Ilustratiunea Română, 1935 (Anul 7, nr. 1-27)
1935-01-01 / nr. 1. szám
2 ..ILUSTRATIUNEA ROMANA" ■i. Făcu omul ce făcu şi din micile-i economii îşi putu împlini visul: o redingotă. Una mai frumoasă şi mai impunătoare decât redingota „şefului“ — om rău, îngâmfat şi invidios, — care nu concepe cu nici un preţ ca un mic slujbaş de talia lui Neculai Roată să-şi poată permite luxul unei haine de ceremonie. Bietul Neculai ! La percepţia amărîtă din acel târguşor din fundul Moldovei—unde îşi petrecuse aproape toată viaţa şi de unde nu putuse evada nici măcar la înmormântarea lui taică-său, notar într’o comună din preajma Iaşilor — nu-l putea înţelege nimeni. Apucase alte vremuri, alte obiceiuri, altă lume mai cuviincioasă şi mai omenoasă. Un strigoi din altă lume, rămas în birourile percepţiei de pe vremea când se întrebuinţa cenuşă şi moloz în loc de hârtie sugativă. O „vechitură“ umilă, fricoasă, care nu râvnea nici măcar la gradul de şef de birou, care muncia cât e ziua de mare, pentru ca seara, când îşi freca ochii osteniţi de atâtea socoteli, să se mulţumească cu Înjurăturile „şefului“. Aşa era el, Neculai Roată , blajin şi răbdător peste măsură. Inghiţia toate şi ducea o viaţă de câine, numai şi numai pentru ca într-o zi să se poată îmbrăca şi el „ca oamenii“ şi mai ales să aibă o „redingotă“. In cele din urmă visul se împlini, şi iată-l pe Neculai Roată mulţumit, fericit că Dumnezeu îl învrednicise să-şi facă gustul pe care prea puţini colegi de seamă şi-l puteau face. Dar pofta vine mâncând. Unde să înoiască această mică capodoperă a bătrânului și micului său prieten. — Marcu, croitorul ? In Capitală, în Bucureștii despre care auzise atâtea, dar pe care nu-i văzuse niciodată ! Se apropia anul nou şi cel mai bun prilej era „revelionul“. Să facă, deci, un revelion în Capitală, aşa cum nu putea nici măcar visa vreunul din mărunţii săi tovarăşi de muncă. Zis şi făcut. De două ceasuri Neculai Roată stă nedumerit: strania întâmplare care l-a adus în localul circumscripţiei de poliţie. Putea fi el, Neculai Roată — cinstea personificată — măcar bănuit că ar putea fi un falsificator de bani? Cine ştie ! In Capitala asta svăpăiată, sgomotoasâ, zăpăcită, pe care n’o mai văzuse niciodată, toate erau cu putinţă ! Ceasurile treceau anevoe ! Dac’ar veni mai curând „domnul şef“. Dar domnul şef, ca niciodată, întârzie. încercă omul să explice sergentului, care-1 păzea ca pe un puşcăriaş autentic, că la mijloc nu putea fi vorba decât de o confuzie. — Gura ! Cunosc eu d’astea. Ai furat actele lui Neculai Roată şi vrei să ne prosteşti. Trecuse de miezul nopţii. încet, încet, încăperea se umplu de clienţi veseli, aşa cum sunt oamenii in noaptea de revelion. Un domn în frac, care-şi pierduse în învălmăşeală jobenul, două doamne aproape goale, care boceau mai mult din beţie decât din vre’o întâmplare nenorocită, câţiva pungaşi de buzunare, şi un singur om treaz — un vagabond. Domnul în frac, care-l îmbrăţişa mereu în semn de compătimire, isbuti în cele din urmă să-i rupă poala redingotei. Spre dimineaţă aţipiră cu toţi, dae peste grămadă. Atunci sosi şi „şeful“, furios peste măsură. Anchetase toată noaptea o „afacere“ destul de încurcată, care-l făcuse să piardă şi revelionul. Când îşi reveni şi el în fire din osteneala unei nopţi, văzu cu uimire că printre arestaţi era şi „Moş Neculai“, rubedenia sa depărtată, despre care auzise că vine în Bucureşti şi căreia voise să-i facă o şoţie, să-l aresteze în glumă, pentru ca mai apoi să-l ducă să petreacă, la el acasă, în sânul familiei ! Ce-a urmat lesne se poate bănui. „Moş Neculai“ se mulţumi în cele din urmă ca cineva să-i coasă redingota, făgăduind, pentru restul zilelor, să nu mai facă revelionul decât în târguşorul lui, la coana Aglaia cârciumăreasa ! Schimbarea anului, o clipă de emoţie generală