cu claritatea Francezului. In 1904 nu s’a sfiit să recheme pe ambasado­rul francez dela Vatican,, când secretarul pa­pal avu nenorocita inspiraţie de a privi vizita lui Soubet la Quirinsi ca o «ofensă». Francisc Iosif nu îndrăsnise să meargă la Roma la Re­gele Italiei unite, oprindu-se la sfatul bine­voitor al papei la Veneţia, ale cărei comori artistice erau să le bombardeze în 1916 ofi­ţerii săi în numele nu ştiu cărei civilizaţii su­perioare. Iar Regele Portugaliei, sfătuit de a­­­celaş şef bisericesc, care nu putea uita «îm­părăţia din lumea aceasta», pe care n’o cu­noscuse întemeietorul bisericii creştine, rămase încalceat acasă. Preşedintele Republicei franceze ţinu însă să arate pe faţă prietenia pentru poporul ita­lian. Doar Franţa era ţara care încheiase, în Noembrie 1902, prin ministrul său Delcassé şi cu ajutorul ambasadorului său de la Roma, M. Barrère, tratatul prin care Franţa-i recu­noştea Italiei dreptul asupra Tripolitaniei, obli­­gându-se în schimb Italia de a nu ataca Franţa în Maroc, unde aceasta avea eminente inte­rese, pe care nu voia i le jertfească, îm­păratului Germaniei, fiindcă acesta se sim­­­ţia tare. Rezultatul acestui tratat s-a văzut la 1903 când cu înoirea Triplei­ Alianţe, când ministrul­­preşedinte italian, care încheiase acordul cu Franţa, Prinetti, puse condiţia lămurită, că Italia se simte obligată prin alianţă numai în cazul că nu atacă aliaţii. La aces­t adaus s’a referit guvernul Ita­liei, cu drept cuvânt, în anul 1914. Rezulta­tul politicei lui Delcassé faţă de Italia s’a vă­zut şi cu prilejul conferinţei din Algeciras din 1906, când Italia a votat alături de aliaţii ei­­ din 1915, izolând Germania cu «secondantul ei briliant» care era biata Austrie Acesta era începutul de izolare a Ger­maniei, al cărei împărat, tulburat de ideile de «Weltwirtschaft» la care era chemată ţara sa, credea că este bine a le tot arăta vecinilor vârful săbiei, care strălucia sau ba ca a lui Siegfried. Odată, câştigată Italia, Delcassé a urmă­rit crearea şi îndeplinirea unei prietenii dura- I bile cu Anglia. El este acela care a încheiat în 8 Aprilie 1904 cu Lordul Laidsdowne—spri­jinit şi de Piinetti— acordul franco-englez, acea «entente cordiale», menită mai târziu , să puie stavilă unei politici nebune de ame­ninţare. A jertfit Delcassé anumite privilegii prin colonii, privilegii pe care le avea Franţa­­ din 1713 încă, de la pacea din Utrecht, dar a ştiut să asigure pacea şi prietenia preţioasă a­ Angliei pentru patria sa, pe care Germanii credeau de o generaţie de om încoace că vor putea o toropi în trei săptămâni. Antanta cor­dială, la încheierea căreia au lucrat pe lângă Delcassé şi iscusitul rege-diplomat Edward VII, şi Poincaré, Ribot, P. Cambon, Chamberlain şi alţii, era menită să asigure pacea. însuşi cancelarul Germaniei, prinţul Bü­low, se văzu silit să declare în 12 Aprilie 1904 în parla­mentul german, că o «situaţie încordată în­tre Anglia şi Franţa ar primejdui pacea lumii». Ce bine ar fi dacă miniştrii germani de as­tăzi ar mai ceti o leacă de­­ istorie ger- r mană ! Un iubitor a! patriei sale, un slujitor ca­pabil de orice jertfă a fost Delcassé Când Wilhelm al II-lea, debarcând la 31 Mart 1905 la Tanger, ţinea discursuri ameninţătoare la adresa Franţei, ţara aceasta mai bine a jert­fit pe ministru­l său de externe, care era su­fletul politicei de intransigenţă faţă de pre­tenţiile germane. L-a jertfit, deşi Anglia era gata, cum ne spune amiralul Fisher, să-i dea ajutor Franţei în caz de războiu. Delcassé eşi din minister în 6 iunie 1905. In 1898 şi 1905 Franţa a trecut prin două grele crize, şi,istoricii germani se miră, de ce n’a tras­­Franţa sabia ! Şi totuşi Franţa este prezimată astăzi şi de cel din urmă gazetăraş minoritar, ca «­im­perialistă». Franţa a făcut politică de apărare. Delcassé a rămas şi după arm! 19­05 o glorie a Franţei şi în 1913 merge ca ambasador la­­ Petersburg pentru a-şi îndeplini opera. Când i se întoarce în 1914 este primit c­e onoruri­­ neobicinuite, ca un mare fiu al patriei sale. A fost în cabinetul «uniuneî sacre», iarăşi mi­­­r???trii­­le exterrte. N’a stat mult, boala, care l-a răpus acum, nu i-a îngăduit. Dar opera lui a rămas şi a fost folositoare Franţei şi Europei şl a căutat să-şi slujească patria şi­­să slujească pacea prin antanta din 1904. Şi chiar criza din zilele noastre ne arată ce bună­­ şi prevăzătoare a fost acţiunea lui Delcassé. R. Gândea Ce ni-a dat în artă poporul de la sate idei dintr’o conferinţă la Lyon începuturile­ artei populare româneşti sunt foarte­­ vechi. Şi impulsul a forst dat de natura însăşi, a cării creaţiune naturală, neinfluenţată e satul românesc. Cu drumul lui larg, prăfos în timpul verii — ceia ce, cu desavantagiu de sănătate, are efecte asupra nuanţării colorilor —, cu negurile lui de toamnă şi de primăvară începătoare, cu încunjurimea lui de pajişti înflorite în toate colorile, cu capriciul căsuţelor semănate la întâmplare, din care nu e una în totul asemenea celeilalte, cu interiorul în care se vădeşte fiinţa sufletească osebită a fiecării gospodine, el, satul, e la izvorul artei, cum­ e la izvorul poesiei, al bas­mului, al glumei, al tuturor aşezămintelor originale. Linia, aceasta stăpâneşte orice creaţiune a Ro­mânului. Şi coloarea, de­sigur, dar mai presus chiar de coloare, linia. Ea vine din mari depărtări arhaice,­­ de la strămoşii neromani, Tracii şi Hirii. In margenea civilisaţiei greceşti, care, în Creta, cu îndemn oriental îşi tehnică egipteană, spărgând formulele înţepenite, îmbrăţişa toată natura şi o reproducea în bogăţia ei, aceşti admirabili „barbari“ schemaţi sau inspiraţia venită din natură, stilizând-o pentru a o simplifica. Intre acel intermezzo al ceramicei de la Dipylon în Atena, cu figuri triunghiulare, pătrate, şi covorul popular, din Carpaţii Goranilor Galiţiei până în munţii Anatoliei o fi vădită legătură de derivare. Poporul face instinctiv, prin porniri de rasă, ceia ce făceau supunându-se aceloraşi note etnice fundamentale, strămoşii cu mii de ani înaintea Românilor şi a celorlalţi moştenitori ai culturii traco-ilirice. Straşina caselor lui va acoperi bisericile lui Ştefan cel Mare, prispa lui se va preface in basa de piatră a aceloraşi lăcaşuri, înfloriturile de pe scoarţe, cusăturile de pe cămăşi vor determina policromia, amestecul armonios de colori înlăuntrul lor şi în afară , ca un covor de o discretă potrivire a tuturor nuanţe­lor va fi şi totalul frescelor, care nu trebuie judecate una câte una, chip după chip, scenă după scenă. Cerdacul pe stîlpi de lemn va da pridvorul cu coloane de piatră. Pănă şi scara solemnă, de o măiastră sculptură a Hurezului aminteşte linia sprintenă a scă­riţelor care suie pieziş pănă la acel cerdac al locuinţei ţeranului. A fost şi o coborîre de sus în jos? In costumul Argeşului de purpură şi aur, e poate influenţa veş­mintelor pe care le purtau Doamnele şi Domniţele. In materie de îmbrăcăminte astfel de pogorîri sunt mai ușoare. In clădire, doar florile întipărite în ten­cuiala casei săteanului dacă amintesc podoabe ca acelea de la biserica din Fundenii Doamnei sau de la palatul brîncovenesc din Potlogi, de origine orien­tala, persană. Restul a isbucnit din facultatea creatoare a rasei, trăind din veac în veac la reprezintanţii ei cei mai mulţi şi cei mai adevăraţi. Şi dacă vrea cineva să înţeleagă de unde a venit puterea noastră de-a armo­niza într’o sintesă tot ce am luat, cu discernământ, cu gust, din dreapta şi din stânga, ei bine, trebuie să se caute motivul în această originalitate populară a neamului nostru, eternă şi veşnic tînără. ..Neantul Românesc“, N. Iorga.

Next