Ilustratiunea Română, 1937 (Anul 9, nr. 1-27)

1937-01-01 / nr. 1

J. A o fat 4 ijwusy 'O.Linao Vil — URMAREA DIN Nr. 52 — Intrarea localului, pe care cititorul ii cunoaşte era de data aceasta mai îmbulzită de lume decât de obiceiu. Localul anunţase un program nou, cu numere extraordinare. Era intr’adevăr ceva care se putea numi o „schimbare de program”, şi aceasta consta in schimbarea „vedetelor”, cari trebuiau să debuteze in aceia seară, şi când este mai multă lume la Gridia, este şi mai multă lume in jurul ei, pentru că pungaşii de buzunare îşi găsesc acolo cu mai multă uşurinţa prada. Printre această mulţime nebună, care striga, râdea, gesticula, îmi fu foarte greu să găsesc pe Rosario. Lăsând deoparte calitatea sa respingătoare, care, o repet, nu mă interesa de loc, l-am găsit pe acest băiat simpatic şi interesant. El înţelesese, desigur, că nu eram pentru el unul din clienţii depravaţi, pe care-i întâlnea de obicei. ş acum, — îmi închipui cel puţin, — ceia ce îl interesa mai ales, era să-şi câştige existenţa in ziua aceia, şi cum eu ii plăteam pentru a-mi servi de călăuză, el părea încântat din toate punctele de vedere. Fapt este, că el mă căuta de asemenea, căci găsindu-mă nu putu să-şi oprească o exclamaţie de mulţumire. Credea oare că îl păcălisem şi că nu voi mai reapare? Probabil... Ceru să i se servească consumaţia obişnuită şi după întrebările curente dacă am dormit bine, dacă mă simţeam mai bine, etc. îmi apuse: — Astă seară vomeşi ceva mai devreme. Am obţinut de la director permisiunea de a pleca cu o oră mai înainte. Veţi avea tot timpul să petreceţi în linişte la „tanti”, apoi pe la ora două după amiază vă puteţi întoarce la hotel... Dar în timp ce Rosario îmi spunea aceasta, o ciudată hărmălaie se produse în sală. Strigătele devenirâ foarte puternice. Negrul „maron” interveni. Oamenii se luptau. Un scaun fu asvârlit în aer. O măsuță se rostogoli lapământ, apoi im strigăt de ajutor ajunse la urechile mele, după care se auzi „horcăiala” unui om rănit. Și debandada se produse un local, înainte chiar de a-mi fi dat seama de ceia ce se petrecea. Consumatorii fugeau, femeile se retrăgeau spre interior, îngrozite, descompuse. Rosario Însuşi, fără a-mi spune ceva,, se ridică deodată şi îl pierdui din ochi. Vroi să prind din sbor pe un chelner şi să-i cer explicaţii căci mă găseam la fundul sălii şi învălmăşeala se petrecuse aproape de uşa de intrare. Pentru a eşi, ar fi trebuit să străbat câmpul de bătaie... Dar, chelnerul părea că nu mă ascultă. De altfel, în aceaaş clipă o detunătură răsună, apoi o a doua şi o a treia. Strigăte de spaimă te urmară. M’am ridicat şi mă refugiai într’un colţ cu alţi câţiva clienţi ai localului. Totuşi, înzestrat cu un sânge rece puţin obişnuit, după primul moment de surpriză, nu mă putui reţine să nu ma duc să cercetez cazul la faţa locului, şi să iau firul întâmplăriide la început şi cu toate sfaturile şi recomandările de prudenţă, ce mi se făcură, eu înaintai spre locul învălmăşelei şi în câteva clipe mă găseam printre beligeranţi. Un om zăcea la pământ, scăldat în sânge. Gărzile de asalt cari năvăliseră în sală, opriră câţiva indivizi. Uninspector de poliţie cânta prin buzunarele câtorva asistenţi, cari mai rămăseseră în local. Un altul examina pe rănit, — un om ca de vreo 35 ani, brunet, voinic şi bine făcut, — care mai dădea încă semne de viaţă. Un taxi fu oprit de poliţie şi sergentul împreună cu un inspector ridicară uşor pe rănit şi-l luară cu ei. Celălalt inspector, împreună cu alţi agenţi puneau cătuşele la anumiţi oameni de treabă, din care unul dădea semne de mare enervare. El ţipa, gesticula şi dădea asigurări că nu are nimic comun cu incidentul. Congestionat tot şi furios la culme el se lasă târât de către un gardian, spre iesire. Nu mă putui opri să nu protestez pentru acest mod de a lucra. îmi aminteam că văzusem pe acest om, stând liniştit alături de o femee, foarte aproape de uşa de intrare. Credeam că mărturia mea putea să servească la ceva şi interpelai un sergent din compania de jandarmi, care părea că conduce operaţiunile: — Mi se pare, domnule sergent, că acest om nu are nici un amestec in afacerea asta. — Comisarul este judecătorul; o sa vedem... — Dar nu văd pentru ce îl luaţii! Aveţi vreo bănuială? Aţi văzut ceva? II cunoaşteţi? In aceste condiţiuni m’aţi putea opri şi pe mine, care mă găseam de cealaltă parte a sălii.. Sergentul nu păru a fi mulţumit. Ba chiar observaţiile mele nu-i plăcură de loc. Ceia ce îl interesa, era să transporte cât mai multă lume, ce-i părea dubioasă, la port, pentru a-şi arăta zelul său, superiorilor. Şi înainte ca să fi avut timpul să termin fraza, el ordonă repede unui agent să mă oprească și pe mine. — Pardon, — replicai eu. — Sunt ziarist străin și eram aici întâmplător, de altfel nici nu știu ce s’a întâmplat... — Bueno, bueno. Veți explica toate acestea domnului comisar. Această brută nu vroi să ştie nimic. Dar, lucrurile începuseră să mă intereseze grozav de mult şi crezui că merita să nu insist prea mult şi să mă las condus la post, împreună cu ceilalţi. Aveam şi interesul să cunosc detaliile crimei care se produsese in local. Ce altă ocazie mai bună puteam întâlni pentru a mă putea informa bine de tot? Trebue să cred că sergentul a avut oarecare consideraţie pentru mine, căci toţi ceilalţi fură încătuşaţi, iar pe mine mă întrebă dacă vreau să mă ducă cu taxiul, pe cheltuiala mea. Acceptai numaidecât şi mă urneai într’un vechicul cu un agent care primise ordinul să mă conducă ,liber” la comisariat. Astfel că sosii la post înaintea celorlalți și pus imediat in contact cu comisarul. Acesta, văzândumă liber, întrebă pe agent: de MIHAI TICAN ROMANO — Este un deținut, sau un martor? — No lo sé Senor (Eu nu știu domnule). — Pentru ce v’aadus aici? mă întrebă el în urmă, cu oarecare bunătate. — Nu știu, domnule comisar. Un sergent m’a oprit, când m’am apropiat, de locul învălmăşelei. Sunt ziarist străin, după cum vedeţi. Mă găseam in local și am văzut că toată lumea fuge. Am rămas și neinţeiegând nimic m’am apropiat de grupul acţjiuţilorpentru a ma informa, in urmă m’au oprit și m’am lăsat să mă ridice, crezând că voi putea avea in modul acesta toate amănuntele asupra celor petrecute acolo... — Puteţi să-mi dovediţi cu documente calitatea Dvs.? — Desigur, domnule comisar. Şi eu prezentai carnetul meu de presă şi alte acte, justificând calitatea mea de ziarist. Comisarul era un bărbat inteligent. Mi-am putut da seama imediat ca nu era la prima greşală a subalternilor săi şi ca funcţia sa cuprindea şi misiunea de aaranja prostiile comise de cătreagenţii ordinei publice. încet, afectuos, inţelegător şi mai ales foarte fin, se făcut că se supără, mă făcu să înţeleg că puteam cere pedeapsă contra sergentului, dar adăugând numaidecât dupăaceasta, că „biletul om” vroia să-şi arate meritele şi că in fond el comisese această imbecilitate cu „bună credinţă”. In faţa acestor explicaţii curtenitoare, şi dat fiindcă aventura, în fond, mă interesa, declarat că nu aveam nici o pretenţie să aplice bietului agent vreo pedeapsă. Adaugat chiar că eram foarte mulţumit că a procedat astfel, căci aşa mi-a datocazia să poți cunoaşte un om atât de inteligent şi politicos „ca d. comisar”. Comisarul îşi frecă mâinilede satisfacţie. Panicăar fi vrut să spună că era un mare diplomat. El se întreba, poate, cum se făcea cu guvernul republican nu s-a gândit la el ca să-i încredinţeze ambasada din Paris, sau Berlin... Intre timp sosiră şi ceilalţi deţinuţi. —■ Vreţi să asistaţi la interogatorii? mă întrebă comisarul. •— Dacă această nu este contrariu legilor şi obiceiurilor. —■ Sincer vorbind, obiceiul se opune. Dar, cum dv. sunteţi ziarist, eu vă pot autoriza să asistaţi. Eu sunt in momentul acestareprezentantul Ministerului Public şi am toate drepturile... După un moment de tăcere, in timpul căreia comisarul observa impresia ce putură face cuvintele sale, suna şi dădu ordin să se aducă arestaţii. (Urmare în nr. viitor)