Informatia Bucureştiului, ianuarie 1972 (Anul 19, nr. 5708-5732)

1972-01-24 / nr. 5726

Pag, I 2:a asBEBSSS: Baléiul „NUNTĂ ÎN CARPAŢI“ Deci, a douat premieră din actuala stagiune la Operă , poemul coregra­fic într-un act „Nuntă In Carpaţi" pe muzica lui Paul Cons­tanti­nescu. „Am conceput acest balet substituin­­du-ne stilului muzical al operei care, considerăm, obligă la o anumită ar­hitectură — declara Floria Capsali. Iată de ce, de pildă, nu am folosit, aici, poantele... Nu un spectacol pur decorativ, nici un exhibiţionism fac­tice, artificial, al unor mişcări de virtuozitate tehnică“. „Scenariul — adăuga Mitiţă Dumiterescu — se bal i zeaza pe datini şi obiceiuri. Există o­­ acţiune, dar lucrarea trăieşte prin dinamica dansurilor, prin cortegiul lor. Coregrafia se bazează pe ele­mente de sinteză ale jocului popu­lar“. Acestea au fost, în linii mari, intenţiile celor doi coregrafi care au conceput spectacolul. Cum s-au rea­lizat intenţiile vom vedea la pre­mieră (duminică 30 ianuarie). Con­ducerea muzicală — Cornel Trăiles­­cu , decoruri şi costume — Roland Laub, în rolurile principale : Valen­tina Massini, Petre Ciortea, Luminiţa Dumitrescu, Mihai Ciortea. Totodată, după o dispariţie de aproape trei ani vom revedea baletul „NASTA­­SIA“, după comedia tragică „Domni­şoara Nastasia“ de G.M. Zamfirescu (muzica — Cornel Trăilescu, libretul, coregrafia şi regia — Oleg Danovskîi cu Valentina Massini, Petre Ciortea, Ileana Iliescu, Paraschiv Pieleanu, Cristina Hamei, în principalele ro­luri. O SCRISOARE PIERDUTĂii ii Ediţia 1972 a capodoperei caragia­­lene „O scrisoare pierdută" — ne referim la montarea piesei de către Liviu Ciulei (regizor, scenograf, in­terpret) la Teatrul „Bulandra“ — se apropie de întîlnirea cu publicul, înaintea premierei (sîmbătă 29 ia­nuarie, In sala din bd. Schitu Mă­­gureanu), care coincide cu aniversa­rea a 120 de ani de la naşterea lui Caragiale, să reamintim o mărturi­sire a regizorului, facută cu trei luni în urmă cînd începuse repeti­ţiile : „Montarea „Scrisorii pierdute“ presupune din partea realizatorilor acut spirit critic, o clară concepţie politica, de pe poziţiile ideologiei noastre de azi. îngăduinţa este un sentiment care nu încape in tratarea acestui text. Singura „îmblinzire“, într-un fel, a severităţii atitudinii critice — care nu trebuie însă să a­­copere fondul vicios ce a născut trama — o poate constitui elemen­tul comic. El se impune pentru a marca detaşarea noastră de acea lu­me". Acum, in faza „generalelor“, am solicitat citorva interpreţi, aflaţi in emoţiile fireşti din pragul primu­lui contact cu spectatorii ,opinii des­pre personajele lor.­­ TOMA CARAGIU : „După Rică Venturis­mo (jucat acum 15 ani la Ploieşti) şi Iancu Pampon, iată-mă in pielea lui Tipătescu, un personaj pe care Caragiale l-a investit cu cel mai­­ puţin haz. Nici eu nu-l voi ur­­mări cu orice preţ. Mai preocupă, în primul rînd, conturarea cît mai preg­nantă a acestui tip de politician ve­ros, abil, uns cu toate alifiile, care speculează toate relaţiile din jur pent­ru a-şi atinge scopul. Văd în el un viitor Traha­nache, dar mai dur şi mai abil". PETRE GHEORGHIU : „Cred că pentru reliefarea adevărată şi con­vingătoare a personajelor lui Cara­giale, actorul trebuie să abordeze stilul cel mai realist de joc. Doar scriitorul a înfăţişat, cu mijloace realiste, o lume care a existat. M-am străduit să respect acest principiu, descifrînd singur rolul lui Trahana­­che, fără a mă lăsa influenţat de modele anterioare. Poate şi din or­goliu actoricesc". DEMI­RA,DIULESCU : „Simbătă il voi juca la „Bulandra" pe Farfuridi, în regia lui Liviu Ciulei, iar dumi­nică, la Naţional, în spectacolul lui Sică Alexandrescu, devenit clasic, pe Caţavencu. Singura mea preocupare a fost... dublă : să mă încadrez în stilul de joc al generaţiei de aur a comediei româneşti, iar acum să fac corp comun cu concepţia ce dirigu­­ieşte spectacolul generaţiei de actori din care fac parte. Sunt convins că în ambele ipostaze, II slujesc pe Cara­giale“ OCTAVIAN COTESCU: Am în­cercat să mă supun modalităţii în care Liviu Ciulei a căutat să des­copere sensuri adinei ale textului şi să le conjuge cu mijloacele de ex­presie actoricească ce mă caracteri­zează. Cred că momentul Caţavencu este unul fericit în ce priveşte co­laborarea actor-regizor“. RODICA TAPALAGĂ : „Zoe este singurul personaj feminin din piesă. Un atu şi, totodată, un spor de răs­pundere pentru mine. Căci persona­jul este, intr-un fel, catalizatorul ac­ţiunii. Dorinţa mea e să reuşesc un tip autentic, cît mai aproape de in­tenţiile lui Caragiale, aşa cum le des­cifrăm noi astăzi“. Reamintim că din distribuţia de zile mari a spectacolului mai fac parte Liviu Ciulei (Dandanache), Mircea Diaconu (Brînzovenescu), Şte­fan Bănică (Pristanda) şi Aurel Ciora­­nu (Cetăţeanul turmentat). „ŞI FEMEILE JOACĂ FOTBAL“ Conformindu-se unui (rentabil, financiar) o­­bicei Teatrul „C. Tă­­nase” anunţă o "nouă (după „Se caută o ve­detă’’) premieră pe scena Sălii Palatului. Deci, joi, 27 ianuarie, or­a 19,30, ne invită la i­ Şi femeile joacă fot­bal”... . — ...Concert-spectacol doar cu pretext sportiv (­a şi acesta un mod de a atrage publicul — î n.n­.), dar construit după toate regulile ge­nului — precizează re­gizorul Biţu Fanci­­neanu. In consecinţă, un afiş pe care figu­rează doi autori consa­craţi — Aurel Felea şi Sădi Rudeanu —şi trei compozitori nu mai puţin cunoscuţi: Aurel Giroveanu, Camelia Dăscălescu, Sile Dinicu. Să sperăm la prime audiţii de mu­zică uşoară? — Cel puţin 20. In­terpretate de Marina Voica, Aurelian Andre­­escu, Cătălina Marines­­cu, Luigi Ionescu, O­­limpia Panciu, George Enache, Mihai Constan­­tinescu. Nădăjduiesc ca cel puţin cineva să fie fredonate la ieşi­rea din sală. Dar pre­textul sportiv presu­pună şi un context sa­­tiric-umorisic, scheciu­­rile şi cupletele cu a­­drese exacte, sesizate în viaţa cotidiană a oraşului, fiind încre­dinţate unor actori ce nu mai au nevoie de recomandare: Nicu Constantin, Al. Lules­­cu, Mihai Ciucă şi U­­nei debutante in come­die, Angela Moldovan. — Şi, totuşi, afişul invită la o competiţie sportivă... — Realizată, însă, cu mijloacele parodiei u­­moristice. Printre al­tele şi cu concursul corpului feminin de balet al teatrului, la frunte cu Cristina Dan și avînd un singur protagonist — Tudose Martinică — și acesta pe post de... arbitru. Așadar, un meci co­­mico-muzical, din care, să sperăm, publicul nu va avea prea mult de pierdut. E. C. " D AVIZIER MUZICAL « Continuă mini-stagiunea Mozart. După cele trei (excelente) concerte di­rijate de Carlo Zecchi la Studioul Ra­­dioteleviziuniI, la Sala mică a Palatu­lui, sub egida Filarmonicii, incepe ciclul de 6 concerte extraordinare „Lucrări camerale de Mozart“ Cvartetul „Philarmo­­nia“ (George Nicolescu — Teodor Tincu — Gheorghe Jalobeanu — Aurel Niculescu 4- H. Schneider) oficiază momentul i­­naugural (asta-seara ora 20) cu un pro­gram cuprinzînd Cvartetul în Do ma­jor K.V. 465, Cvartetul in Si bemol-major K.V. 589, Cvintetul in sol minor cu două viole K.V. 516, e Mircea Cristescu, neinspirat servit săptămâna trecută la Ateneu cu un solist doar fotogenie tv. cronica), se revanşează în concertul de joi (ora 20) la Studioul Radiot­elevi­­ziunii, o amplă lucrare românească in primă audiţie (Simfonia a VIll-a „Lu­ceafărul“, pentru orchestră, cor mixt şi orgă de Wilhelm Berger), un solist sigur (Liana Şerbescu) într-o piesă de larg interes (Concertul nr. 1 în mi mi­nor pentru pian şi orchestră de Chopin) şi Brahms (Simfonia a ii-a vn Fa ma­jor). f­ine (ora 20) in sala studio a A­­teneului, încă o seară din ciclul . (cu minime şi maxime) „Tineri interpreţi pe scenele Filarmonicii“. Un recital de pian cu piese de Bach, Schumann, Stravinski, Dan Constanti­­n­escu — prezentat de Elena Ducu Ton­­cu, şi un recital de vioară (Leclair, Mozart, Enescu, Liszt—Oistrach) susţi­nut de Nicolae Bilciurescu acompaniat la pian da Marilena Dobrea­nea d­ouă formaţii camerale (formaţia vocală „Melos“ şi cvintetul de alămuri, „Armonia“) îşi asumă obligaţia de a susţine cel de al patrulea program din ciclul „Muzica de epocă” (Renaştere—Baroc) dedicat şcolii engleze, mai puţin cunoscută la noi. In program, lucrări de Robert Jones, Herule vin, Thomas Money, John Bennet, Daniel Purcell şi Henry Purcell, î neă un prestigios dirijor de ta Cluj pe podiumul Ateneului: T. Simon. T! ... _ _ __________ _ JL mll Simon. Alfred Alessandrescu — „Acteon", de două ori Wag­ner (Preludiu la „Lohengrin“, Intrarea zeilor In Walhalla din „Aurul Rinului”) Reger — Variaţiuni şi Fugă pe o temă de Mozart, o dată Dan Grigore (în Con­certul pentru pian şi orchestră de Grieg) — în concertul de vineri repetat sim­bătă.­­ Aurelian Octav Popa oferă luni 31 ianuarie (ora 20) la Sala mică a Pa­latului un recital de mare atracţie. 5 lucrări în primă audiţie: Pierre Bou­lez « „Domaines“, Petar Bergamo­nd» „Concerte abbreviate“, Hans Ulrich Leh­mann — „Monodie“ (clarinet solo), A­­lexandru Paşcanu — „Balada“ (clarinet şi clavecin), Eugen Wendel „Fuziune“ (clarinet şi pian). Rapsodie de Debussy, Sonatina de Honegger, Sonata de Pou­­lene (clarinet şi pian). La plan şi cla­vecin — Alexandrina Zorneanu. PREFAŢĂ LA JURNALUL GALERIILOR . Galeriile „Apollo“ vor găzdui de miercuri, 26 ianuarie, o expoziţie de grup, întrunind lucrările a trei plas­­ticieni. Este vorba de pictorul Ale­xandru Ţipoia, de graficianul Vasile Dobrian şi de sculptorul Ion Jiga. Vasile Dobrian, a cărui altă expo­ziţie a putut fi văzută sau foarte pu­ţin timp în urmă, în foaierul Teatru­lui de comedie — ne vorbeşte... în numele tuturor: „O expoziţie de grup presupune preocupări şi teh­nici diferite, în măsură să contu­reze personalitatea fiecărui expozant. Cea pe care o deschidem peste cîte­­va zile va căuta, dincolo de comu­niunea spirituală ce ne leagă de peste trei decenii, să fie foarte va­riată şi sperăm că tocmai această lipsă de unitate va stîrni interesul. Ceea ce aş putea consemna, însă, ca trăsătura comună este faptul că toţi am căutat să surprindem in lucrările noastre detalii cît mai semnificative din problematica umană, a vieţii. Dar, asemenea oamenilor de tea­tru, caree în ajunul premierei, afi­şează cea mai surprinzătoare tăcere, daţi-ne voie să le urmăm exem­plul...“ . Deosebit de interesantă se auun­ţă a fi expoziţia al cărui vernisaj va avea loc vineri, 28 ianuarie, la Galeriile .,Galateea“. Ionela Manoles­cu, autoarea lucrărilor, și-a propus să realizeze, prin mijloace specifice artei decorative, ilustrarea unor lu­crări ale literaturii noastre vechi, precum şi a cîtorva balade inedite de Francois Villon. D. P. INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI „Şcoala din Humuleşti“ Piesa lui Ion Luca, „Şcoala din Humuleşti“, va îmbogăţi, de vineri 28 ianuarie, repertoriul Teatrului „Ion Creangă“, prin spectacolul montat de Ghebal Georgescu şi având ca interpreţi pe Ion Iile Ion, Natalia Arsene, Costache Birulba, Anda Teodores­­cu, Natalia Lefescu, Valentin Zaharescu, Gh. Tomescu, Gh. Angheluţă, Cicerone Io­nescu, Horea Benea, Manea Enache, Ion Enache, Aura Andriţoiu, Tatiana Terebletea, Luiza Radu, Pompilia Vasiu, Tudor Heria, Julieta Mărculescu. ^ ^ La una din repetiţiile generale, ne-am adresat directorului teatrului. ION LU­— E vorba de o dramatizare după „Amintiri din copilărie” 7 — Deşi piesa ne poartă in lumea copilăriei lui Ion Creangă şi cuprinde frag­mente din cunoscuta sa carte, trebuie spus de la Început că nu este pur şi simplu o dramatizare a „Amintirilor din copilărie“. Dramaturgul Ion Luca a realizat o piesă inedită, în care pe prim plan se situează naşterea şcolii din Humuleşti. Pornind de la acest fapt piesa ţinteşte să evidenţieze frămintările care au dus la naşterea şcolii ro­mân­eşti pe plan naţional. „ Ştim câ la realizarea spectacolului a contribuit şi secţia de teatru a Pala­tului pionierilor, în ce a constat această colaborare 7 — Spectacolul cu „Şcoala din Humuleşti» reprezintă prima noastră colaborare cu secţia de teatru a Palatului pionierilor, care ne-a oferit, in afara grupului de copii care interpretează „clasa“ lui Ionică, pe regizorul Ghebal Georgescu şi pe scenografa Alice Popescu. Pentru rolul lui Ionică am apelat din nou la un colaborator fidel al teatrului nostru, talentatul Valentin Zaharescu care, în pofida viratei lui fragede, do­vedeşte o remarcabilă profesionalitate. Ion Golea Evenimentul cinematografic •­­Afișul acestei săptămlni e des­chis de o premieră restantă de săp­­tămlna trecută­­ comedia maghia­ră NEÎNFRICATUL GYULA, VARA ȘI IARNA. Iar dacă nu va fi cumva la rîndul său (conform unui obicei la ordinea zilei) aminat pen­tru săptămîna ce vine, vom putea vedea în zilele următoare un film cu Anthony Quinn­­ ULTIMUL RĂZ­BOINIC (producţie S.U.A., în regia lui Carol Reed). • După experienţele — încununa­te de succes — în filmul istoric, echipa Titus Popovici—Sergiu Nico­­laescu își încearcă puterile într-o ecranizare în culori — a nuvelei Moartea lui Iou de Titus Popovici. Titlul filmului sună ceva mai com­plicat : ATUNCI I-AM CONDAMNAT PE TOŢI LA MOARTE. Distribuţia e preluată, în parte, din Mihai Vitea­­zul : Amza Pellea (într-un rol care ne va demonstra cît de puţin il cu­noaştem încă), Ion Besoiu, Ioana Bulca, Maria-Clara Sebök şi regizo­rul însuşi. Ii vom revedea apoi, cu prilejul acestei premiere, pe Iurie Darie, Gh. Dinică, Octavian Cotescu, Şt. Mihăilescu-Brăila, Eliza Petră­­chescu, Ernest Maftei. Şi — atenţie ! — vom asculta din nou muzica lui Tiberiu Olah. • Şirul adaptărilor după Fenimore Cooper turnate pe platourile de la Buftea işi adaugă Încă un titlu, A­­VENTURI ÎN ONTARIO, coproduc­ţie Franco-London Film — O.R.T.F. Deropa cu participarea studioului „Bucureşti“. Jaques Remy Paul An­­dreata şi Maurice Bessy şi-au dat mina pentru a aşterne pe turile a­­venturile vînătorului Nat Rumpo şi ale prietenului său, mohicanul Chin­­gaehgook. Sergiu Nicolaescu sem­nează regia in colaborare cu Jean Dreville. După cum André Zarra împarte cu George Cornea răspunde­rea pentru imaginea filmului. In dis­tribuţie, alături de actorii străini Helmuth Lange, Pierre Massimi, Ju­liette Villard — cîteva prezenţe ro­mâneşti : Simona Bondoc, Czeh Szabó. în ziua de 24 ianuarie — în urmă cu 113 ani — a fost înfăptuită unirea Ţării Româneşti cu Moldova, eveni­ment de importanţă deosebită pentru istoria patriei şi a poporului român. Prin unire­a din 1859 s-au pus bazele statului naţional român, a cărei între­gire avea să aibă loc peste alte şase decenii. Pagina glorioasă înscrisă la 21 ianuarie nu este un act izolat ori un produs al întîmplării, ea­ consti­tuie rezultatul firesc al unui îndelun­gat proces istoric, proces care s-a maturizat în condiţiile destrămării feudalismului, ele dezvoltării forţelor de producţie capitaliste, în condiţiile formării naţiunii române. Unirea a devenit posibilă cînd ideea conştiin­ţei unităţii naţionale a cuprins ma­sele largi populare şi le-a înflăcărat la luptă pentru realizarea acestui grandios ideal. Conştiinţa comunităţii de origină, de neam şi limbă, întărită de rela­ţiile economice, politice şi culturale dintre cele trei ţări române, a ali­mentat continuu şi a consolidat, in fapt, unitatea poporului român. Le­găturile economice s-au îmbinat adesea cu interesele comune de apă­rare a gliei strămoşeşti împotriva co­tropitorilor străini­ Astfel, îndeosebi în lupta împotriva dominaţiei otomane, s-au întreprins numeroase acţiuni cu forţe unite din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Luptele antiotomane conduse de Iancu de Hu­nedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sunt exemple grăitoare în acest sens. Idem comunităţii de neam şi limbă a fost îmbrăţişată cu înflăcă­rare şi demonstrată convingător în scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, în operele lui Dimitrie Cantemir sau nu ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene — Samuel Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, Ion Bud­ai-Deleamţ. Intensificarea schimburilor culturale a contribuit la alcătuirea unei limbi li­terare unitare şi a unei comunităţi de cultură care, o dată cu ascensiunea capitalismului, va constitui o compo­nentă de bază la formarea naţiunii române, implicit la dezvoltarea con­ştiinţei naţionale, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, din decem­brie 1844, Gheorghe Bariţiu scrie ur­mătoarele : „Unirea şi unitatea naţio­nală sunt bunuri mari... care nu cer mai mult decit voinţa tare de a fi şi a rămine un singur popor­.. toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate din străbuni şi veacuri, toţi fii ai unui po­por... înflăcăraţi de libertatea patriei.­.” . Programul revoluţionarilor paşop­tişti moldoveni refugiaţi la Eri­îov prevedea „unirea Moldovei şi a Va­raidei într-un singur stat neatirnat românesc”, iar în „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“, redactate de M. Kogălniceanu la Cernăuţi, unde se refugiase, se sublinia că unirea Principatelor reprezintă „cheia li­­fără de care s-ar prăbuşi tot edifi­ciul naţional“. Scriindu-i lui Nicolae Bălcescu în august 1848, Vasile Alec­­sandri arăta că dorinţa cea mai în­focată a moldovenilor este „unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie”. Dar, deşi întregul popor român do­rea să se unească într-o Românie mo­dernă, condiţiile istorice — şi, mai ales, politica de expansiune şi domi­naţie a marilor imperii feudale abso­lutiste înconjurătoare — nefiind favorabile unirii simulane a celor trei ţări, statul nostru naţional avea să se formeze treptat, primul pas pe această cale fiind unirea Moldovei şi Munteniei. Lupta poporului român pentru uni­re naţională, pe de o parte, şi, pe de altă parte, contradicţiile dintre m­a­­rile puteri europene au făcut ca la congresul de pace de la Paris din 185­1 (care a urmat războiului Crimeei), să se pună in discuţie şi problema Principatelor. La congres s-a hotărît ca poporul român să fie con­sultat în privinţa unirii prin convoca­rea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor adunări numite Divanuri ad-hoc­ Divanurile ad-hoc, convocate în toamna anului 1857, au votat, cu o zdrobitoare majoritate, unirea Princi­patelor Române, în şedinţa Divanului ad-hoc al Moldovei, din 7 octombrie cînd s-a votat Unirea, Mihail Kogăl­­niceanu, vorbind in numele lui şi al altor deputaţi, a subliniat că „dorinţa prof. N. ADANILOAIE cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este unire­a Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legi­timă şi neapărată, pentru că în Mol­dova şi în Valahia suntem­ acelaşi po­por omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, ace­laşi nume, aceeaşi limbă... aceeaşi istorie... aceleaşi legi şi obiceiuri... aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi du­reri în trecut, acelaşi viitor de asigu­rat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit”. Deşi reprezentanţii tuturor claselor sociale, participanţi în divanuri, se pronunţaseră cu fermitate pentru uni­rea Moldovei cu Ţara Românească, puterile europene, întrunite în vara anului 1858 într-o conferinţă la Paris, au admis numai o unire parţială, le­gislativă, a Principatelor, fiecare ur­­mînd să-şi aleagă cite un domnitor, o adunare şi un guvern separat. Aceste condiţii vitrege au arătat poporului că numai prin acţiuni hotă­­rite interne şi nu prin bunăvoin­ţa guvernelor străine îşi v­a putea făuri statul său naţional, în ciuda opreliştilor multiple din partea cai­macamilor reacţionari, mişcarea unio­nistă a luat o amploare şi mai mare în toamna anului 1858, în Moldova, deputaţii „partidei na­ţionale”, folosind presiunea maselor de alegători şi contradicţiile din rîn­dul moşierimii conservatoare, au pu­tut asigura, la 5 ianuarie 1859, ale­gerea colonelului Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar paşoptist şi luptă­tor înflăcărat pentru cauza Unirii, în Ţara Românească, datorită inge­rinţelor electorale ale caimacamilor, pătrunsese, în Adunare, o majoritate conservatoare, partizană a fostului domnitor, Gh. Bibescu, pe care voia să-l realeagă. Minoritatea progresistă, formată din deputaţii partidei naţio­nale (unioniştii), avea, însă, de par­­tea ei, masele populare orăşeneşti şi săteşti, care urmau să joace rolul hotărîtor în desfăşurarea evenimen­telor. Caimacamii au ordonat măsuri drastice împotriva oricărei aglome­rări de populaţie in preajma Adună­rii, dar, în pofida acestor măsuri, la 22 ianuarie 1859, cînd s-au întrunit deputaţii, circa 30 000 de oameni — meseriaşi, lucrători, comercianţi şi ţărani din satele din jurul Capitalei — înfruntînd prezenţa trupelor, au ur­cat pe dealul Mitropoliei. Ziaristul N. T. Orăşanu, martor ocular, rela­tează că „poporul nu mai reprezenta o adunătură de oameni, ci o rr­­ine, ale cărei valuri abia se puteau mişca şi care ameninţa să năvălească pe uşi şi pe ferestre în Cameră ca să-şi susţină drepturile şi principiul In ziua de 24 ianuarie 1859, intr-o şedinţă secretă a Adunării elective, deputaţii unionişti au propus ca domn de Al. I. Cuza. Deputaţii conservatori, deşi au protestat iniţial, în cele din urmă au fost nevoiţi să cedeze voin­ţei de nestăvilit a maselor populare. La vestea alegerii lui Cuza, strigă­tele de bucurie ale mulţimii au stră­bătut văzduhul, La acele clipe de entuziasm naţional — scrie un par­ticipant — „tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret la Dealul Mi­tropoliei pină la Băneasa”. Şi din piepturile tuturor răsunau strigă­tele : „Trăiască Unirea! Trăiască Vodă Cuza ! Trăiască România una şi nedespărţită !” înfăptuirea actului de la 24 ia­nuarie — care a pus bazele Româ­niei moderne — a avut un puternic ecou şi în rîndurile populaţiei din Transilvania. Ţărănime­a, burghezia şi intelectualitatea română au salu­tat cu bucurie realizarea Unirii Prin­cipatelor. După 24 ianuarie, forţa de atracţie a tînărului stat naţional ro­mân asupra ardelenilor a sporit me­reu. Subliniind că unirea celor două Principate a făcut să crească flacăra speranţei unirii tuturor românilor în­tr-o singură țară, cărturarul ardelean Al. Papiu Marian arăta că „românii din Transilvania numai la Principate privesc". După trei ani de zile — la 24 ia­nuarie 1862 — s-­a constituit primul guvern unic și prima adunare legiui­toare unică a statului național ro­mân. Tot atunci a fost fixată o sin­gură capitală, Bucureştii­ In geogra­fia politică a Europei a apărut nu­mele unui nou stat naţional — nu­mele patriei noastre — România. Actul măreţ din 24 ianuarie 1859 a deschis o nouă etapă in dezvoltarea istorică a poporului român, fiind ur­mat de adinei prefaceri pe plan eco­nomic, social, politic şi cultural, în perioada domniei lui Cuza au­­ fost înfăptuite o serie de reforme struc­turale (administrativă, şcolară, juri­dică, agrară, militară etc.), care au modernizat statul şi au contribuit la progresul României pe toate ţărimu­­rile. Unirea din 1859, întărind forţa politică, economică şi militară a sta­tului român, a constituit o premisă pentru cucerirea independenţei naţio­nale, în 1877, implicit pentru unirea cea mare, din 1918, în cadrul statului unitar român au crescut, vertiginos, forţele de pro­ducţie, s-a dezvoltat clasa muncitoa­re, care a preluat şi ridicat pe o treap­tă mai înaltă cele mai nobile tradiţii ale luptei pentru unitate naţională şi pentru progres social-politic. Idea­lurile măreţe, pentru care au luptat patrioţii înflăcăraţi, militanţi pentru cauza unirii şi a formării statului nos­tru naţional modern, îşi găsesc astăzi în România socialistă întruchiparea pe un plan superior, în noile condiţii istorice — create prin politica înţe­leaptă a P.C.R. — poporul nostru cinsteşte cum se cuvine memoria luptătorilor pentru înfăptuirea Româ­niei moderne, aşezîndu-i pe aceştia în pantheonul istoriei naţionale, o pagină glorioasă în istoria României Improvizaţie precara îm­prumutind o reţetă de nedezmin­ţit succes, cea a varietăţilor, ARIA şi-a început umil comod, organizind la Sala Palatului o suită de spectacole-divertis­­ment. Un titlu şocant la prima lectură, dar nespunînd nimic celui care asistă la reprezentaţii („Albă ca Zăpada şi cei şapte invadatori(1), clteva capete de afiş din sfera comediei şi muzicii u­­şoare, o oră accesibilă tuturor inter­preţilor (18) şi casa de bilete a fost asaltată. Dar după gong ? Clteva sche­ciuri şi cuplete satirice, izbutite (de Grigore Pop şi Radu Zaharescu), un prezentator agreabil (Dumitru Furdui), pe care inconsistenţa textului, Urmă­rind zadarnic să demonstreze că titlul ar avea vreo legătură cu spectacolul, nu l-a făcut mai puţin dezinvolt, un excelent micro-recital Anda Călugă­­reanu, altul, mai puţin aplaudat, al Marinei Voica şi,... cam atit. Desigur, ne-au amuzat, pe texte propriii Tom­a Caragiu şi Amza Pellea, nu ne-au zamăgit nici N. Stroe sau florin­­­ciulescu, dar toate momentele, notai in sine, au fost azvirtite in­se, intr-o „ordine” pe care, probabil, ri zorul Mircea Dan o „fixa” in culise, după sosirea interpreţilor. De unde senzaţia d de improvizaţiei, de reprezenta­ţie încropită la faţa locului, fără gra­daţie şi măsură, incit finalul a fost, pe drept cuvînt, confundat de majo­ritatea publicului (cel puţin în seara de joi, 20 ianuarie) cu antractul. Dincolo de precaritatea unui asemenea specta­col, ne întrebăm dacă astfel de ma­nifestări îşi găsesc rostul in progra­mul ARIA, agenţia de impresariat ar­tistic, chemată, în primul rînd, să faciliteze publicului nostru întilniri cu artişti şi ansambluri de peste hotare. Oricum, sărăcia afişului de munee nu poate fi compensată prin asemenea spectacole de larg consum însăilate la repezeală. E. Comarnescu CRO/­/C/ * CROA//C/ * CROA//C/ * CROA//C/ DE CE „ELECTRA“? Despre profilul Teatrului Elon Crean­gă" s-a discutat nu o dată. Deci s-ar părea că in privința rostului scenei conduse de către talentatul actor Ion Lucian, totul e clar: ea se adresează copiilor și tineretului, deci trebuie să aibă un repertoriu corespunzător. Şi, ca să fim drepţi, mica sală de lingă Piaţa Cosmonauţilor şi-a asigurat un public al ei, trupa are un număr de actori buni şi specializaţi in dialogul cu co­piii, a creat legături cu şcoli şi orga­nizaţiile de tineret şi pionieri, reali­­zind spectacole jucate cu succes chiar şi peste hotare. Acestea sunt realităţi Incontestabile. Dar tot atât de incontesta­bil e faptul că nu totdeauna repertoriul a fost la înălţime, că s-au reprezentat destule piese slabe, iar realizările sce­nice s-au dovedit de calitate inegală. Cauzele sunt multiple: penuria drama­turgiei pentru cei mici şi adolescenţi, dificultăţi legate de compoziţia ansam­blului cînd e vorba de a aborda texte mai pretenţioase, condiţii tehnice ne­satisfăcătoare, începind chiar cu o sală improprie etc. etc. Cu toate strudien­­ţele conducerii, problema a rămas des­chisă. Ba s-a mai adăugat şi un alt as­pect : dacă pentru copil, Teatrul „Ion Creangă“ a montat spectacole meritorii, pentru adolescenţi nu constituie încă un punct de atracţie. S-a discutat chiar dacă e nevoie sau nu de un teatru special pentru copii şi tineret, consi­­derînd că toate teatrele noastre au sarcina de a creşte noi generaţii de spectatori. De altfel, in ţară, repertoriile ţin, in mai mare sau mai mică mă­sură, seama de a­­ceastă sarcină. A­­tunci de ce n-ar fi şi Teatrul „Ion Creangă” o scenă obişnuită ? Evident, cu Un repertoriu ceva mai profilat decit, al celorlalte, totuşi mai larg decit pină acum, avead in vedere că există şi o nevoie a actori­lor de a nu se uni­­lateraliza. Se pare că acest punct de vedere a avut ciştig de cauză, deoarece in repertoriul actua­lei stagiuni, dat pu­blicităţii în octom­brie 1971, figurau următoarele titluri : Snoave cu măşti de Ion Lucian şi Virgil Puicea. N-a fost in zadar de Al. Mirti­­dan, după romanul lui Al. Şipftrco, Iaşii (R­egm­awl de V. Alecsandri, Şcoala din Humuleşti de Ion Luca după Creangă, Schiţe de I. L. Caragiale, Mult zgomot pentru ni­mic de Shakespeare, Soldăţelul de plumb de Saşa Lichy, Cidul de Cor­neille şi S Iulie de Şatrow.. După cum se vede, un program variat, atractiv şi educativ totodată, capabil să dea posibilitatea actorilor să se afirme şi în opere ale teatrului clasic, vădind preocuparea de a solicita în mare măsură autorii dramatici in vederea îmbogăţirii repertoriului original. Spre surpriza noastră, am fost insă poftiţi zilele trecute la un spectacol cu... Electra de Sofocle. Mărturisesc că n-am înţeles raţiunea montării acestei tragedii pe scena Teatrului „Ion Crean­gă”, în primul rînd pentru că repre­zentarea anticilor ridică probleme a­­proape de neînvins chiar unor ansam­bluri mai antrenate, necesitând o pre­gătire specială. Spectacolul pus în scenă de N. Al. Toscani e lucrat cu acura­tețe, iar actorii in special interpreta principală, Natalia Arsenie­v au făcut eforturi vizibile, în general Insă, textul a depăşit simţitor posibilităţile teatru­lui. Mă întreb, apoi, dacă dincolo de modul realizării, alegerea a fost din cele mai potrivite pentru tinerii spec­tatori, cu atit mai mult cu cit capodo­pera lui Sofocle de o zguduitoare vio­lenţă nu e explicată nici măcar in programul de sală (intitulat „program provizoriu”), nefiind situată în contex­tul ei istoric. Ar fi, cred, mai educativ dacă s-ar organiza in fiecare stagiune un ciclu de conferinţe cu exemplifi­cări.’ S-ar putea realiza periodic aseme­nea manifestări, trecînd în revistă di­ferite epoci din istoria­ teatrului (înce­pi­nd chiar cu teatrul antic) Fragmen­tele interpretate ar da satisfacţie şi actorilor puşi in faţa unor sarcini mai puţin dificile decit, susţinerea unui întreg spectacol. Astfel de matinee ar completa repertoriul şi ar contribui la cultura spectatorilor. Nu e puţin să-ţi propui într-o stagiune Mult zgo­mot pentru nimic şi C'ttll, s-ar putea chiar să fie prea greu deodată. De ce atunci Electra? Nu e saltul prea mare’ Trwism Sdinary Concertul dirijat de Mircea Cristescu la Filarmonică a debutat cu prima au­diţie bucureşteană a Cantatei a II-a „Ste­jarul lui Horia“ de Cornel Ţăranu. Deşi lucrarea nu reflectă stadiul actual al evoluţiei compozitorului clujean (a fost scrisă în 1964, când a avut loc şi prima ei audiţie absolută la Cluj), ea poartă totuşi multe din însemnele caracteristice ale scriiturii sale, printre care conci­­ziunea limbajului, transparenţa orches­traţiei, aspectul cvasi-improvizatoric al desfăşurării discursului muzical, filonul liric al inspiraţiei. Cantata ilustrează, prin mijloacele orchestrei simfonice şi­­ale unui cor de femei, cele trei strofe ale poeziei dedicate de Leonida Neamţu legendarului stejar al lui Horia, cel care „a uitat să moară“, deoarece „Poate îşi are cuibul albăstrui / Măria sa Timpul sub coroana lui”. Frumoasa evocare a poetului şi-a găsit, datorită lui Cornel Ţăranu, un echivalent muzical adecvat, întreaga lucrare fiind străbătută de o molcomă aură de legendă. E­xecuţia co­rului (pregătit de Vasile Pântea) a co­respuns cerinţelor partiturii ; s-a cîntat curat, cu o dinamică restrinsă şi o dic­ţiune clară. Fără a constitui o culme a creaţiei lui Cornel Ţăranu, cantata „Ste­jarul lui Horia" îşi află locul ei bine determinat in evoluţia scrisului său mu­zical. în restul programului, Mircea Cristes­­cu­ ne-a oferit două lucrări alese din li­teratura muzicală universală a secolu­lui nostru : una de interes limitat ca o­­riginalitate a limbajului (suita din bă­ietul „Sărutul zinei“ de Stravinski, com­pus în 1928 în semn de Omagiu pentru Ceaikovski şi ca atare impregnat de te­matică şi de factură stilistică ceaikov­­skiană), cealaltă definitorie pentru epoca maturităţii creatoare a lui Debussy („Ma­rea“). De altfel, şi din punctul de ve­dere al interpretării orchestrale, „Marea“ s-a situat mai aproape de nivelul exi­genţelor. Deşi s-ar putea imagina o fra­zare mai suplă, mai unduitoare, o vi­ziune mai net „impresionistă“, versiunea concepută de Mircea Cristescu a sa­tisfăcut, prin vitalitate și prin realizarea virtuoasă de ansamblu a orchestrei. Solistul serii a fost­ tânărul violonist austriac (In vârstă de 20 de ani) Thomas Christian, prezentat in programul de sală drept un fel de „copil minune", care a cucerit la o virală fragedă publicul din Europa, America şi Australia , se pomeneşte acolo şi un citat din presă, potrivit căruia „cîntă Paganini ca un diavol“. Nu ştim exact­­ în ce mod in­terpretează diavolii muzica lui Paga­nini, dar Thomas Christian o cîntă cu un gust artistic din cele mai dubioase, omiţind note, nerespectînd măsura, „a­­runcîndu-se“ in vîrtejul focurilor de artificii ale frazelor paganiniene cu un dispreţ total al indicaţiilor partiturii şi — in general vorbind — al Muzicii. Cum s-a ajuns oare la invitarea unui aseme­nea solist la prima orchestră simfonică a ţării 7 E. Elian SIMFONICUL fILARMONICII • Cerdioscop la nivel mediu Perfecţionarea pregătirii pr (Urmare din pag. 1) De asemenea, pentru personalul tehnic­­administrativ — Ingineri, maiştri, tehni­cieni, normatori, economişti şi cadre cu pregătire medie — am utilizat atît formula cursurilor, cît şi pe cea a stu­diului Individual. Pentru o primă etapă, se poate apre­cia că atît sub aspectul angajării co­lectivului de salariaţi, cât şi în ceea ce priveşte diversificarea în funcţie de spe­cificul de activitate, la uzina „Timpuri noi“ s-a acţionat prompt şi eficace, în principiu, aceeaşi preocupare pentru perfecţionarea profesională am întilnit-o şi la uzina de ţevi „REPUBLICA”. Aici, celor 7 cursuri iniţiale pentru muncitori, profilate pe meserii — finisatori lami­­nate-trefilate, laminatori ţevi, strun­gari, lăcătuşi, electricieni, maşinişti po­duri rulante şi controlori de calitate — li s-a adăugat în această lună încă unul destinat celor din cadrul atelierului de aparate pentru măsură şi control, ceea ce — în contextul atenţiei majore ce trebuie acordate calităţii produselor — ni se pare deosebit de important. Dar nu putem trece peste faptul că, în to­talul cursanţilor, numărul celor afectaţi meseriilor de bază — finisatori laminate­­trefilate — este foarte redus, de numai 10 la sută. — Intr-adevăr — recunoaşte tov. Flo­rian Panaitescu, şeful biroului de învă­­țămînt — necesităţile sint mai mari, dar acestea au fost posibilităţile noastre in actuala etapă. Apropo de necesităţi , noi am spune mult mai mari ; in ceea ce priveşte posibilităţile — solicitările muncitorilor în această direcţie sînt, edificatoare — ele se cer create cît mai operativ, argu­mentul „etapei actuale” neputînd fi de­cit de... etapă. Cînd formalismul îşi face joc Ne aflăm la FABRICA DE PRODU­SE ZAHAROASE — Bucureşti. Aici ac­ţiunea de reciclare pentru muncitorii direct productivi nici măcar nu a început... — Nu găsiţi că aţi întârziat 7 — Puţin — ne răspunde tov. I. Fluiera­­ru, Inginer şef al fabricii. Am vrut si punem bine la punct toate problemele care se cer soluţionate — cursurile care se vor desfăşura, programele analitice, fixarea lectorilor ş.a.m.d. Nu minimalizăm importanţa care tre­buie acordată pregătirii, dar nici nu putem accepta rolul de „paravan” ce i se atribuie Credem — iar faptele o dovedesc­­ că întârzierea se datorează insuficientei preocupări acordate de Con­ducerea întreprinderii acestei probleme deosebit de importante. Dar iată argu­mentele noastre. De organizarea acţiu­nii s-a ocupat iniţial biroul personal­­invăţămint­­normal, aşa cum am intilnit de altfel in toate unităţile vizitate), a­­poi serviciul organizarea producţiei şi a muncii, fapt care a diminuat substan­ţial responsabilităţile. Nu întîmplator lectorii nu erau incă definitivaţi, nu se ştia care dintre cursurile preconizate — şi la ce dată — vor începe în prima etapă. Aşadar, ,­,buna pregătire“ este doar un„­ pregătire, ceea ce — parafrazîndu-l­­ pe inginerul şef al fabricii — este mai mult decit „puţin“ . Aşa după cum o dovedeşte activitatea practică, modalităţile de organizare a cursurilor de perfecţionare sunt diverse, unităţile puţind opta pentru onoare dintre ee. Cu o condiţie : a fi realizat obiectivul cardinal — eficienţa. La întreprinderea „MUNCA TEXTILA“ cur­surile pentru muncitori — este cu­prins doar un sfert din efectivul aces­tora — se bazează pe studiul Indivi­dual. S-au alcătuit tematica şi biblio­grafia necesare, care au fost distribuite fiecărui cursant. Periodic, la două luni, o examinare gen extemporal îşi propune să verifice cunoştinţele dobîndite pe par­curs. — Această formă se înscrie in spiritul prevederilor legislaţiei in vigoare — ne spune tov. Renene Coman, Inginer şef al fabricii. Am adoptat-o, deoarece aveam un număr redus de muncitori — sub 15 — pe un anume curs. Trebuie să mărturisim că declaraţia consemnată, acoperirea legală invocată practic fără motiv, ne-a „semnalizat“ de la început existenţa unor — să le spu­nem incertitudini, într-adevăr, con­­sultind cîţiva dintre cursanţi am reţi­nut că se întîmpină serioase dificultăţi în desfăşurarea studiului. „Procurarea materialului bibliografic este dificilă — ne-a spus, printre alţii, muncitorul reglor Florea Bocea. Pe de altă parte, pe baza experienţei de pină acum, consider ca modalitatea de examinare este sumară, deci de minimă eficienţă. Introducerea unor seminarii în care să poată fi dez­bătute problemele tematice mi se pare absolut necesară”. Iată, cum o idee organizatorică — să admitem că ea corespunde condiţiilor de la „Munca textilă" — nu are finalita­te deoarece între ceea ce s-a gîndit ini­ţial şi ce s-a realizat există mari dife­renţe, determinate credem, de forma­lismul apărut in activitatea concretă. Este inexplicabil de ce în condiţiile în care s-a optat pentru studiul individual nu s-au luat măsuri ca prin biblioteca tehnică, sau printr-o altă modalitate, să se asigure materialul bibliografic nece­sar. Ca să nu mai vorbim de forma­lismul discuțiilor de control... Oare relevind chiar numai aceste două as­pecte , conducerea întreprinderii nu consideră că trebuie sâ revadă concep­tul de organizare a procesului de per­fecţionare a pregătirii profesionale pen­tru a-i asigura o optimă desfăşurare ? In ceea ce priveşte problema număru­lui mic de oameni dintr-o anume mese­rie ce pot fi cuprinşi Intr-o formă de dezvoltare a cunoştinţelor profesionale — cum ea apare şi în alte unităţi — am socotit necesar să aflăm şi un alt punct de vedere. — Sunt de părere — ne spune tov. Gheorghe Pascale, directorul fabricii de bere „GRIVIŢA“ — că în cazul acestor meserii — electricieni, fochişti, sudori etc. — să fie organizate cursuri centrali­zate la nivel teritorial sau, eventual, de ramură. Desigur, modalităţile de organizare a Cursurilor­ de perfecţionare profesională nu constituie decât prima treaptă în complexitatea problematicii pe care a­­ceasta o incumbă. Dar despre celelalte aspecte principale — tematica abordată, selectarea cursanților, calitatea lectora­­telor ~ în numărul viitor."

Next