Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-12-04 / nr. 49

FOLCLOR AFRICAN ARTE FALS TRATAT DESPRE AMINTIRI Anul XIV Nr. 49 (501) Sîmbătă 4 decembrie 1971 8 pagini 1 leu Ancheta revistei noastre 1. Fiţi, vă rog, de acord să căutăm impreună genul proxim şi diferenţa speci­fică, pentru poezie în general, şi pentru poezia română în special ! 2. încercaţi să cir­­cumscrieţi ponderea şi expresivitatea poeziei noastre în raport cu proza noastră ! 3. Care sunt principalele direcţii pe care se desfăşoară poezia română la 1971 ? 4. Cum vi se pare poezia de astăzi, faţă de cele mai înalte momente ale lirismului românesc? 5. Numiţi, vă rog, răul cel mare al acestui moment poetic ? 6. Dacă dumneavoastră consideraţi că există o poezie revoluţionară, vă invit să vă referiţi la înţelesul ei, la acei poeţi revoluţionari al căror rol a fost determinant în dezvoltarea poeziei şi­­după care fizionomia însăşi a lirismului se resimte. 7. Care este relaţia dintre poezie şi filozofie? 8. Dacă prin poezie politică nu s-ar putea înţelege decit — sau o artă care celebrează actul politic — sau o artă care-l comite, care este credinţa dumnea­voastră despre sfera poeziei politice? Numiţi pe poetul politic cel mai semnificativ! 9. Ce comunicare mai există între poezia noastră populară şi lirica anului 1971 ? 10. Ce raport există între istorie şi poezie ? 11. Transcrieţi cel mai frumos vers al anului 1971. Adrian PAUNESCU Mircea Martin a poeziei lui3. Prima problemă mi se pare imposibil de atins, cea de a treia — imposibil de dez­voltat într-un răspuns la o anchetă. 2. Poezia „stă“ mai bine decit proza, din mai multe puncte de vedere şi din mai multe motive, ce trebuie căutate în însăşi natura ei, în natura specifică a scriitorului român şi în natura raporturilor actuale pe plan euro­pean între poezie şi proză. In afara înzestră­rii deosebite a poeţilor noştri de astăzi, există, aşadar, unele condiţii obiective care au fa­vorizat activitatea lor. Situaţia ca atare nu e mai veche de un de­ceniu, de cînd de altfel şi poezia a fost rede­­finită ca lirism, de cînd vocaţia cu precădere lirică a scriitorului român s-a putut astfel pune mai bine în valoare, de cînd poeţii au început să profite în folosul poeziei de o au­tonomie mult mai puţin relativă decit a pro­zei. Un rol însemnat de premergători ai aces­tui reviriment l-­au avut — şi încă trebuie s-o spunem fiindcă se uită — poeţii de la revista „Steaua“, A. E. Baconsky şi Aurel Rău, că­rora generaţiile actuale de poeţi le sunt — fie că o recunosc, fie că nu — îndatorate. Marele eveniment al deceniului al şaptelea literar l-a constituit tocmai această redesco­perire a Poeziei. Dar remarcabil e faptul că, despărţindu-se de prejudecăţile pedestre, poe­ţii au înţeles să-şi aprofundeze condiţia spe­cifică, nu în căutarea unei comode şi iluzo­rii gratuităţi, ci dimpotrivă, în alegerea unor moduri cit mai convingătoare, cît mai efi­ciente estetic adică, de angajare. Au existat şi există încă poziţii sterile, incapabile să se înscrie într-o durată artistică, dar majorita­tea poeţilor de astăzi, şi în orice caz cei mai reprezentativi dintre ei, încearcă să fie nişte „conştiinţe“, să se implice în devenirea noas­tră, să mărturisească despre noi toţi în con­fesiunea lor. Perspectiva absolută — specifică poeziei dintotdeauna şi determinarea vagă — speci­fică poeziei moderne nu presupun absenţa unor sugestii contemporane, ba chiar le fa­vorizează. Aşa încît putem spune că poezia românească de astăzi dă seama despre con­ştiinţa românească de astăzi. Mai intervine şi un factor exterior dar semnificativ. Poziţia privilegiată a poeţilor în cadrul literaturii noastre e întărită într-o oarecare măsură şi de faptul că pe plan eu­ropean poezia tinde să-şi piardă astăzi din interes şi din ecou. Se vorbeşte, de multă vreme, de o criză a poeziei (mult mai gravă decit cea a romanului), de „moartea metafo­rei“ ; în Franţa, de pildă, poeţii înşişi recu­nosc că poezia s-a cam „răsuflat“. Desigur că situaţia nu poate fi generalizată decît printr-o abuzivă simplicare,, dar oricum poate servi drept contrast reliefant pentru forţa şi vitalitatea poeziei noastre, înce aptă să re­­formuleze universul, să aibe emoţii cosmice, să producă metafore inedite. Esenţa însăşi a poeziei e, astfel, păstrată, în ciuda atîtor zgu­duiri petrecute în istoria ei mai recentă, zdu­­duiri care i-au istovit, parcă, resursele şi i-au retras puterea de fascinaţie. Prin chiar contrapunctul în care se află, poezia română ocupă, cred, astăzi un loc de frunte într-o eventuală ierarhie a poeziei eu­ropene. Din păcate o asemenea valorificare nu poate avea loc datorită obstacolelor lin­gvistice atît de greu surmontabile şi, mai ales, datorită faptului că nu puţini din auto­rii noştri cei mai înzestraţi perseverează în efecte intraductibile. 4. 5. Comparaţia cu Eminescu nu mi se pare potrivită, deşi întrebarea aproape că o forţează, dar raportarea la poeţii dintre cele două războaie este posibilă şi chiar necesară, cu atît mai mult cu cît aceştia sînt direct im­plicaţi în devenirea poeziei noastre recente. Abia regăsind pe Blaga, pe Bacovia, pe Ar­­ghezi, pe Barbu, poetul de astăzi s-a putut înscrie cu demnitate în aventura lirică. Din­(Continuare in pag. a 7-a) Nina Cassian lehamite 1. Lapidarul unei definiţii, în domeniul es­teticii, fie că nu mă convinge, fie că mă spe­rie. In ce mă priveşte, aş putea, în cel mai bun caz — ca practician — să inventez o me­taforă (una din infinitele metafore posibile), deci... Despre zodia celor mai buni poeţi contem­porani, da, după lecturi şi confruntări, pot spune ceva — şi anume că, în contextul eu­ropean, este, probabil, cea mai vitală. Rafi­nament şi temeritate pe un fond de tinereţe robustă. Vigoare a celor cinci simţuri şi ca­pacitate vizionare. Diversitate şi originalitate. Lăcomie de frumos, şi stare de graţie. Cre­dinţă în valoarea gestului artistic. Nici un scepticism, nici o lehamite. Mai rămîne însă ca şi Europa să afle toate astea. 2. S-ar putea ca mişcarea prozei să fie mai greoaie (se şi scrie într-un timp mai lung) — dar nu văd o discrepanţă marcată între ea şi spectacolul poetic. 3. Nu ştiu. Dar sper că se prefigurează o consolidare a ceea ce s-a dobîndit, o omolo­gare de elanuri, o substanţializare sporită a inspiraţiei, un plus de răspundere, o mai cla­ră ierarhizare a rezultatelor. 4. Sunt convinsă că unul sau doi (sau chiar trei) dintre poeţii de astăzi vor putea obţine, alături de iluştrii lor înaintaşi, reprezentanţa a celor mai înalte momente ale lirismului românesc, cu condiţia ca destinul lor să se desfăşoare firesc (cu exultanţe, erori, trium­furi şi eşecuri fireşti, iar nu artificial impuse). 5. Avînd în vedere foarte larga activitate poetică, inevitabila (sau nu ?) masă de medio­critate (calitatea însă explodează din acumu­lare...) De altfel, îndepărtarea de realitate, epigonismul, superficialitatea, preluarea ser­­vilă a unor mode, obscuritatea (neputința de (Continuare în pag. a 4-a) Aurel Hau 1. Să recurg la definiţia sugerată de Rilke : tot ce nu poate fi spus în proză, tot ce nu poţi să nu scrii, chiar dacă ţi-ai impune să nu scrii, cînd „ţi-ai construit viaţa după această necesitate ?“. Poezia europeană şi română nediferenţiindu-se prin nimic, în momentul de interferenţă în care ne găsim, în faţa acestei întrebări — să ne ornăm cu cîteva din miile posibile metafore, cum : cea mai sublimată expresie prin cuvînt a re­voltei împotriva trecerii, a nostalgiei umane după etern ; înlocuire a rugii prin creaţie ; moştenitoare a cîntecului , stmă a tumultu­rilor afective şi intelectuale anonime etc. ? 2. Ponderea , vechea inegalitate. Sfera mai aeriană a poeziei, palpabilitatea prin anecdotă şi starea mai puţin de excepţie a limbajului, la proză. Ambele domenii adună şi cifrează esenţe, valori. In cel de al doilea însă, se numără mai lesne. Cine a scris un roman bun e în manualele şcolare, cine a scris zece poezii bune nu e uneori nici men­ţionat că ar trăi — deşi în istoria literară, din cauza lui N. Filimon, nu-l uităm pe Cîr­­lova. O dată ajuns în manualul şcolar, lec­tură obligatorie, reeditezi romanul an de an. Poetul lucrează o viaţă la volumul selectiv, care i se alcătuieşte, după moarte, de aici dreptul lui deocamdată la orgoliu şi la ano­nimat. Totuşi nu ignorez cîte combinaţii de (Continuare în pag. a 4-a) Mircea Dinescu Iată, mi-am spus privind plicul cu invita­ţia de-a răspunde la ancheta „poezia română de azi“, iată deci, puţin speriatule Mircea Dinescu, începi să devii poet „oficial“ şi e grav... Frica momentului mi-a trecut, gîndind că nu sînt de loc un poet „oficial“ ci la urma urmelor „cu poeţii foarte tineri­­tineri azi sunt cei de 40 de ani...) trebuie să fim foarte atenţi domnilor...“ Aşadar să lăsăm prejudecăţile la o parte, să profităm din plin de întrebări şi dacă va fi nevoie, din cînd în cînd, chiar să răspun­dem şcolăreşte. 1. Nu ştim dacă există un anumit gen pro­xim pentru poezie în general şi pentru poe­zia română în special. Cum îl putem căuta împreună ? ! Poetul, s-a mai spus, intra aproape legat la ochi pe tărîmul poeziei. Luciditatea şi visul în acel moment se urăsc şi se iubesc deopotrivă. E aproape paradoxal, dar nu poezia depinde de poet ci poetul de starea poetică, stare ce îl acceptă sau nu. In ceea ce priveşte „genul proxim“ se pare că poezia română se reîntoarce spre adevăra­tele ei izvoare. Bunul simţ va guverna din ce în ce mai mult poezia. Diferenţa specifică e „specifică“ fiecărui poet în parte. 2. Nu sînt un exeget în ceea ce priveşte poezia, cu atît mai puţin proza. Am citit şi mi-au plăcut evident (folosesc metoda dada­­istă în enumerare) : D.R. Popescu, Ivasiuc, Ţoiu, Breban, Bogza, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Bănulescu, Stancu şi încă ceva pe deasupra. Cu listele poeţilor adevăraţi e foarte periculos de umblat. Se pare că „Poezia bună se vinde ca şi romanul poliţist atunci cînd ea există în momentul cînd cititorul o cere“ (am citat din memorie, cuvintele unei vîn­­zătoare dintr-o librărie de cărţi într-un in­terviu). Necazul poeziei bune, spre deose­bire de proza bună, care de obicei se reedi­tează, constă tocmai în tirajul prea mic al celei dinainte. Ca expresivitate în momentul actual cred că ponderea o va avea proza. Totuşi grimasa poeziei în faţa timpului e mai adîncă şi mai spontană decît a prozei. (Continuare în pag. a 7-a) Cf. S. C­roii îmi I vi­­ cea 11 u 1. De acord­ sînt, dar mă tem că nu o să reuşim. Ori o să ne pierdem în vorbe fru­moase şi vagi, ori o să trebuie să ne mulţu­mim cu nişte platitudini uşor verificabile. Hai, totuşi să încercăm. Care e genul proxim al poeziei ? Să zicem literatura, poate că astfel nu riscăm să greşim prea mult. Cu diferenţa specifică însă, cum o să ne des­curcăm ? Ca să rămînem prudenţi, să carac­terizăm activitatea literară poetică prin ape­lul precumpănitor pe care îl face la facultă­ţile imaginaţiei creatoare, la sensibilitatea omenească şi la puterile limbajului, spre a lumina cu ajutorul lor raporturi nebănuite între lucruri şi a împlini o nevoie adîncă umană de străpungere a aparenţelor lumii. Poezia românească nu poate avea altă na­tură. Nota aparte i-o dă, bineînţeles, fiziono­mia spirituală distinctă a poporului nostru şi puterile limbii lui. Dacă ne referim la poezia contemporană românească, ea se caracteri­zează prin regăsirea acestei naturi proprii în condiţiile experienţei istorice inedite, a fău­ririi umanităţii socialiste. 2. Poezia noastră actuală e în avangardă. Ea explorează mai curajos şi pe planuri mai multiple sensibilitatea contemporană. Proza comunică însă mai uşor cu marele public. De aceea cuceririle ei au un ecou mai larg şi mai consolidat. Influenţa poeziei e supe­rioară în interiorul literaturii noastre actuale. Proza îi dispută, totuşi, acest ascendent pe tărîmul conştiinţei cititorilor. 3. Lirica poetică şi patriotică, preocupată să evite lozincăria şi să ridice la mari sim­boluri existenţiale idealurile colectivităţii so­ciale ; lirica înfiorărilor stîrnite de întrebările grave existenţiale ; lirica reactualizării mitu­rilor umanităţii şi vieţii naţionale; lirica in­ventivităţii verbale ; lirica reîntoarcerii la realităţile cotidiene. 4. Cu puţine excepţii, încă la o distanţă apreciabilă. Paradoxul e că poezia noastră contemporană se scaldă, ca să spun aşa, în plasma marelui lirism românesc, dar nu iz­buteşte decît rareori să-i dea acesteia şi con­figuraţii memorabile. Se produce cu alte cu­vinte, multă „materie poetică“ substanţială şi prea puţine poezii de neuitat. 5. L-am numit. Expresia cea mai izbitoare a răului amintit e industria poetică. Se pro­duce o mult prea mare cantitate de lirism cu incontestabile virtuţi difuze, dar neconcreti­zate în opere sever conturate, puternic indi­vidualizate şi durabile. Datorită acestui fapt, (Continuare în pag. a 7-a) Ion Camian Lingouri de farmec Drumul cel mai scurt către poezie şi de la poezie la rudele ei, genurile celelalte, artele celelalte, nebuniile celelalte, este poezia. Dar nu pe chestionare, nu pe 1, 2, 3... Divagînd, ajungem mai repede. Trenul nostru cel mai urgent — nevoia de meandre. Sau de cercuri. Poetul, spunea cineva, „e stăpîn pe tot, în afară de sineși“. Dar cînd se reazimă, el to­tuşi nu se reazimă de altul : s-ar pulveriza. Valéry pomenise (şi se tulbura !) de con­flictele poemului cu poetul, care sínt multe, care sínt complexe, care sínt devoratoare. Şi iată că vin să le sporească nişte interogaţii ce nu simplifică nici reculegerea nici taina, dar care deplasează — neprogramate — pro­cesul şi dau teoriilor ondulatorii actualitate. Re-actualitate. Fără să fie poate vina lor şi nici a mea, voi mărturisi că nu înţeleg bine întrebările, un decalog şi ceva de întrebări. Pe de altă parte mă şi sfiesc să particip la orice even­tuală disecţie, mai ales a poeziei. Căci mă încearcă senzaţia unui moment chirurgical. Nu ştiu bine cum s-a ajuns la morgă. Adică din ce cauză. Adevăratele cauze. Nu ştiu de asemeni dacă nu e vorba doar de o moarte aparentă. In rezumat, ca să pot fi clar, une­ori am nevoie să fiu confuz. „Confuzia“ mea ţine de trebuinţa inconfortabilă de a păstra poeziei, despre care nici măcar nu ştim încă bine ce este, atributele acelei „fîntîni de sfî­­şiate luxuri“. Sub cuvinte prinse în ace de siguranţă, trupul nici unui conţinut ? O, dimpotrivă ! Dar mă feresc să mănînc profeţi, gîndindu-m­ă că acelaşi Paul Valéri, poet al comprimărilor supreme, homeopat impecabil, afirma cu o pro­­poziţiune-cristal, care pare ea însăşi arhi­tectură : „Tot ce nu este­­ este fals“. Poezia este şi modifică , naşte viaţă, even­tualitate, sensuri, deplasări de evenimente. Definiţia însă ar ucide-o. Poezia nu e doar suma elementelor com­ponente ale poeziei şi nici numai dozajul a­­cestora. Dacă poetul ar fi să ştie cu deplină claritate ce este poezia şi dacă — mai mult — claritatea „ştiinţei“ lui ar fi la rîndul său măcar ea transmisibilă explicit, el n-ar Revoluţia este starea permanentă Nici un scepticism, nici o Sumă a tumulturilor anonime Un munte sacru Nevoia de străpungere a aparenţelor Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Saptaminal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Hoţ de cer de meserie îngrozitoare această — invidiată nu doar de câţiva — meserie a scriitorului. Şi ce lucru, nu o dată blestemat, sită de nimicnicie, agitată de nişte mâini tremurătoare, prin care trece însuşi curentul de înaltă tensiune a universului acestuia nici o clipă liniştit... mâini tremurătoare pentru toţi : de oroare, de frig, de presimţirile luminoase dintre stele şi de cele, amestecate, de pe pământ. Poţi, nu poţi,­­ scrie. Scrie despre asta şi despre asta şi despre asta. Dar cum să scriu despre Dimitrie Stelaru ? Căci el este cu totul altceva, ceva ce nu este al acestei lumi fiind de războaie, de reclame luminoase şi de viermi. Am scris despre el când încă nu era Stelaru, şi trebuie să scriu şi acuma când nu mai e. Dar pentru ca să vă fac să vedeţi ce a fost Stelaru, ochii mei ar trebui să fie fântâni furioase, şi nu sunt decât lacrimi, şi gura mea un urlet. Pentrucă nimeni n'a călcat pe acest pământ cu paşi mai neauziţi decât el, nimeni n’a ştiut să ceară mai puţin decât el, nimeni n’a fost un înger mai uman. El nu şi-a îngăduit să-şi păstreze nici măcar Speranţa : ,,Unde-o să ajung eu Cel Mort / fără minte cu vremea ruptă, / când nu mă aşteaptă nimeni în lună / ori încolo peste ora opt ? / Printre zăbrelele din închisoarea cărnii / tot mai respir lumină, / dar ce fricos, eu, hoţ de cer! / Vouă aceste litere şi disperate / vi le cufund în ochi“. L-am cunoscut, cu câţiva ani înaintea celui de al doilea război mondial şi dintru început, l-am iubit. Purta un pardesiu zdrenţuit. S'a înălţat la cer într’un pardesiu de aripi împuşcate. Eugen JEBELEANU

Next