Glasul Bucovinei, ianuarie 1927 (Anul 10, nr. 2286-2307)
1927-01-01 / nr. 2286
Psg. 2 vmmmtasmnm AGLASUL BUCOVINEI îndemnuri de Anul Nou 1927 Iată şi Sf. Vasile, Anul nou 1927, pe care l-am aşteptat cu toţii, gândind că în anul acesta se va schimba totul înspre binele ţării şi al neamului. Să ne rugăm cu toţii la Tatul ceresc, ca în anul 1927 să schimbe mentalitatea rătăciţilor, cari în neputinţa, dară mai ales în răutatea lor, au cutezat să se atingă de cele mai scumpe odoare ale neamului nostru, să împroaşte cu noroiu în credinţa străbună, să-şi bată joc de limba părintească şi să se atingă de cinstea conducătorilor noştri, cari din copilărie muncesc cu sufletul curat la desrobirea culturală a poporului, la ridicarea prestigiului acestei ţări şi la înălţarea sufletească a fiecărui Român. Pocăiţi-vă, păcătoşilor, lepădaţi ura care o nutriţi împotriva celor ce muncesc, împotriva celor cu trecut glorios, împotriva celor cari nu cunosc altă fericire, decât fericirea Ţării şi a neamului românesc şi atunci veţi câştiga poate şi voi liniştea sufletească de care aveţi atâta nevoie. De nu vă veţi pocăi, să ştiţi că blăstămul viitorului cade asupra voastră. Ştim ce vă doare, şi mai ştim că invidia care roade în sufletul vostru, vă face să rătăciţi, pocăiţi-vă, căci prin invidie duceţi lupta între fraţi de acelaş sânge şi prin lupte nefolositoare împiedicaţi bunul mers al treburilor ţării. Văzând pocăinţa voastră vă vom ierta şi noi, căci ne-am convins că nu ştiţi ce faceţi. Iară noi fraţilor de aceiaş credinţă să ne strângem cu toţii în jurul vrednicilor noştri conducători şi în anul 1927 să muncim ca şi în trecut cu dragoste şi din tot sufletul la întărirea şi înflorirea ţării noastre. Pildă să ne fie marii bărbaţi de stat cari în trecut s’au jertfit pentru binele ţării. Să ne grupăm cu toţii în jurul lor şi cu inima curată şi dornici de muncă să lucrăm din răsputeri pentru întărirea şi cinstea neamului. Casele noastre de citire de la sate şi oraşe să fie adevărate Cămine culturale unde membrii să afle îndrumări sănătoase, sfat economic şi îndemn spre cultură temeinică şi naţională. In ele să domnească frăţia şi buna înţelegere şi toţi să fie însufleţiţi pentru muncă rodnică şi cinstită în folosul ţării. Noi nu propovăduim ura şi nici pizma, noi propovăduim iubirea şi frăţia şi întindem mâna prieteneşte tuturor celor ce voiesc să muncească cinstit pentru binele neamului. Noauă nu ne este iertat să pierdem vremea în sferi şi alte răutăţi, noi trebue să ne unim puterile la o muncă serioasă, constructivă şi folositoare, căci ţara e deprinsă să ne vadă muncind şi aşteaptă de la noi asigurarea viitorului ei. Adunările noastre să fie locuri de întâlnire a ‹«-ο♦ ›• —oraş“l b' -»nai nobil şi tnai cu traie de inimă pentru binele obştesc. Toţi irntelectualii împreună cu fruntaşii şi oainii cinstiţi ai satelor să se întâlnească acolo şi să pună la cale totul ce-ar fi de folos satului, judeţului şi ţării, fără frică de cei cari încearcă a ne duşmăni. Avem mulţi duşmani, e adevărat, dară aceasta ne face numai cinste, căci duşmani are numai acela, care în viaţă a produs ceva real, care a făcut ceva în trecut şi e în măsură să facă şi în viitor. Neputincioşii uresc pe cei harnici şi de-aici proverbul: Bajocura te bajocureşte şi Neputinciosul te ureşte. Am văzut în congresele noastre, că lumea e dornică de muncă, căci la chemarea noastră s’au prezentat în fiecare judeţ un număr mare de intelectuali şi cei mai de seamă fruntaşi şi oameni de cinste ai satelor noastre. Lumea a devenit serioasă nu crede în toate poveştile şi promisiunile deşerte şi vine sub acel steag unde vede oameni dornici de muncă, serioşi şi plini de entuziasm pentru binele ţării. Anul 1927 să ne găsească la muncă şi totdeauna gata de-a primi binele, dară şi de-a îndepărta răul, care s’ar abate asupra noastră, asupra neamului. Să ne luăm pildă dela trecut şi să fim pregătiţi pentru viitor. Intelectuali şi gospodari, lăsaţi lucrurile mici la o parte, idealul nostru să fie fericirea ţării şi a neamului românesc. Samuil Ionel, învăţător Reviste „Floarea Soarelui*, Anul I No. 1, Ianuarie 1927. De Anul Nou ne vine o nouă revistă dela Bucureşti. Cu numele ei sugestiv „Floarea Soarelui*, ea se prezintă In condiţiuni tehnice ireproşabile. După conţinut această revistă promis a fi o tribună a adevărului şi a frumosului. Departe de exhibiţiile modernismului de reclamă ea vrea să fie „un vechi şi credincios prieten care, inspăimânit de goana herostraţilor dup diosincrasia modernistă, îşi caută refugiu in atmosfera curată şi patriarhală de la ţară sau a bunului cetăţean de la oraş, chemănd pe oricine simte şi gândeşte la fel, să ajunte la reclădirea templului pentru cultul frumosului şi închinarea adevărului.* Cu actst program de bun şi sănătos tradiţionalism „Floarea Soarelui* ne dă după cuvântul înainte o frumoasă şi interesantă scrisoare a lui St Clos !, în care se evocă atâtea lucruri înduioşătoare din Bucovna. Novila este reprezintată prin „Lada braşovenească* a lui V. Demetru, poezia prin pana duioasă a lui Voichiţă şi prin îngrijiul talent al lui Voevidca şi Al. Brateş. Notele din războiu ale d-lui Leea Morariu, ca întotdeauna, de o vibrantă sinceritate. In „Religia şi aţionalismul* păr. C. Morariu surprinde, cu toată povara celor 70 de ani trecuţi, prin vic c mnea cu care urmăreşte toate apariţiile la domeniul reigios la nut. Olimpiu Stefanovici Svensk dă o sugestivă schţa despre „policemenul* englez. Despre H. Heine dă începutul unui interesant studiu I. E Torouţiu, care are şi cuvinte înduioşătoare despre elevii ucenici bucovineni. Cronică îngrijită, foarte juste aprecierile d lui C- Loghin despre semilenţa netulburatâ a Societăţii neutru cultură şi de re comercializarea şi recomagismul de azi aTeatruul aţional din Cernăuţi Numărul 1 al revistei 8 prezintă deci şi ca cuprins foarte bine. Recomandam revista cetitorilor noştri. E apare lunar, numărul costa 40 Lei, abonamentul anual este 500 Lei, administraţia Bucureşti. Alea Blank 3 39. R Cândea Abonaţi „Glasul Bucovinei“ No 12*6 îi Cusut cu aţă albă „Gazeta Poporului“, fostă iorghistă, apoi naţională şi în sfârşit cuzistă dă întru una cititorilor ei sfatul să se păzească de liberali. Acesta e un sfat care se cunoaşte cât de colo că e cusut cu aţă albă. Căci dacă cuziştii ar fi cu adevărat prieteni, ai poporului ar trebui să sfătuească prin gazeta lor pe cititorii ei ca şi aceştia să muncească cu dragoste pentru popor, aşa precum au muncit şi liberalii. Daci azi sânt bănci româneşti şi ţăranii nu sânt nevoiţi să umble numai pe la băncile străine, această faptă frumoasă şi folositoare pentru poporul românesc, este numai faptă liberală. Dar liberalii nu s’au oprit să facă numai bănci curate româneşti, ci şi mulţime de mari întreprinderi româneşti, precum fabrici mari, dugheni mari şi multe altele, să nu pomenim decât marea librărie românească din Bucureşti „Cartea Românească", marile fabrici de hârtie „Letea", şi altele şi altele. Aceste întreprinderi fac ca şi Românii să câştige parale frumoase din îndeletniciri cari mai înainte nu erau decât tot în mâni străine. Iată de ce spuneam că chiar cuziştii ar trebui să sfătuească pe oamenii lor să-şi ia pe liberali drept pildă de muncă adevărat românească cu fapta, iar nu numai cu vorbe goale şi gălăgie multă. In Suceavă bunăoară câtă vreme au fost oameni de muncă, Românii au putut să-şi ţie o librărie românească. De când a venit însă gălăgia cuzistă, librăria a încăput pe mâni străine. Faptele lor dovedind pe liberali ca buni români şi ca buni creştini căci ei au apărat şi înălţat biserica, cu drept cuvânt trebue să se întrebe oricine, dece „Gazeta Poporului" ajunsă cuzistă mereu sfătueşte pe oamenii ei să se ferească de liberali ? Şi dece instrucţiunile şefului cuzist de la Suceava se îndreaptă mai ales în contra „Glasului Bucovinei“ care cu atâta vrednicie a ştiut să-şi ridice Glasul atunci când „Morgenblatt-ul m jidovesc a batjocurit legea creştinească, iar cuzişti nici nu s’au simţit că sânt pe la noi ? Să vă răspundem noi de ce ? Cuziştii noştri nu îmblă decât să îmbete lumea cu făgădueli deşerte, ca să poată ajunge deputaţi şi la măriri; şi ei ştiu că primejdia cea mare pentru ei vine numai de la liberali cari ştiu să le deie masca jos de pe faţă. De aceea trebuie să spuie oamenilor lor să se ferească numai de liberali, căci dându-se în vorbă cu ei ar putea vedea cine sânt adevăraţii oameni de bine: liberalii cu fapta ori cuziştii cu vorba goală ? Cu averescanii la Bucureşti cuziştii o duc foarte bine şi şeful lor cel mai mare Cuza face ochi dulci şefului averescan, deşi acesta la noi în Bucovina a pus să se aleagă tot cuzişti ca Mayer Ebner şi Chaim Krüger-Iată de ce vă spunem că sfatul cuzist, ca să vă feriţi de liberali, se cunoaşte cât de colo că e cusut cu aţă albă şi nimeni să nu se uite la el. Cuziştii să se mai lese de astfel de sfaturi şi de atâta vorbă deşartă şi gălăgie multă şi să se puie mai pe fapte, să facă dugheni româneşti, fabrici româneşti, cooperative româneşti, aşa precum fac liberalii şi atunci nu vor avea ce să se teamă de ei. im Mez despre Hizi ibn Fostul împărat al Germaniei îşi publică memoriile, încercând să arate că nici îngerul păcii nu era mai pacific decât dânsul. Alţi mulţi, militari şi bărbaţi de stat, au scris pentru şi contra, mai ales contra împăratului Wilhelm al II-lea. Problema vinei în legătură cu deslănţuirea războiului mondial preocupă toată lumea. Şi mulţi Germani înclină de a-i da lui Wilhelm poate o vină mai mare decât la oricine altul, uitând influenţa nefastă ce a avut-o mediul ambiant asupra fostului Kaiser. Suntem încă în plină luptă de păreri. Credem că nu este lipsit de interes de a arăta cetitorilor noştri, cum a văzut un Portughez pe Wilhelm al II-lea după numai trei ani de domnie. Eta de Queiroz, fost consul general al Portugaliei la Berlin, a publicat în 1891 un studiu despre tânărul împărat. Atunci nu i s’a dat acestui studiu aşa de mare importanţă, în 1915 însă ziarul londonez, Times, l-a publicat în întregime în traducere. Impresia a fost profundă, surprinderea mare. Distinsul publicist englez H. Wickham Stead reproduce părţile esenţiale acestui studiu şi în Memoriile ce le publică acum. Noi dăm traducerea acestor părţi după textul francez din H. W. Stead, Mes souvenirs I pag. 16—19. Iată-o : După urcarea sa pe tron Wilhelm al II-lea, împărat şi rege, n’a încetat de loc de a atrage şi a reţinea curiositatea lumii, o curiositate amuzantă şi în aşteptare de surprise şi evenimente — ca şi când tronul Germaniei n’ar fi fost alta decât o scenă volantă aşezată în centrul Europei.. . Până în prezent în actul întâiu, împărţit pe un period de trei ani, Wilhelm al II-lea s’a mărginit să ne descopere, prin diversitatea şi multiplicitatea manifestărilor sale, faptul că în dânsul, ca şi în Hamlet, există germenii unor oameni variaţi; noi n’am putea prevedea care va eşi deasupra, nici măcar dacă, desvoltându-se unul din ei până la tine, el ne va surprinde prin grandoarea sau prin trivialitatea sa. Ce varietate de incarnaţiuni a regalităţii în acest suveran dintr’o zi este regele-soldat, rigid, înţepenit în cască şi cuirasă, ocupat numai cu reviste şi manevre, aşezând importanţa schimbului peste toate afacerile de stat, considerând pe sergentul instructor de unitatea fundamentală a naţiunii, ridicând disciplina de cazarmă mai presus de toate legile morale şi naturale, şi concentrând gloria Germaniei în preciziunea mecanică a pasului recruţilor săi. Şi iată că pe neaşteptate, lepădând uniforma, se îmbracă în bluza de muncitor ; el este regele reformelor, neocupându-se decât de chestiuni de capital şi salarii, grăbindu-se să convoace congrese sociale, cerând punerea în lucru a tuturor perfecţiunilor umane, şi ferm hotărît de a trece la posteritate îmbrăţişând proletariatul ca un frate pe care îl va elibera ! Şi apoi, fără să strige: păziţi-vă !, el devine regele de drept divin, sprijină în înălţime sceptrul său gotic pe spatele poporului său, stabileşte acel Sicolo, şi iubea ca Legea Legilor, subordonând legea cea mai înaltă bunului plac al regelui, şi, convins de infailibilitatea lui, gonind peste frontiere pe toţi aceia cari n’au în el credinţă deplină. Lumea rămâne cu gura deschisă vâzându-1 — ce surpriză! — devenit regele-curtisan, monden, emfatic, neataşându-se decât la strălucirea şi somptuositatea etichetei, rânduind serbări şi mascarăzi, ordonând felul de coafură pe care trebuie să o poarte doamnele, decorând cu ordinul Coroanei pe ofiţerii cari ştiu conduce un cotilion, şi aspirând să prefacă Berlinul într’un Versailles de gust şi ceremonial supreme. Lumea surâde, şi repede el devine regele modern, regele-secolul al nouăsprezecelea, tratând trecutul ca ceva învechit, eliminând din mersul instrucţiei umanitatea şi clasicii, pretinzând a construi, cu ajutorul parlamentarismului, massa cea mai mare de civilizaţie industrială, considerând uzina de templul ideal, visând o Germanie mânată întreagă de electricitate. Intre timp el se coboară de pe estradă—vreau să zic de pe tronul său — şi călătoreşte, el dă reprezintaţii la curţile străine unde, liberat de aparatul care pretinde, la Berlin, un caracter imperial pentru fiecare mişcare, el se prezintă în timpopoţonările cele mai interesante pe care un om de imaginaţie le poate adopta în societate... încurcată, lumea murmură: „De ce omul acesta se schimbă şi se multiplă fără în- cetare ? Ce va răsări din capul acesta atât de gătit de ofiţer de ordonanţă ?“ Unii zic că este numai un tânăr extraordinar de setos de reclamă şi care, pentru scopuri de publicitate, îşi elaborează improvizaţiile cu o metodă, cu o artă şi o răbdare de a le pune în scenă asemănătoare aceleia a Sarei Bernhardt, când îşi pregăteşte costumele. Alţii afirmă că nu există în el decât o fantazie desechilibrată, purtată nebuneşte de elanul unei imaginaţii bolnave care lui îi este permis, prin faptul că este împărat aproape omnipotent, să o etaleze fără nici o constrângere. Alţii iarăşi văd în el simplu un Hohenzollern în care stau resuma şi în care înfloresc în paradă enormă toate calităţile cesarismului, misticismului, sergentismului, ale administratismului şi ale dogmatismului care, în chip alternativ, au caracterizat, pe unii după alţii, pe regii acestei foarte norocoase rase de mici seniori de Brandenburg. Se poate că fiecare din aceste teorii conţine,, cum este spre fericire cazul cu fiecare teorie, o părticică de adevăr. După părerea mea totuşi dânsul nu este decât un diletant de activitate, — vreau să zic prin acesta un om înamorat de activitate, primind şi resimţind cu o intensitate neobicinuitâ jocurile infinite ce le oferă, şi dornic prin urmare de a se bucura de toate formele pe care i le îngăduie stadiul nostru de civilizaţie. Oamenii sunt de obicei diletanţi în gândiri şi sentimente, căci ne ajunge, pentru a înţelege şi a încerca toate, de a exercita gândirea noastră şi sensibilitatea noastră; şi noi toţi, câţi suntem, putem, fără teamă de a fi opriţi prin nici un obstacol, evolua liber în câmpiile nemărginite ale cugetării ca şi ale sensibilităţii. Dar pentru a fi un perfect diletant în activitate în sensul cel mai înalt, pentru a comanda o armată, a reforma societatea, pentru a clădi oraşe, trebuie să posezi nu o bibliotecă, ci un imperiu supus. Wilhelm al II-lea posedă un astfel de imperiu şi acum că s’a lepădat de controlul sever al lui Bismarck, el poate da curs liber insaţiabilului său diletantism de activitate cu frâu liber asemenea „fugarului tânăr" din Scripturi „care galopează prin deșertul tăcut" ... Aceasta este ce face din împăratul Germaniei