Informatia Bucureştiului, septembrie 1971 (Anul 19, nr. 5603-5628)

1971-09-15 / nr. 5615

Scriitorul şi­­ publicistica O­pţiunile estetice au o netăgă­duită­ valenţă socială. Chiar şi adepţii artei pentru artă re­cunosc cuvintulul ex­presiv puterea de a face să vorbească emoţia, sensibilitatea. Iar emoţia — cum ştim — este propulsată de percepţie. Ca atare, în structura limbajului artistic pătrunde nu emoţia fără sens, ci emoţia socia­lă, atitudinea sensibilizată de refle­xivitate, de experienţe morale. Acest adevăr îşi află o strălucir şi confirmare în cîteva dintre mani­festările literare ale actualităţii Mă gindesc în primul rînd la reac­tivarea, la resurecţia, publicisticii militante. Când aceasta este sluji­tă de personalităţi consacrate se poate mai uşor măsura dimensiu­nea participării plenare a scriitori­lor la viaţa naţiunii. Modalitatea înscrie pe orbita prezentului so­cialist o contribuţie vie şi dura­bilă. Este suficient să ne amintim modelul prestigios pe care un Aie­­cu Russo, Haşdeu, Eminescu, Iorga îl propun generaţiilor mai noi. Apariţia de curînd a cîtorva vo­lume de ţinută (mă gindesc­ la ,,Pentru oamenii acestui pămînt** de Zaharia Stancu, imposibila întoarcere" de Marin Preda, Jurnal ieşeankc de G. Ivaşcu şi ,„Vîrstele timpului** de G. Macovescu) suge­rează cronicarului o idee preţioasei şi anume utilitatea, pentru creator de a formula opinii, de a dezba­te faptele zilei. Prin intermediul articolului de ziar scriitorul la contact cu foarte mulţi cititori, descoperă­ faţete ale realităţii. El însuşi are mai deplin şi mai proas­păt revelaţia concretului, ^ fără ^ de care inventivitatea suferă. Elanul vital al publicisticii literare orien­tează aportul acesteia pentru pra­gul ocazionalului, îi deschide por­ţile spre succes durabil, o resti­tuie literaturii de calitate. Un drum asemănător pare să parcurgă în timpul din urmă re­portajul. Au fost cîţiva ani cină specia reportajului a trecut prin­­tr-o eclipsă. De interes estetic $*• de amplitudine tematică. Dar iată că revine în sfera atenţiei noastre ca urmare a faptului că nu repor­tajul era de vină, ci acei repor­teri preocupaţi mai puţin de noutatea aspectelor şi de direcţia sondajului şi mai mult de rafinamente sterile şi transcrieri sofisticate ale realită­ţii. Or, ceea ce este în modul cel mai vădit duşmanul direct şi total al reportajului — domeniu frec­ventat la noi cu rezultate remarca­bile de Geo Bogza - ţine de ten­­dinţa de literaturizare. Reporte­rul nu trebuie să încifreze intere­­sul existenţei, ci să-l regăsească Cu alte cuvinte, să aibă ochiul ager şi simţurile treze , să vadă să audă , să transcrie cu respect pentru adevăr „descoperirile" sale din realitatea imediată, pe care le-a explorat pentru a le face mai bine înţelese de ceilalţi. Această însuşire a reportajului redevine, sau mai bine zis are şan­­­se să redevină, chezăşia dialogu­lui dintre actualitate şi acea va­rietate de publicistică literară a­­matoare de subiecte semnificative, care este reportajul. Salutind re­venirea lui, revenire datorată în­demnului de mai profundă anco­rare In viaţă, nu uit că in actul in­vestigaţiei o citime de loc neîn­semnată revine contopirii cu fon­dul uman şi istoric, cu conştiinţa de sine a contemporaneităţii. G. Că­­linescu nu greşea cînd cerea con­fraţilor să interfereze fantezia cu acţiunea, să le suprapună cu sin­ceritate şi perseverenţă. Pentru marele critic era esenţială identifi­carea emoţiei artistice cu ideea in­citat­oare : „Ca să cîntăm, trebuie întîi de toate să trăim". H. ZALIS «Camasa Velaeru Ovidiu Papadima Debutând cu versuri, proză şi critică în revista liceului „Al. Papiu Ilarian“ din Tg. Mureş (in 1924), OVIDIU PAPADIMA (născut la 23 iunie 1909, în com. Cli­bai Viteazu, jud. Constanţa) şi-a început cariera de critic in anul 1929 prin colabo­rarea la revistele „Vitrina literară“ şi „Viaţa literară“. Doctor in litere şi filozofie — cu teza „Pozitivismul în ideologia literară românească“ (1945) — cunoscutul folclo­rist este, in acelaşi timp, şi unul dintre istoricii literari de prestigiu, o mărturi­sesc volumele : „O viziune românească a lumii“ (distins de Academia Română cu premiul „Ion Heliade Rădulescu"), „Creatorii şi lumea lor“, „Octavian Goga“ (pre­miul pentru critică al Societăţii scriitorilor), „Anton Pann — Cîntecele de lume Şi folclorul Bucureştilor“, „Literatura populară română“, — monografiile „Cezar Boliac” (premiată de Academie) şi „Kleist“, culegerea „Scriitorii şi înţelesurile vie­ţii“ ; la acestea se adaugă colaborarea la ampla sinteză in mai multe volume „Bi­bliografia analitică a periodicelor româneşti“, numeroasele studii cu caracter mo­nografic — intre care, cele despre Haşdeu şi Ion Pillat — cuprinse In cîteva culegeri apărute sub îngrijirea sa ştiinţifică, precum şi alcătuirea antologiei de lirică popu­lară „Cu cu­ cint, atîta sint“. — In ce măsură credeţi că se poate vorbi despre fundamentele folclorice ale creaţiei noastre literare ? — Unii văd o delimitare, alţii, o de­terminare rigidă între folclor şi aşa-zisa creaţie „cultă“ (eu o numesc „citadină“), în realitate, întreaga noastră artă — nu numai literatura — are un caracter profund popular. Folclorul, după cum se ştie, nu-i o realitate pur rurală. In culegerea sa din 1885, G. Dem. Teodo­­rescu indusese vreo două treimi din material care provenea chiar din Bucu­reşti ! Cultura populară există în noi, în limbă, în obiceiuri ; mai mult chiar, se poate vorbi despre o unitate intimă intre ea şi viaţă, într-un dublu sens — atît ca reflectare în planul artei a realităţii, cît şi ca influenţare a acesteia de către produsele spiritului. Vorbind despre fundamentele folclorice ale lite­raturii noastre, nu putem ignora, deci, infuzia aceasta masivă de spiritualita­te ce urcă din adîncuri, precum o sevă nemuritoare, în toate ramurile artei româneşti. — Care sunt elementele definitorii ale acestei culturi ? — Ea este o sinteză a trăsăturilor spi­rituale permanente — deci, şi actuale — ale neamului nostru : dragostea de pa­trie şi elogiul eroismului în apărarea ei , încrederea în forţele creatoare ale poporului, deci şi în viitorul lui ; pre­ţuirea muncii ; optimismul nebiruit ; le­gătura organică dintre faptul artistic şi faptul de viaţă. — De unde, şi caracterul profund realist al creaţiei populare... — Nu întîmplător, marii noştri scrii­tori au moştenit de la creatorul anonim vocaţia de a se apropia de temele fun­damentale ale existenţei colective, de a răspunde — într-un fel propriu, cît mai convingător — întrebărilor esenţiale pri­vind rostul omului in lume. Iată, pen­tru exemplificare, stihul „Cu cît cint, sau chiar un Călinescu, în teatrul său (aproape jumătate dintre piese sunt pe motive folclorice...). — De altfel, autorul „Scrinului negru“ a scris chiar și o „Estetică a basmului“! — La un moment dat, sectorul de fol­clor al Institutului pe care el îl conducea era cel mai puternic. Opinia lui, de alt­fel, era aceea că trăsăturile literare ale culturii populare trebuie privite nu doar de către folclorişti, ci şi de istorici şi critici literari. Era o recunoaştere im­plicită a valorii estetice deosebite a folclorului nostru. — Cum explicaţi înrîurirea creaţiei populare asupra celei „culte", in ciuda faptului că aceasta din urmă a evoluat substanţial, mai ales in ultimul secol 7 — Timp de două milenii, cultura noas­tră populară nu a fost un fenomen sta­tic, închistat, ci unul profund evolutiv. Pe durata acestei continue evoluţii, fe­nomenul a inclus aspectele caracteristi­ce ale marilor curente europene, fără însă a fi stat în legătură cu ele. Ast­fel că, trăsăturile fundamentale rămi­­nînd realismul ca substanţă şi cla­sicitatea ca formă de expresie, întîlnim în literatura română populară şi as­pecte romantice, naturaliste şi chiar baroce. De aici, permanenta ei înrîuri­­re asupra creatorilor din totdeauna. — In volumul „Temelii folclorice şi orizont european în literatura română”, aflat sub tipar la Editura Academiei, a­­veţi un capitol despre luminism. Ce trăsături ale acestei fîlozofii pot fi Hi­tünke şi in zilele noastre ! — Pe lingă faptul că a dat literaturii române o capodoperă de talie universa­lă — „Ţiganiada“ lui Budai-Deleanu — luminismul conţine cîteva elemente cul­turale de mare actualitate ; între ele, ideea că progresul social nu poate fi realizat decit prin ridicarea maselor la un cit mai înalt nivel spiritual. — De ce ati ales, pentru recenta dv. carte, titlul „Scriitorii şi înţelesurile vie­ţii“ ? Ce alte volume aveţi un lucru ? — Am optat pentru acest titlu din convingerea mea profunda că nu pot exista opere de artă în afara vieţii, izo­late de ea, ci ancorate în cel mai fier­binte miez al epocii. Ceea ce nu pre­supune o simplă preluare a faptelor din viaţă, ci meditaţie asupra semnifi­caţiilor lor, interpretarea filozofică a realităţii, desluşirea liniilor de evoluţie a societăţii omeneşti. La capitolul „şantier” menţionez — la Editura Minerva — antologia basmului românesc „Tinereţe fără bătrîneţe“ (in­­cluzind texte care reflectă tocmai tră­săturile felului nostru de a vedea lu­mea). Tot la Minerva — în colecţia „Arcade“ — am monografia „Naturalis­mul românesc“, curent ce s-a identificat, deopotrivă la teoreticieni şi la practi­cieni, cu realismul, împreună cu pro­fesorul AL Dima, îngrijim o primă „Isto­rie şi teorie a comparatismului româ­nesc“, in care vom pune in lumina cuvenită contribuţia autohtonă la dez­voltarea europeană a acestei discipline. Ion Butnaru atîta sînt“. A dura un cintec —­e o for­mulă ontologică tulburător de profun­dă, ce dezvăluie un statut existenţial de o rară nobleţe. Spiritul folcloric e pre­zent, ca realitate difuză chiar şi în opera unor scriitori... citadini : un Că­rii­ Petrescu, în „Un om între oameni". S-a deschis Salonul pictorilor şi sculptorilor din Bucureşti — 1971 Astăzi la prînz s-a deschis, în sala de expoziţii a Ateneului, Sa­lonul pictorilor şi sculptorilor din Bucureşti, amplă manifestare anua­lă ce şi-a cîştigat deja o tradiţie. Reunind 150 de nume de pictori şi 40 de sculptori (şi tot atîtea lu­crări) salonul este, în intenţia orga­nizatorilor, nu numai o formă de a prezenta publicului larg un panora­mic al principalelor direcţii de dez­voltare a picturii şi sculpturii din Capitală, dar — cuprinzînd lucrări de mici dimensiuni — dă şi posibi­litatea amatorilor să achiziţioneze operele la preţuri accesibile. Amin­tim numele, câtorva dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici, partici­panţi la expoziţie: Dumitru Ghia­ţă, Corneliu Baba, Henri Catargi, Brăduţ Covaliu, Ion Musceleanu, Ion Pacea, Ion Sălişteanu,­­ Ion Gheorghiu, Margareta Sterian, Flo­rin Niculiu, Micaela Eleutheriade, Vincenţiu Grigorescu, Alexandru Ţipoia (pictori) şi Mac Constanti­­nescu, Mihai Meiu, Constantin Foa­mete, Mihai Laurenţiu, Maximilian Schulman, Ioana Kassargian, Peter Balogh, Ilica Veturia (sculptură). • La Biblioteca municipală de artă va avea loc astăzi, ora 13, vernisajul expoziţiei de pictură, reunind lucrări semnate de artista Coca Meţianu. O prezentare a artistei şi a operei sale va fi făcută de criticul de artă Ni­­colae Argintescu-Amza. MUZEUL DE ARTĂ „Expoziţia de artă bizantină" Titluri noi la studioul Al­ Sahia' tr * Recent, au fost terminate la stu­dioul „Al Sahia” două noi pelicule ce urmează să fie difuzate in curînd — cel dinţii pe micul ecran, celălalt în reţeaua cinematografică bucu­­reşteană, în documentarul său destinat televiziunii — intitulat Pă­­mîntul şi şarpele — cineastul Slavo­­mir Popovici urmăreşte motivul plas­tic al şarpelui în ornamentica popu­lară. Filmul Visele copilăriei (scena­riul şi regia — Jean Petrovici, co­­mentariul — Eva Sîrbu, imaginea — Gheorghe Petre) ne vorbeşte despre pasiunea pentru pictură a şcolarilor din comuna Vulturești, îndrumați de învățătorul Ioan Mărgescu. Data sondajului — 14 septembrie »71 (lternară din pag. I) are muncă patriotică efectuate în Săptămîna muncii patriotice pionie­reşti. A reînceput şcoala ! Dar noul an de invăţămint inaugurat azi nu reia pur şi simplu un calendar de lu­cru părăsit astă vară, pentru că pro­filului său i s-au adăugat completări dintre cele mai interesante şi utile. Se cere consemnat la loc de frunte faptul că munca productivă, devenită disciplină de invăţămint, a fost aşe­zată la locul ce i se cuvine în forma­rea omului de tip nou. Legătura din­tre învăţătură şi muncă a devenit o relaţie organică, indisolubilă. Pe harta şcolilor bucureştene figurează peste 600 de ateliere cu profil de lăcătuşă­­rie, timplărie, electrotehnică, croito­rie, artizanat etc., cărora li se vor adăuga pînă la sfirşitul anului 1972, alte 136 de ateliere. — Un element nou, de o deosebită importanţă — ne spunea prof. Nicolae Hoară, inspector şef al Inspectoratu­lui şcolar al municipiului Bucureşti , este patronarea unităţilor şcolare de către una sau mai multe întreprinderi. Această măsură are, fără îndoială, atît efecte educative cît şi implicaţii de ordin social, deoarece, în formarea cadrelor de muncitori, întreprinderi­le industriale se bizuie pe şcoală. Şi, e firesc să fie interesate în pregăti­rea lor temeinică, multilaterală, atît din punctul de vedere al cunoştinţe­lor teoretice şi practice, cît şi al pro­filului lor moral cetăţenesc. Experi­enţa anului trecut a scos la iveală imensele resurse pe care Ie au şcolile în organizarea muncii productive, ca şi energia, talentele şi aptitudinile practice ale elevilor. Asistînd la evenimentul de azi di­mineaţă am consemnat o sumedenie de detalii semnificative. în prima zi de şcoală au debutat unele licee cu profil nou, printre care se cuvine să amintim liceele industriale, de arhi­tectură, pentru industria materialelor de construcţii, de electromecanică auto, de alimentaţie publică, de eco­nomia turismului, de apicultura, ca şi liceele de metalurgie, de matematică şi fizică, de prelucrare automată a datelor. Alături de acestea, au luat fiinţă licee cu profil de limbi străine (franceză, engleză, rusă, germană, spaniolă, italiană), de educaţie fizică, nemaivorbind de clasele speciale de matematică, fizică, chimie, biologie, care vor fiinţa în cadrul unor licee de prestigiu: „Matei Basarab”, „George Coşbuc”, „Tudor Vladimi­­rescu”, „Ion Neculce”, ,,M. Sadoveanu”. Această paletă complexă de pregătire generală ne întăreşte convingerea că sistemul nostru de invăţămint este un sistem deschis şi puternic legat de societate, este un sistem aplicat care dezvoltă aptitudinile profesio­nale ale tinerilor, este un sistem di­versificat, care poate răspunde tutu­ror cerinţelor pe care activitatea pro­ductivă le pune în faţa generaţiilor viitoare. La chemarea primului clopoţel au răspuns prezent şi cei mai mici elevi: 12 100 in clasa I. Pentru ca ziua în­tîi de şcoală să rămînă în amintirea lor ca cea mai frumoasă, pionierii le-au pregătit diferite surprize. Un singur exemplu: la Şcoala generală nr. 56, „bobocilor“ le-au fost dedica­te două expoziţii de desene realizate de colegii lor mai mari. Una, intitu­lată sugestiv „Lumea basmelor — lu­mea vacanţei” — cu imagini din ex­cursii, din tabere, din preocupările co­piilor în vacanţă, iar a doua „Eroi din basme” — consacrată personaje­lor din literatura pentru copii. Tradiţionala urare de „Bine aţi ve­nit“ era scrisă pe fiecare tablă din cele 146 săli de clasă noi, date în folosinţă în acest an. Mulţi elevi au lucrat, cu cîteva zile înaintea primu­lui clopoţel, pe şantierele noilor şcoli în care vor învăţa: nr. 204 din Dru­mul Taberei, nr. 147 din cartierul Ra­­hova-Ferentari, nr. 157 din Militari, nr. 125 din Măgurele etc. Utilaje cu mobilier modern, dotate cu aparatura didactică necesară, noile localuri de şcoli au adus în peisajul bucureştean, prin silueta lor caracteristică, un plus de frumuseţe şi Inedit.­­ Există premise certe pentru ca şcoala să răspundă chemării condu­cerii partidului de a întâii caracterul practic-aplicativ al invăţămintului — ne spunea prof. Ion Popescu, directo­rul Liceului „Mihai Viteazul”. In acest sens corpul profesoral este ho­­tărît să-şi consacre întreaga energie şi capacitate creatoare pentru a for­ma tineri cu un profil moral şi spi­ritual nou, oameni devotaţi patriei şi poporului, care să iubească munca şi să contribuie cu braţele şi cu mintea lor la propăşirea României socialiste . ... Prima zi de şcoală s-a consu­mat peste tot la fel: careul, cuvântul directorului de „bun venit”, întîlnirea cu profesorii, cu clasa, cu manualele. Peste tot am întîlnit aceeaşi atmosfe­ră caldă, aceeaşi dragoste părintesa­­că faţă de cei mici, acelaşi entuziasm şi optimism. Iar după tradiţionala sărbătoare, aceeaşi atmosferă de stu­diu şi seriozitate s-a aşternut în toa­te şcolile, a început un nou an d­e muncă şi învăţătură. Tuturor le urăm succes din toată inima ! Debut în noul an şcolar! FAPTELE IMPUN (Urmare din pap­­) pasionat de noutatea tehnică şi organizato­­rică.In alocuţiunea sa, cu iu­mul responsabi­litate a fost prezent nu o dată : răspun­dere pentru munca personală, pentru ca­litatea prod­cţiei, pen­tru reducerea procen­tului de rebuturi. Maistrul Ceauşu este îndrituit să ridi­ce asemenea proble­me. Nu vorba, ci fapta sa impune. A­­flu că, într-o vre­me, se înregistra un procent destul de mare de rebuturi sau se dădeau produse nu tocmai de bună calitate la turnătorie (aia dacă nu eşti foarte atent metalul topit şi turnat în re­ţea nu se sileşte s-o ia razna, ceea ce perrmte aşa-zisele vicii ascunse, sesiza­bile doar in pozele ulterioare de prelu­crare). Comuniştii — şi printre ei, mais­trul Ceauşu — s-au întrebat ce-i de făcut ca lucrurile să mear­gă mai bine. Au so­sit o soluţie şi au propus-o adunării ge­nerale. — Cum am acţio­nat ? — se confesea­ză Ceauşu. M-am dus la secţia mecanică şi am discutat cu oa­menii de acolo des­pre calitatea piese­lor turnate de noi. „Uneori, le cam fa­ceţi de mîntuială“ mi-a spus un meca­nic. „Uite, de pildă, manivela aceasta are aici o suprapunere de metal“. Am reve­nit un atelier, m-am interesat care echi­pă a avut ca sarcină executarea manivelei respective, cine a lucrat colţul unde s-a ivit suprapunerea. Am descoperit ime­diat cauza: un mun­citor din echipa lui Răileanu nu fusese a­­tent la amplasarea reţelei de turnare. A fost disbutat de în­tregul colectiv. Omul s-a angajat să fie mai atent ; de atunci n-a mai făcut rabat de calitate- Cam tot aşa am procedat cind s-au ivit şi alte ne­cazuri. Rezultatul? Procentul de rebu­turi a fost redus cu mai mult de trei sfer­turi-Cuvintele maistru­lui sună simplu: „am simţit nevoia să fa­cem aşa ceva“­ De fapt este vorba de o iniţiativă, minoră în aparenţă, dar cu ce ecouri pe planurile responsabilităţii: grija pentru munca celui­lalt — părticică a muncii unui întreg colectiv. O exigentă activitate productivă se împleteşte semnifi­cativ cu o exemplară muncă educativă. E­­xamenul individual, concret al activităţii oamenilor se închea­gă într-o şcoală a disciplinei muncii, a responsabilităţii. Mai­strul Ceauşu — com­petent modelator al metalului — ştie că trebuie să fie, în a­­celaşi timp, un mo­delator al propriei a­­titudini faţă de mun­că. Conştiinţa de co­munist ii cere acest lucru. Şi el o face cu prisosinţă. r Sedentarism (Urmare din pag I) nu mă mişc de pe scaun. Am ajuns un sedentar; viaţa se­dentară ne pindeşte, nu ne iartă... Apoi discuţia a alunecat pe un făgaş banal, după care ne-am despărţit. Omul zilelor noastre este, într-adevăr, foarte ocupat şi acuză, destul de des, lipsa de timp. Viaţa citadină, la rin­dul ei, este tentantă în a-ţi oferi totul fără să supui or­ganismul la cine ştie ce efor­turi. Ridici receptorul şi, stînd pe scaun, comanzi ali­mente care-ţi sosesc la domi­ciliu, chemi doctorul acasă... sau te laşi în braţele fotoliu­lui, dai drumul la televizor aducînd în casă stadionul, să­lile de concerte cursurile ele limbi străine, mă rog, ce-ţi pofteşte inima. Sedentarismul nu-i o hi­meră, ci o realitate îngrijoră­toare, împotriva căreia se luptă individual şi organizat. Mergem pe jos la serviciu, în concediu ne căţărăm pe munţi, înotăm, alergăm. Ur­măm (cine urmează) cursuri de culturism, gimnastică di­mineaţa şi cite şi mai cite... Discuţia cu amicul meu mi-a împins gîndurile însă spre alt pericol care ar putea să ne pască, invocînd lipsa de timp, învîrtindu-ne mereu în cercul: casă-slujbă — treburi gospodăreşti-somn­i culturism şi alte verigi de acest gen, ne putem trezi că am oferit cre­ierului un „admirabil“ climat de... sedentarism. Şi aceasta, mi se pare mai periculos de­cit adevăratul sedentarism. Soluţia ? Ah! Dacă ar exista reţete general-vala­­bile­­... Dar cum nu există, îmi vin în minte cuvintele rostite de un scriitor, cu mult timp în urmă atunci cind a fost întrebat cum face de are timp să mai şi scrie: „dorm mai puţin”. Două decenii de metrologie Se împlinesc, 20 de ani de la în­fiinţarea Institutului de metrologie. Aniversare cu atît mai semnificativă, cu cit se desfăşoară în cadrul mai cuprinzător al sărbătoririi împlinirii a peste an secol de activitate metro­logică în ţara noastră. Ne-am adre­sat, cu acest prilej, directorului In­stitutului de metrologie, ing. ION ISCRULESCU, cu o primă întrebare menită să evidenţieze momentul cre­ării acestei importante instituţii : — Ce necesităţi au impus — în urmă cu două decenii — înfiinţarea Institutului de metrologie ? — înfiinţarea institutului a răspuns unor necesităţi de ordin economic, a­­părute după actul naţionalizării. Se impunea în mod imperios, în acea perioadă, crearea — prin cercetare proprie — a etaloanelor naţionale ale unităţilor legale, elaborarea metodelor IKi şi tehnicilor de transmitere a unită­ţii de măsură către mijloacele de mă­surare din economie, controlul ştiin­ţific al aparatelor de măsurat produse in ţară. Astfel de sarcini nu puteau fi încredinţate decit unei unităţi cu profil de cercetare.­­ Cum se prezintă azi Institutul de metrologie, prin prisma realiză­rilor obţinute 3 — Avem azi baza tehnică pentru cercetarea metrologică naţională, o bază ştiinţifică pentru transmiterea cu precizie satisfăcătoare a unităţilor de măsură în toate domeniile solicitate de economie. Trebuie menţionat că o mare parte din dotarea actuală a institutului este rezultatul activităţii de cercetare şi producţie desfăşurate de colectivele noastre de cercetători, tehnicieni şi muncitori. Au fost rea­lizate principalele etaloane naţionale ale unităţilor de măsură legale din România, instalaţiile etalon şi utila­jele aparente necesare, care formează baza ştiinţifică pentru acţiunea per­manentă de uniformizare a măsurilor şi de creştere sistematică a preciziei de măsură în paralel au fost în­treprinse şi cercetări de tehnică a măsurării, care au răspuns la solici­tările directe ale unităţilor economice. Au fost create condiţiile realizării, în atelierul propriu de prototipuri, a unei microproducţii de etaloane şi instalaţii de etalonare de precizie ri­dicată care, începînd din anul 1967, se livrează în mod curent unităţilor economice şi de cercetare. Prin ac­tivitatea sa de producţie, institutul contribuie astfel la reducerea impor­tului de aparatură ştiinţifică ; pro­ducţia anuală de aparatură va fi dez-­­­voltată, atît ca sortiment cît şi ca vo­lum, urmărindu-se progresiva acope­rire integrală a nevoilor economiei, ca şi crearea unor disponibilităţi de export. Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea de colaborare ştiinţifică internaţională a institutului, unele rea­lizări în domeniul teoriei măsurilor, precum şi cărţile, articolele de revistă, standardele şi instrucţiunile tehnice în domeniul metrologiei. Toate acestea constituie o reală contribuţie a in­stitutului la dezvoltarea culturii teh­nice a ţării. — Cum se integrează eforturile cer­cetătorilor în activitatea urmărind obţinerea unei înalte calităţi a pro­ducţiei industriale ? — Pentru a produce util şi estetic, trebuie să masori. Şi pentru a măsura corect, precis, astfel incit să ai si­guranţa respectării toleranţelor, tre­buie să ai etaloane, să etalonezi, să verifici, să efectuezi controlul me­trologic. Iată, aşadar, modul în care se angrenează sistemul metrologiei ştiinţifice, cu cel de constituire şi control al calităţii. Institutul supune unor încercări complexe toate apara­tele de măsurat produse în ţară, pro­ducţie cu o pondere în continuă creş­tere. El contribuie direct la realiza­rea calităţii producţiei de aparate de măsurat, făcând — pe baza încercă­rilor ştiinţifice efectuate — recoman­dări pentru îmbunătăţiri constructive, creşterea preciziei, ridicarea nivelului de fiabilitate. AŞTEPTAREA După un an de cind a plecat de­finitiv dintre noi — despărţire ne­aşteptată care continuă să doară şi acum — Ştefan Ciubotăraşu revine pe ecrane într-o apariţie postumă, tulburătoare prin semnificaţia co­incidenţelor de destin ale interpre­tului cu personajul său. Regăsim în „Aşteptarea” farmecul unic al zîmbetului său larg, inimos, îngîn­­durările şi încruntările lui neliniş­tite, căldura privirilor trădînd adin­­ca omenie a unui suflet deschis, generos, acea vitalitate robustă ca­pabilă să învingă împrejurări com­plicate şi suferinţe lăuntrice. La început abia­­ întrevedem, masiv, cu mersul uşor legănat, în­tr-o suită de planuri filmate de la distanţă, fie privit din spate, fie prin perdeaua ploii. Apoi, de-a lungul filmului, trăsăturile capătă treptat, relief, tuşe şi detalii de expresie vin să-i îmbogăţească por­tretul, realizînd o suprapunere, o contopire care atinge cele mai in­time fibre, între erou, nea Fane Bucur, mecanicul de locomotivă ieşit la pensie, şi nenea Fănică Ciubotăraşu, protagonistul, lovit de moarte înainte de terminarea lu­crului la acest film. Iar la sfirşit, un stop-cadru, mărit succesiv pînă la prim-plan, ne gravează adine în suflet imaginea celui care cu „Aş­teptarea” şi-a încheiat, fără să fi bănuit vreo clipă, o prodigioasă carieră actoricească. Intre planurile vag îndepărtate ale începutului şi acest ultim por­tret adus stăruitor, ca sub lupă, aproape de ochii spectatorilor, cel de al doilea film (dună ,,Căldura“) realizat de Şerban Creangă — şi tot în colaborare cu scenaristul Horia Pătraşcu — are o desfăşu­rare care nu se limitează să fie doar un omagiu adus marelui ac­tor. Ancorat constant în actualitate, tînărul cineast îşi îndreaptă acum investigaţiile către lumea munci­torilor feroviari, preocupat să des­cifreze — paralel cu înnoirile tehni­ce care înlocuiesc, pe magistralele de oţel, locomotivele cu aburi cu cele electrice — prefacerile rela­ţiilor umane, mutaţiile morale şi sufleteşti din anii socialismului. Două coordonate marchează evo­luţia în film a eroului : pe de o parte, legăturile lui cu munca dusă decenii de-a rindul, cu cei pe care i-a Învăţat meseria, cu veci­nii, familia, prietenii, tovarăşii în mijlocul cărora existenţa sa a că­pătat valoarea unui exemplu de cinste, conştiinciozitate şi atitudine muncitorească dintr-o bucată , pe de altă parte, starea de spirit a­­parte a celui care, dintr-o dată, resimte acut, ca ceva străin, ciu­dat, întreruperea activităţii, ame­ninţarea singurătăţii. Nea Fane trăieşte un crepuscul luminos, se­nin, chiar dacă umbrele înserării se aştern în preajma lui şi o aştep­tare nelămurită îi picură nostalgie in bucurii şi îi temperează exube­ranţele. După atmosfera festiv-pro­­tocolară a şedinţei in care colecti­vul depoului îşi ia rămas-bun de la experimentatul muncitor ieşit la pensie, după agitaţia din jurul său a celor care-l iubesc şi il ad­miră, nea Fane descoperă că a­­ră­mas singur în mijlocul aburului de locomotivă, printre şerpii de metal ai şinelor din depou, faţă în faţă cu semaforul care întoarce spre el culoarea roşie a stopului. Altădată, la o coadă la casierie unde are de încasat o primă, ii invită la un şpriţ pe foştii săi to­varăşi de muncă, dar pe rînd fie­care pleacă gonit de treburile cu­rente, abia schiţînd cite o scuză şi el rămîne ultimul în faţa ghi­­şeului, ascultînd absent volubilita­tea casierului. In sfirşit, în timp ce toată lumea petrece vesel la nunta Oanei, fiica sa, cu fostul lui uce­nic, bătrînul iese afară, ajunge în cîmp, printre spice, şi singuratic priveşte cum în depărtare o loco­motivă face manevre în noapte. Din asemenea notaţii se încheagă sentimentul aşteptării şi se com­pune lent­ atmosfera filmului. Rea­lizatorul le-a contrapunctat cu mo­mente amuzante cum e cel din autobuz cu bătrînica supărată foc pe glumele lui nea Fane, sau cum sînt repetatele reuniuni la o halbă de bere cu prietenii lui nedespăr­ţiţi. Filmul se situează astfel pe tere­nul banalului cotidian, rareori un moment de şoc sau o situaţie in­­cordat-dramatică tulbură mersul lin al întîmplărilor povestite. Lipsa unui conflict care să articuleze na­raţiunea şi să anime interesul pu­blicului handicapează, însă, calită­ţile peliculei. De altfel, nici toate notaţiile nu se dovedesc realmente pătrunzătoare, pline de adevăr o­­menesc, iar diferitele episoade (promenada şi distracţiile dumini­cale ale orăşelului, vizita lui nea Fane la uzina lui Maftei unde re­pară un cazan defect, întâlnirea cu şcolarii etc) se succed oarecum disparat, într-un registru predomi­nant expocitiv Cusurul acesta apa­re mai vizibil în descrierea lumii celor tineri (bunăoară rivalitatea sentimentală a celor doi băieţi care aspiră la graţiile fiicei lui nea Fane e tratată grăbit, superficial), ceea ce surprinde la autorii „Căl­durii”, tocmai pentru că în acea primă realizare a lor ei explorau variate straturi ale existenţei tine­rei generaţii. Fapt este că latura exterior-ilustrativă a filmului îm­piedică dezvoltarea pînă la capăt a sugestiilor emoţionante pe care ..Aşteptarea" le conţine şi nu pri­lejuieşte (cu excepţia creaţiei lui Ştefan Ciubotăraşu) nici reuşite ac­toriceşti notabile. Vladimir Găitan, Nina Zăinescu, Ernest Maftei, Au­rel Giurumia şi alţi interpreţi ai unor roluri­­episodice încearcă să depăşească relativa, inconsistentă a personajelor lor şi aduc o colora­tură personală în definirea tipolo­giei filmului, dar, sub acest aspect, insuficienţele scenariului se fac simţite în pofida aportului talen­tului lor. Imaginea color semnată de Dra­­gomir Vîlcov şi Iosif Demian se înscrie organic, fără artificii sau efecte voit spectaculoase, în re­gistrul de ansamblu al filmului, servind meritoriu în special pre­ocuparea de a realiza portretul complex al protagonistului. O men­ţiune specială se cuvine muzicii lui Richard Oschanitzki, care vine să puncteze expresiv imaginile, îmbogăţind substanţa, poetică a fil­mului şi contribuind la obţinerea vibraţiei emoţionale pe care o produce această ultimă întilnire cu Ştefan Ciubotăraşu. Dar şi vocea actorului Mihai Mereuţă, care a post-sincronizat rolul principal, e uimitor de exactă, pînă la nuanţa, îngăduind iluzia deplină că vă­­zindu-l pe Ciubotăraşu, îi şi auzim glasul. MIHAIL LUPU I B­B BI îîi II B Premiile de care pot beneficia conducătorii auto Mai mulţi şoferi ne întreabă care sunt premiile de care pot beneficia. RĂSPUNS. După aplicarea noului sistem de sa­larizare şi majorare a salariilor, vechiul regulament de premiere a şoferilor şi-a încetat aplicabilitatea. Şoferii pot fi pre­miaţi (conform H.C.M. nr. 2348/1969 şi H.C.M. nr. 151/1970) pentru realizarea de economii de materii­e constatate în mod cert şi pentru realizări deosebite in muncă (in condiţiile regulamentului de premiere din unităţile în care lucrează). Instrucţiunile emise de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor prevăd că pentru economiile realizate faţă de consumurile normate de com­bustibili şi anvelope, şoferii pot primi următoarele premii : — pînă la­­50% din valoarea economiilor de combustibili (benzină, motorină) realizate trimestrial; premiul acesta se plătește o dată cu a doua chenzină pentru ultima lună a trimestrului expirat ; — pînă la 40ll/o din valoarea economiilor realizate prin de­pășirea normei de rulaj (casare) a an­velopelor (după ce în prealabil au fost scăzute cheltuielile de vulcanizare a an­velopelor respective). (Plata se face la casarea anvelopelor sau cel mai tîrziu în ultima lună a trimestrului în care s-a produs casarea). Premiile de mai sus se acordă cu con­diţia ca economiile realizate să nu dău­neze stării tehnice a autovehiculului şi numai dacă s-au respectat normele pri­vind tehnica securităţii transporturilor. Ele se aprobă de conducerea unităţii, care le poate reduce sau anula în cazul în care în perioada pentru care se face premierea, şoferii au avut abateri sau lipsuri în muncă .De exempl­u, dacă nu s-a respectat traseul stabilit, s-a parcat autovehiculul la domiciliul şoferului, s-au efectuat curse clandestine etc.). Pe lingă cele de mai sus, şoferii mai pot fi premiaţi din cota de pînă la 5% din fondul total de salarii, (la fel ca toți ceilalţi angajaţi), în cursul sau la sfîrşi­­tul anului, pentru economii d­e piese sau materiale, ori pentru activitate deose­bită care a contribuit in mod cert, la bunul mers al unităţii-Menţionăm că îngrijirea zilnică a ma­şinii, buna întreţinere şi eventualele mici reparaţii­ se execută în cadrul progra­mului normal de lucru şi intră in sarci­nile obligatorii de serviciu, pen­ru care nu se poate pune problema unei plăţi suplimentare. La fel, realizarea normei de parcurs a autovehiculului şi nedepă­­şirea consumului de piese sau mate­riale, intră în obligaţiile normale de ser­viciu, fără vreun drept la o plată spe­cială. Pentru depăşirea însă a normei de parcurs a autovehiculului, se ţine seama de rezultatele economice obţinute şi se poate acorda şoferului — astfel cum am arătat mai sus — o stimulare în co­n­diţiile regulamentului de premiere, din fondul de pînă la 3%. ,

Next