Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)
1977-01-01 / nr. 1
1 IANUARIE 1977 f A 1 d ş1 scriitori tineri in 1990 M. UNGHEANU: Bilanţul literar pe care vom încerca să-l facem astăzi nu este întru totul obişnuit. De obicei sfîrşitul de an provoacă treceri în revistă ale anului literar care au în vedere toată producţia literară. Bilanţul nostru va încerca să se oprească însă mai ales la cărţile autorilor tineri din anul acesta. Există scriitori şi chiar critici literari înclinaţi să afirme că nimic interesant nu s-a mai produs în literatura ultimilor ani şi că nimic nu vine să tulbure liniştea scriitorilor lansaţi şi afirmaţi în anii ’60. A accepta o astfel de aserţiune înseamnă a accepta teza unei literaturi care nu evoluează sau a unei puternice secete literare. Producţia literară la care ne referim infirmă şi primul şi cel de al doilea caz. Chiar rezumîndu-ne doar la 1976 putem susţine fără temerea de a greşi că ultimul an literar ne-a adus cîteva volume de literatură care ne vorbesc nu numai despre valoarea autorilor, ci şi de o mentalitate literară aparte. Un volum de proză cum este cel al lui Nicolae Mateescu, Staţia de salvare, ne descoperă nu numai un prozator tînăr, capabil să intre prin cîteva din bucăţile sale în competiţie cu cîţiva scriitori venerabili, dar şi o independenţă a formulei ; el nu urmează drumul multor colegi de generaţie adepţi exclusivi ai noilor formule literare ci încearcă şi reuşeşte să concilieze fericit tradiţionalismul cu model M. UNGHEANU : „Nu suficient sa constatăm situaţia privilegiată a unor scriitori in conştiinţa publicului. Important este să căutăm căuşele unitatea. Cartea de reportaje semnată de Eugen Seceleanu şi Dorin Tudoran se distinge prin refuzul reportajului confecţionat. Cu totul remarcabile sunt cărţile de poezie semnate de Mircea Dinescu, Proprietarul de poduri, Mara Nicoară, Inorogul alb, care afirmă scriitori de forţă şi de pronunţat rafinament. Cel puţin la fel de bine se reliefează producţia criticilor tineri. Citez aici cartea despre Caragiale şi virsta modernă a literaturii, scrisă de Al. Călinescu, şi Poezia lui G. Coşbuc de Petru Poantă in care abordarea e îndrăzneaţă, spiritul realmente înnoitor, iar rezultatele de bună calitate. Sigur este însă că atît cărţile bune ale tinerilor veniţi în ultimul timp în literatură cit şi numele cu adevărat noi sunt puţin cunoscute. Mulţi îl confundă de pildă pe Nicolae Mateescu cu Constantin Mateescu. E suficient acest exemplu pentru a sublinia o realitate de fapt.. LAURENŢIU ULICI : Poate că ar trebui să facem mai clar înţelesul pe care-l dăm termenului de ,,literatură a tinerilor“, logic şi cronologic. Dacă ne referim la „generaţia tînără“ în ansamblul ei lărgim considerabil sfera problemei, ■ fiindcă ar fi să aducem îi discuţie pe cei care au intrat în literatură în cel puţin ultimii zece ani, deci după 1966. Mai citim şi azi, în diverse articole critice, propoziţii care vorbesc bunăoară despre „tînărul poet Nichita Stănescu“, sau despre „tînărul prozator Nicolae Breban“, ori despre „tînărul critic Eugen Simion“, atribute şi încadrări valabile pentru „literatura tînără“ dar inexacte pentru „literatura tinerilor“. De aceea v-aş propune în locul termenului de generaţie tînără pe acela de promoţie, tînără, cu trimiterea expresă la scriitorii iviţi în ultimii doi, trei, patru ani. Asta pentru că în discuţia noastră să nu pierdem terenul de sub picioare, gîndindu-ne la un lucru şi vorbind despre altul. Promoţia tînără este o realitate că să zic aşa obiectivă, existînd ca atare indiferent de importanţa ei literară. Incit n-ar avea rostul să batem la uşi deschise clamîndu-i dreptul la existenţă — îl are oricum —, chestiunea de fond rămînînd aceea a caracterelor definitorii pentru literatura ei. Apărută în alte condiţii istorico-literare, estetice şi de climat critic decit precedenta, promoţia din ultimii ani pare să se fi conturat, în ce priveşte personalitatea ei literară, mai puţin polemic şi, cum spunea M. Ungheanu, fără prea mult zgomot, într-o mare diversitate de opinie, de formaţie intelectuală, de orizont cultural, ordonată, totuşi, de tendinţa cvasiunanimă spre ceea ce s-ar putea numi .,realitatea imediată" — socială, afectivă, morală, estetică, etc. a tinărului scriitor. DORIN TUDORAN : în artă, convingătoare şi obligatorii sunt afirmările pe cont propriu. Cele în bloc, în grupuri nu-mi inspiră prea mare încredere, pentru că pot ascunde vicii numeroase şi de fond. Cred mult mai mult în artistul care străbate drumul de la anonimat la notorietate singur, orgolios, înviagîndu-şi propriile-i slăbiciuni prin propriile-i virtuţi. Cu alte cuvinte, nu cred — am mai spus-o — în generaţii, în promoţii afişate înainte ca personalităţile ce le compun să fi reuşit să se impună, să se fi particularizat, dacă nu definitiv, cel puţin evident. Apariţia conştiinţei de generaţie înaintea afirmării conştiinţelor individuale mi se pare un spectacol întristător. Nu m-a impresionat niciodată un poet pentru generaţia din care a făcut sau face parte, ci pentru ceea ce a adus el, ca valoare, în această generaţie. Deşi preţuiesc şi respect poeţi ca Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, nu am complexul „Generaţiei ’60“. MIRCEA IORGULESCU : Observaţia lui Laurenţiu Ulici în legătură cu interesul — nu doar precumpănitor, ci total — pentru actualitate, existent in proza scriitorilor tineri este exactă şi trebuie reţinută, fiindcă numeşte una dintre notele definitorii ale acestei, să zicem, noi „promoţii“ literare. Insă preocuparea aceasta, care este constantă şi care absoarbe atenţia scriitorilor tineri, pentru prezent, pentru ceea ce se petrece acum, pentru problematica şi aspectele vieţii imediate ţine totuşi mai mult de o atitudine creatoare determinată decit de condiţia lor de vîrstă. Spre deosebire, de pildă, de scriitorii tineri din ani ’64-’68, ei continuă literatura existentă în momentul apariţiei lor, nu o contrazic. Mai mult decit disocierile de ordinul vîrstei sau al momentului debutului (elemente importante pentru scriitorii tineri din deceniul trecut), interesează acum deosebirile de mentalitate, de atitudine, de năzuinţă creatoare. Se poate constata astfel că pentru scriitorii tineri de astăzi solidaritatea de vîrstă, de formaţii ori de moment al intrării în literatură a devenit o chestiune secundară . Desigur, afirmările în grup sînt mai spectaculoase şi stîrnesc întotdeauna mai mult interes decit constituirea tenace, de unul singur şi pe o durată lungă de timp a unei opere , este totuşi un fapt de natura evidenţei că astăzi scriitorii tineri preferă unei juvenilităţi zgomotoase tăcerea elocventă a scrisului. SORIN TITEL : Cred că diferenţele ţin mai ales de ceea ce aş numi „tipul de lansare“. Dacă timpul a dat mai ales ciştig de cauză unor poeţi ca Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Marius Robescu, Ileana Malăncioiu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru ş.a. generaţia la care se referă Ulici a avut parte de o lansare mult mai „spectaculoasă“. Interesul, atît cel al cititorilor, cit şi cel al criticii, s-a concentrat rapid asupra lor, numele acestora, al unui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Fănuş Neagu, D. R. Popescu s-a impus din primul moment. Creaţia lor a avut, după cum bine se ştie, un caracter polemic, mai puţin teoretizat însă, mai degrabă demonstrat prin chiar operele în cauză. V__________________ Cu cine se polemiza ? Cu o anumită literatură discursivă şi fals patetică, cu acea literatură care, dincolo de exterioarele declaraţiei „avîntate“, manifestă de fapt o mărie indiferenţă faţă de om şi problemele lui. Cînd într-o proză a lui Nicolae Velea un copil aproape adolescent îşi pune un gînd să bată nişte cuie şi să repare o poartă, el face, în sfîrşit, un gest firesc, autentic, emoţionant, prin adevărul lui şi, aş zice, prin frumuseţea lui, după atîtea gesturi grandilocvente şi lipsite de simplitate umană. Această povestire „firească“ şi emoţionantă l-a impus pe Velea şi a dat cîştig de cauză de fapt unei literaturi care pune în centrul ei omul simplu cu viaţa lui de fiecare zi, cu necazurile şi bucuriile lui care au foarte mare importanţă. Succesul imediat, vîlva care s-a creat în jurul prozei lui Velea nu ţine, aşadar, de întîmplare, se justifică prin polemica ei implicată. Velea ne-a arătat materia din care se face proza, intr-un moment cînd prozatorii noştri — Moromeţii rămîne, desigur, o minunată excepţie — uitaseră aproape că există pe pămînt „rpicul om mare“ şi că el continuă, în ciuda falselor haine sărbătoreşti, cu care căutau unii să-l îmbrace, să sufere şi să se bucure. Cu cele trei pagini ale lui Velea, nu numai autorul lor ci şi o întreagă proză a cîştigat o bătălie literară. M. UNGHEANU : Interesant ar fi să ne oprim la cîteva din cărţile semnificative de anul acesta atît ca valoare, cit şi ca opţiune literară pentru a fixa discuţia în concretul planului literar. Critica mi se pare sectorul cel mai proeminent, cu cărţi de debut Interesante şi diverse, Cornel Ungureanu şi Gelu Ionescu, cu atitudini polemice vii, Mircea Iorgulescu, cu un interes susţinut pentru debutanţi, cu năzuinţa interpretării independente a scriitorilor mari străini, Mihai Zamfir, cu volume de critică datorate chiar scriitorilor care fac şi critică, Dan Laurenţiu. Nu lipsesc nici tentativele cele mai îndrăzneţe. Petru Poantă Încearcă să propună o nouă interpretare a lui G. Coşbuc, Al. Călinescu un Caragiale foarte modern, Zaharia Singeorzan, din păcate într-o carte nu foarte limpede, o nouă pistă pentru înţelegerea literaturii lui Mihail Sadoveanu. Dintre prozatori aş cita pe lingă Nicolae Mateescu pe care l-am pomenit la început, pe Tudor Octavian cu Noiembrie, viteză, carte remarcabilă sub toate aspectele. Cărţile de poezie amintite ne arată şi ele că tinerii scriitori, tind să aducă o notă proprie in literatura pe care o scriu. LAURENŢIU ULICI : .Volumul lui Mircea Dinescu Proprietarul de poduri mi se pare de două ori semnificativ : întîi pentru autorul însuşi care, sesizînd impasul vechii sale maniere, a reuşit performanţa de a se arăta cu o altă faţă şi, al doilea, pentru că acest efort de schimbare corespunde unei orientări mai largi a poeziei tinerilor. Dar cazul lui Dinescu e interesant şi dintr-un alt motiv, de pe partea mai puţin veselă a lucrurilor. Nu se mai poate face astăzi poezie serioasă debutînd, să zicem, la 25 de ani cu inocenţa culturală de la 16. Chestiunea sa pune la fel şi pentru celelalte genuri. Dar să revin... Pe lingă cartea citată anterior ar fi de adăugat şi artele, semnate, in acest an, de Mara Nicoară, Mircea Florin Şandru, Dinu Adam, Paul Balahul, Marin Constantin (cu un debut remarcabil), Şerban Foarţă (autor în colaborare cu Andrei Ujică al unor superbe „texte“ poetice), etc., făcînd să crească (sau promiţînd s-o facă) numărul poeţilor tineri buni, afirmaţi în anii din urmă : Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Adrian Popescu, Olga Neagu, Ion Mircea, Carolina Ilica, Dinu Flămând, Ion Stanciu, Dorin Tudoran, Dan Verona, Lucia Negoiţă, Aurel Sorobetea. In proză remarcabile au fost volumele semnate de Nicolae Mateescu, Ioan Radin, Ion Ţugui, Elena Nestor, Monica Săvulescu, Marcel Constantin Runcanu, Mihai Sin, autori care, împreună cu mai „vechii“ Eugen Uricaru, Mihai Tatulici, Constantin Zărnescu, Eugen Seceleanu, Ştefan Găbrian, compun o formaţie de prozatori cu nimic mai prejos decit altele- In critică, tot în acest an cărţile citate şi mai înainte, de reconsiderare în spirit modern a literaturii unor scriitori clasici semnate de Al. Călinescu (Caragiale) şi Petru Poantă (Coşbuc), cartea lui Mircea Iorgulescu privind fenomenul literar contemporan, eseurile lui Gelu Ionescu permit, alături de cele semnate in ultimii trei-patru ani de Liviu Petrescu, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Dan Cristea, Gh. Grigurcu să se poată vorbi despre o serioasă echipă de critici ai acestei promoţii. Am făcut aceste enumerări, parţiale totuşi, pentru că valoarea unei promoţii literare stă şi în puterea ei de a impune cu mai multe certitudini in peisajul unei literaturi. E regretabil că, din motive a căror raţiune îmi scapă, critica de susţinere absolut necesare pentru exacta afirmare a unei generaţii de scriitori, nu e practicată în promoţia tînără decât ocazional (cu ocazia unor rubrici foiletonistice ale cîtorva critici) şi cam, cum să zic, fărimiţat. M. IORGULESCU : Cea mai bună carte de poezii tipărită în 1976 aparţine într-adevăr, unui scriitor tînăr , este Proprietarul de poduri de MIRCEA IORGULESCU : „In critică, sobrietatea tinerilor contrazice gustul, intrat in deprindere, pentru paradox”. Mircea Dinescu. Şi nu este vorba de o împrejurare excepţională, fiindcă profilul liric al acestui an literar este alcătuit, dacă nu avem prejudecata prestigiilor constituite şi a formulelor consacrate, prin însumarea volumelor datorate poeţilor tineri : Adrian Popescu, Ileana Mălăncioiu, Florica Mitroi, Paul Emanuel, Horia Bădescu, Şerban Foarţă şi Andrei Ujică, Ioana Diaconescu, Mara Nicoară. In critică şi istorie literară, în eseistică prezenţa tinerilor este de asemenea masivă şi, lucru mult mai important decit simpla constatare de ordin cantitativ, această prezenţă se remarcă în primul rînd prin spiritul nou adus. Poezia lui George Coşbuc de Petru Poantă şi Caragiale sau virsta modernă a literaturii de Al. Călinescu, lucrări recent apărute, sunt exemplare pentru acest spirit, pe care îl întîlnim, în forme firesc deosebite şi nu fără inegalităţi, în cercetările „specializate“ ale lui Dan Horia Mazilu (Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea), Aurel Sasu (Retorica literară românească), în eseistica lui Mihai Zamfir (Imaginea ascunsă), Gelu Ionescu (Romanul lecturii), Dana Dumitriu (Ambasadorii sau despre realismul psihologic), în eseurile monografice ale lui Zaharia Sângeorzan (Sadoveanu, temele fundamentale) şi Mircea Scarlat (Miron Costin), în foiletonistica lui Ion Marcoș, Cornel Moraru, Daniel Dimitriu, Val. Condurache, Mihai Dinu Gheorghiu, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Artur Silvestri, Mihai Coman, critici tineri şi care, deşi n-au debutat editorial, se remarcă prin seriozitate, prin aplicaţie, printr-o înţelegere vie şi actuală a literaturii, prin onestitate şi discernămînt. In proză semnalez apariţia unui roman excepţional, Cartea fiului de Norman Manea. Cărţile lui Nicolae Damian (Vara), Alexandru Papilian (O seară de noiembrie), Mircea Opriţă (Adevărul despre himere), Alex. Rudeanu (Coliba mansardei), Damian Necula (Frica), Monica Săvulescu (Lumea toată, slobodă), remarcabilul volum de debut al lui Ioan Radin (Aventurile tinărului Serafim) vădesc şi în epică, în ciuda diferenţelor dintre ele şi fără a fi în afara oricăror observaţii critice, existenţa unui efort substanţial de înnoire. SORIN TITEL : Le lipseşte, însă, cărţilor la care ne referim, şi altora nu numai celor citate, ceea ce se cheamă o „temperatură fierbinte“ şi cititorii simt bineînţeles acest lucru. Aşa se explică faptul, probabil, că nici o carte apărută in ultima vreme a unui prozator tînăr nu s-a bucurat, totuşi, de ceea ce se cheamă un succes răsunător. Setea, o carte în jurul căreia s-a făcut, la vremea ei, după cum bine se ştie, multă vilvă, meritată desigur, era opera unui scriitor de 27 de ani ! Velea era „celebru“ la 23 de ani ! Cînd a apărut Moromeţii, Marin Preda abia depăşise treizeci de ani. Dacă vrem să fim lucizi, trebuie să recunoaştem că prozatorii „tineri“ n-au cîştigat încă bătălia lor, cu toate că ei au deja toate armele cu care ar putea s-o cîştige : talentul şi buna credinţă, probitatea şi cultura... M. UNGHEANU : Faptul că scriitori sub 30 de ani, Sorin Titel a dat mai multe exemple, s-au impus şi că el nu se mai repetă trebuie să ne ridice un semn de întrebare. Care sunt autorii despre care a vorbit Sorin Titel şi despre ce cărţi este vorba ? Iată-i : Marin Preda cu Moromeţii, Titus Popovici, cu Străinul şi Setea, schiţele lui N. Velea. Nu repet numele şi titlurile pentru a strivi pe cineva cu ele. Vreau să atrag atenţia asupra faptului că ei sunt mai ales prozatori şi mai ales romancieri şi că romanele lor au interesat şi interesează categorii largi de cititori. Recenta promoţie de prozatori nu poate invoca o situare injustă a literaturii ei atît timp cit nu produce o literatură de acelaşi tip care s-o concureze pe a predecesorilor şi, să folosim cuvîntul maeştrilor. Cititorul caută o astfel de literatură. Mulţi au fost miraţi de succesul primei cărţi a lui Dinu Săraru, dar el a venit tocmai din îndrăzneala de a intra pe acest teren al prozei de unde combatanţii noi au dispărut. Un singur prozator tînăr a încercat să înfrunte şi să spargă blocada acestor scriitori si acestor romane scriind o carte in care problematica lor era reluată într-o formulă modernă : Augustin Buzura cu Fetele tăcerii. Este şi explicaţia interesului faţă de o carte nu lipsită deslăbiciuni. Nu e suficient să constatăm situaţia privilegiată a unor scriitori în conştiinţa publicului. Important este să căutăm cauzele. O carte cum este a lui Mihai Tatulici, cu o scriitură impecabilă, sau cum este a lui Ştefan Pîrvu, de o savantă împletitură stilistică, am citat două remarcabile debuturi, pot intra ele în această competiţie să zicem, cum spunea Sorin Titel . SORIN TITEL : Să scrii bine nu-i, bineînţeles, nici uşor şi nici simplu. Proza tinerilor — mă refer la prozatorii ce gravitează in jurul SORIN TITEL ! „Dacă vrem să fim lucizi, trebuie să recunoaştem că prozatorii „tineri” n-au ciştigat încă bătălia lor”, viratei de 30 de ani — producţiile acestora din ultimii ani, aproape că ne-au şocat printr-o deosebită siguranţă şi maturitate. Strigăciile începutului nici vorbă să transpară din proza lui Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Eugen Uricaru, M. C. Runcanu, Al. Deal, Radu Mareş ş.a. Talentul, adesea excepţional, al acestora, este în afara oricăror dubii. Se desprinde însă, din scrierile lor, un lucru care ar putea totuşi să ne pună pe gînduri. Ei nu ştiu exact despre ce ar trebui să scrie. Sentimentul că nu se angajează cu întreaga lor fiinţă în proza pe care o fac, că, tot atît de bine ar putea scrie şi despre altceva, se impune, în ciuda acurateţii şi frumuseţii frazei lor impecabile. Riscul de a se transforma în buni caligrafi poate să se ivească pe neaşteptate. La unii s-a şi ivit. O anumită anemie caracterizează această proză, care n-a reuşit, poate tocmai din acest motiv, să se impună în suficientă măsură atît în faţa criticii, cit şi în faţa cititorilor ; aceştia din urmă, iau cu asalt librăriile, dispuşi chiar să cumpere şi să citească, de multe ori, cărţi de un foarte scăzut nivel artistic, e adevărat, dar care primesc cîştig de cauză pentru că încearcă să pună (pun sau doar se fac numai că pun,), probleme de maximă acuitate. Se face o nedreptate, desigur. Sepia lui Runcanu sau Focul sacru al lui Al. Rudeanu sînt cărţi mult mai bune decit atîtea tomuri însăilate în grabă a nu ştiu cărui scriitor avid de succes. M. IORGULESCU : Totuşi preferinţa lor pentru prezentare, chiar dacă nu un chin manifest, un sens polemic ; iar personajele acestor autori sînt de obicei oameni tineri care trăiesc o experienţă, nu şi-o reamintesc, se „formează“ acum, personalitatea lor nu este dată şi ireversibilă, interested numai prin posibilitatea unor revelaţii retrospective. Raţiunea existenţei eroilor lui Alexandru Ivasiuc şi Ion Lăncrănjan, de pildă, constă in rememorarea unor evenimente trăite ; adevărata lor acţiune este retrospectiva şi această cufundare în trecut îi absoarbe uneori complet (cazul importantului director Paul Achim din Iluminări), paralizîndu-le orice legătură cu prezentul, în Caloianul lui Lăncrănjan această întrerupere realizîndu-se prin alegerea unui personaj foarte înaintat în vîrstă, deci fatal „rupt” de viaţa care il înconjoară. Pentru aceşti eroi — la care mă refer, se înţelege, ca la nişte întrupări ale unor formule de largă circulaţie — doar „trecutul“ este viu și de aceea ei nici nu-şi reprezintă altceva, chiar dacă este vorba, cum se intîmplă în romanele citate, de un trecut dramatic. E cit se poate de instructiv de altfel că atunci cînd Alexandru Ivasiuc a încercat să evite această formulă, ce, repet, nu-i este doar lui caracteristică, a apelat fie la o „reconstituire“ oarecum istorică (Apa), fie la un univers exotic, tot îndepărtat aşadar, însă nu temporal ci spaţial (Racul). Apropierea prozatorilor tineri de viaţa imediată înseamnă de fapt efort de implicare, este indiciul unei participări intense şi în cărţile lor nu este de aceea de căutat o „actualitate“ efemeră, jurnalistică. SORIN TITEL : O anumită indiferenţă faţă de lucrurile despre care ei scriu ii opreşte pe tinerii scriitori parcă la jumătatea drumului. De pildă, o temă care ar fi putut fi cea a generaţiei la care ne referim lansată, se pare, de Constantin Stoiciu cu filmul său „Dimineţile unui băiat cuminte“, atacată după aceea şi de alţi prozatori — C. A. Runcanu în Sepia, Al. Deal în Anotimpul făgăduinţei, ca să cităm numai cărţi apărute în ultima vreme — şi care ar fi putut să ofere o materie dintre cele mai incitante pentru un prozator gata să recurgă la propria sa biografie, o astfel de temă, deci, atît de generoasă, nu a fost totuşi „exploatată“ pînă la capăt. Cărţile la care ne-am referit sînt foarte bine scrise, dar, altfel, destul de cuminţi, nici pe departe „incomode“, cum ne-am fi aşteptat, dacă ne gîndim la tema abordată. Incit suntem, de ce n-am recunoaşte acest lucru, încă în aşteptarea cărţii „incendiare“ care să onoreze din plin tema la care ne referim. MIRCEA IORGULESCU : Asemenea „înnoiri“ artificiale există şi iau cele mai diferite aspecte, de la simpla, ostentativă paradă de „mijloace“ strict tehnice (proza lui Radu Mare?) pînă la simularea dezinteresului total pentru „stil“ ca dovadă de „sinceritate“ şi „francheţe“. Pătrunderea limbajului jurnalistic şi administrativ (cu „valenţe“ şi „coordonate“, cu „probleme“ şi cu „amplitudini“) in literatură este desigur justifi- cată atunci cînd serveşte unei intenţii artistice (cum se intîmplă în cărţile lui Alexandru Monciu-Sudinschi, de pildă), dar devine un fenomen profund nociv atunci cînd acest limbaj greoi şi inexpresiv e folosit drept unic instrument de comunicare, cum se intîmplă frecvent în romanele „fără ştil“. Aş remarca, de aceea, în acest sens, grija pentru cuvînt, pentru adecvare mai bine zis, existentă în epica tînără, ca o expresie a aceleiaşi lucidităţi şi voinţe de totalizare despre care vorbeam la începutul discuţiei noastre. Scriitorul tînăr de azi este atras de proprietatea şi de exactitatea termenilor, el încearcă să făurească un „stil al comunicării“ depline, unde claritatea, transparenţa să aibă totodată profunzime şi complexitate. Dar această „simplitate“ şi înşeală adesea, dînd iluzia lipsei de adîncime. Venind după un moment de „înflorire“ a ornamentaţiei, după un exces de „podoabe“ stilistice, această nouă literatură poate contraveni obişnuinţelor, după cum în critică sobrietatea tinerilor contrazice gustul, intrat de deprinderea curentă, pentru paradox. Nici Petru Poantă şi nici Alexandru Călinescu nu utilizează spectaculoasele şi un pic teatralele răsturnări ale „opiniilor“ răspîndite ; scriind despre Coşbuc şi despre Caragiale, ei dau noi judecăţi, metodic argumentate, nu aduc „păreri“ sprinţare şi nici nui fac abuz de terminologii „la modă“ („demers“, „discurs“ etc.). Incit receptarea acestor înnoiri de fond este dificilă şi datorită caracterului lor, „discreţiei“, lipsei voite de „spectaculos“, respingerii programatice a formelor de „nefiresc“. Dacă şochează prin ceva, această nouă literatură şochează tocmai prin încordata voinţă de „firesc“ ! DORIN TUDORAN : Problema aceasta „ce au adus nou în literatură cărţile noilor promoţii de scriitori“ — este ori foarte simplă, ori foarte complicată. Ţinînd cont de spaţiul de care dispunem azi, eu aş opta pentru a fi mai simpli, mai puţin inventivi în demonstraţii. Şi aş răspunde astfel : cred că noutatea esenţială pe care au adus-o cărţile Ilenei Mălăncioiu, Floricăi Mitroi, cele ale lui Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dan Verona, cele semnate de Daniela Crăsnaru ori Dinu Flămând, Nicolae Ionel ori Carolina Ilica, ca să nu mai vorbim de „mai bătrînii“ Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Marius Robescu, deci noutatea propusă de aceşti poeţi constă numai în felul cum citesc ei lumea , adică in unghiurile sub care poezia lor atacă „subiecte“ ca Viaţa, Moartea, Fericirea, Dezamăgirea, Iubirea, Speranţa, Resemnarea. Doar atît propun ei , şi alţii , ce va accepta istoria literară din cărţile lor, ce se va adăuga din noutatea poeziei lor la fondul de simţire şi conştiinţă naţională, asta este iarăşi un lucru nu tocmai uşor de spus in două, trei fraze. Cărţi semnificative ale anului 1976 ? Pot numi, dar riscul nu e mic .,.mai trebuie să apară la cumpăna 1976—1977 cărţi de Adrian Popescu, Horia Bădescu, Dinu Flămând şi nu doar atît. Oricum : „Ardere de tot“, „Proprietarul de poduri“, „Intre cer şi pămînt“, „Spaţiul de graţie“ şi aş spune chiar „Inorogul alb“, deşi autoarea a preferat mai mult o antologie mascată, decit un volum de inedite. Dintre cărţile ilustrând preocuparea tinerilor poeţi pentru lirica patriotică, merită a fi menţionată „Cartea runelor“. Dar despre această experienţă a lui Dan Verona şi despre, sitele ar fi necesară o discuţie aparte. • LAURENŢIU ULICI: Dacă se poate vorbi de o solidaritate a promoţiei tinere, aceasta trebuie ‘ căutată intr-un. Ceva comun al literaturii celor tai,,multi dintre“ WilleHieil Mă gredesc la acea severă conştiinţă a relativităţii, a mişcării dialectice din fenomene, care-l ajută pe scriitorul tînăr să ştie că între aparenţă şi esenţă există mereu un spaţiu al confuziei şi al absolutului dogmatic. Conştiinţa aceasta, rezultat al unei observaţii atente şi al analizei prin delimitare, se exprimă într-o atitudine specială pe care aş numi-o ironică. O ironie ce nu trebuie confundată cu omonimul sub care înţelegem în chip obişnuit acea calitate afectivă, tonală, lingvistică folosită pentru a minimaliza cutare sau cutare lucru. O ironie al cărei sens esenţial este acela de relativizare, de autocenzură, de „supremă conştiinţă“ cum spunea un filosof, de control lucid şi responsabil asupra aparenţelor de tot felul. Am găsit semnele unei astfel de atitudini în Despre purpură a lui Eugen Uricaru, în poeziile lui Mihai Ursachi, N. Prelipceanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, în cărţile de proză ale lui Bălăiţă, Duda Tatulici, în critica lui Al. Călinescu sau a lui Cornel Ungureanu. Mai mult, respectiva atitudine proprie promoţiei tinere e sesizabilă şi în creaţiile mai noi ale unor poeţi sau prozatori din promoţia anterioară, ca de pildă la Nichita Stănescu, ori la Marin Sorescu, îndeobşte atitudinea ironică este specifică — istoria literaturii române şi universale ne-o dovedeşte generaţiilor de tranziţie. Rămîne de văzut dacă acesta este cazul promoţiei tinere, oricum un anume sentiment al tranziţiei nu mi se pare a fi străin de ea. DORIN TUDORAN : Sunt şi alte lucruri care vorbesc despre personalitatea poeziei scrise de tineri. Iată , cei tineri au preluat din clasici, din clasici în viaţă, din tineri maeştri, din poezia celor de virsta lor. Dar v-aş atrage atenţia şi asupra unei realităţi cu nimic mai puţin evidente :. influenţa pe care cei mai buni dintre tinerii poeţi o exercită asupra poeziei... unora din „clasicii“ în viaţă, asupra cărţilor unor tineri, cîndva, maeştri. Nu cred că e nevoie de nume — mai ales că mie faptul nu mi se pare condamnabil, ci absolut pozitiv, dovedind dublul sens de iradiere al valorii, drumul complex parcurs de noutate, de originalitate. Mă mulţumesc a vă întreba pe dumneavoastră, critici de meserie, dacă nu aţi observat influenţa, nu mică, pe care poezia unor Dan Laurenţiu, Mihai Ur-„Influenţa pe care cei mai buni dintre tinerii poeţi o exercită asupra poeziei... unora din „clasicii” in viaţă". sachi, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu şi altora o exercită asupra poeziei unor nume cu mult mai de mult consacrate şi „omologate“ ? N-aţi observat dumneavoastră, să zicem, că între ironia lui Sorescu din Singur printre poeţi şi cea arborată în cărţile mai recente ale poetului există o vizibilă diferenţă ? Şi nu se datorează asta şi parcurgerii şcolii ...celor mai tineri poeţi, care au schimbat — şi-mi place să cred, au ridicat — nivelul premizelor de unde poate fi valorificată ironia în poezie, fără ca aceasta din urmă să fie coborîtă la cotele jenante „atinse“ de atîţia, şi-atîţia poeţi „ironici“ ? A nu se înţelege de aici că eu sînt printre cei care au exultat citind „La Lilieci“ ori „Descînteteca“. Dimpotrivă. Dar asta e altă chestiune. M. UNGHEANU : Dorin Tudoran deschide o cale interesantă şi profitabilă pentru discuţia noastră. De obicei influenţa vine de la înaintaşi către succesori. El ne propune un alt circuit. O influenţă de la promoţiile mai tinere de prozatori la cele anterioare, al scriitorilor vîrstnici, „consacraţilor“. Chestiunea merită a fi privită mai atent. Există la unii scriitori o îmbogăţire a registrului care se face simultan cu a tinerilor dar nu întotdeauna din pricina lor. Cu Prînzul de duminică, Eugen Barbu nu e lin contaminat de tineri ci de tonul unei proze noi. Moartea lui Iou de Titus Popovici mi se pare a ilustra însă afirmaţia lui. LAURENŢIU ULICI : Cum am mai spus modul cum este susţinută literatura tinerilor de către critică, nu mă refer numai la criticii tineri, este nesemnificativ. Indiferenţa e uneori strigătoare la cer şi nu de puţine ori, datorită ei, se produc fel de fel de întimplări bizare, chiar şi paradoxuri. Nu-mi amintesc, de pildă, să mai fi scris cineva afară de Mircea Martin şi subsemnatul despre debutul poetic al Olgăi Neagu, cu doi ani în urmă, deşi valoarea acestui debut nu diferă prea mult de valoarea, bunăoară, a debutului Anei Blandiana. Nu ştiu să fi fost interesată critica noastră de debutul prozatorului Eugen Uricaru aşa cum a fost interesată de debutul lui Nicolae Velea sau al lui Al. Ivasiuc, deşi, în ce mă priveşte, consider debutul celui dinţii cel puţin la fel de important ca debutul celorlalţi. Şi pentru că ar fi să pun în evidenţă, evidenţele, exemplele ar putea continua. Nu le mai dau. Şi pentru că sîntem oaspeţii Luceafărului, nu mă pot opri de a sugera acestei reviste, singura de altminteri interesată sistematic de literatura LAURENŢIU ULICI : „Tendinţa cvasiunanimă spre ceea ce s-ar putea numi „realitatea imediată", socială, afectivă, morală, estetică, etc a tinărului scriitor”, tinerilor, să încerce a suplini pe celelalte, acordînd un spaţiu şi mai larg comentării critice a cărţilor scrise de autorii tineri. SORIN TITEL : Cum să justificăm, care ar putea fi cauzele acestui interes scăzut al criticii faţă de producţiile scriitorilor mai tineri în comparaţie, bineînţeles, cu ceea ce se intîmplă ,în deceniile trecute ?„. Iată că, în Schimb „exigenţa“ faţă de producţiile acestora îmbracă, uneori, forme neavenite şi exagerate. Editurile şi-au propus de cîţiva ani încoace, să organizeze concursuri pentru debutanţi. Nici un tînăr nu poate publica pînă nu trece printr-un astfel de concurs. De ce n-ar manifesta editurile o exigenţă tot atît de susţinută faţă de producţiile unor autori care, aflaţi la nu ştiu cita carte, nu reuşesc să părăsească apele cenuşii ale unei jenante mediocrităţi ? De ce să fim atît de necruţători cu debutanţii — se ştie doar, nu întotdeauna un debut a fost edificator pentru evoluţia unui scriitor — atît de înţelegători, de concesivi cu ceilalţi autori ? Iată de ce trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva concursurile frânează, uneori apariţia talentelor. DORIN TUDORAN : Problema criticii de susţinere mi se pare una dintre cele mai acute în ceea ce priveşte situaţia celor mai tinere promoţii de scriitori. Dar problema susţinerii este ceva mai largă. Iată , a dispărut excelenta colecţie de debut „Luceafărul“. De cîţiva ani, concursurile de debut ale editurilor au venit s-o înlocuiască. Dar, o ştim cu toţii, rezultatele nu sunt deloc cele scontate. • %• Mai exista o colecţie „Albatros“, in cuire, mai toţi poeţii de frunte ai „Generaţiei ’60,ajunşi la a treia, a patra lor carte, işi publicau volume selective, cărţi care se constituiau în aşteptare şi revelatoare bilanţuri ale unei prime perioade de creaţie. A dispărut şi această colecţie. Cu ce a fost înlocuită ? Cu nimic. Sunt astăzi tineri poeţi de recunoscută valoare, poeţi ce se apropie de-a treia, a patra lor carte — alţii au ajuns deja la cinci, şase volume —, dar în faţa lor nu există şansa de-a se prezenta cititorului cu o primă selecţie. , Adăugind aici şi „spinoasa problemă a tirajelor“, avem în faţă situaţia exactă, şi deloc confortabilă, a tinărului poet de azi, faţă în faţă cu cititorul său, de prea multe ori, cu întâmplătorul şi „fragmentarul“ său cititor. SORIN TITEL : Critica de susţinere, şi proza tinerilor trebuie să beneficieze de ea, ar putea avea un mai mare rol în formarea a ceea ce este nou în scrierile tinerilor. O carte bună se bucură de cîteva cronici optative şi dispare din centrul de interes al criticii înainte ca ea să se poată fixa în memoria opiniei publice. A apărut, de pildă, recent, o foarte bună carte de proză pomenită de M. Ungheanu semnată de un tînăr — Nicolae Mateescu — Staţia de aşteptare. O carte polemică, de fapt, cu literatura care ignoră complexitatea vieţii, cu proza care încearcă o investigare a realităţii doar la modul exterior, reportericesc, cartea unui scriitor care ştie că a simplifica înseamnă, de fapt, a falsifica şi care scrie „complicat“ nu din orgoliu scriitoricesc, ci pentru că ştie că şi realitatea este mult mai complicată decit îşi închipuie unii, ln sfîrşit, o carte foarte bună, dar care a trecut, în ciuda acestui fapt cu puţine excepţii, aproape neobservată. Datoria criticiisă mi se ierte cuvîntul poate prea apăsat) era, desigur, aceea de a impune o astfel de carte. DORIN TUDORAN : Cred că pasul necesar şi decisiv prin care, făcîndu-l, tînără generaţie de poeţi şi-ar putea impune o amprentă, mai puternică faţă de promoţiile imediat anterioare este acela de a înţelege că talentul nu poate fi risipit, la nesfîrşit, in simple culegeri de poezii. Acest salt la nivel de conştiinţă artistică poate fi sintetizat astfel : de la cărţi, la opere. Cred că schimbu-ne fiecare carte cu conştiinţa că ea nu este un fulg graţios, pe care, însă, vîntul îl poate duce oriunde, ci o parte, o piatră dintr-un edificiu, putem realiza acest pas necesar. Marile literaturi nu s-au ridicat pe cărţi, ci pe opere; oricît de spectaculoase, de originale şi de valoroase sînt cărţile. Revenind la „Generaţia ’60“, cred că Ion Gheorghe este cel care a înţeles primul necesitatea efortului de a scrie opere, şi nu doar cărţi. Repet , şansa promoţiilor mai tinere stă în asumarea totală a acestui gest. M. UNGHEANU : Discuţia noastră concepută iniţial ca un bilanţ şi-a lărgit sfera iniţială tinzind să devină un schimb de păreri despre literatura tinerilor în general, despre situaţia şi mentalitatea scriitorului tînăr. Ceea ce în ultimă instanţă nu e lipsit de interes şi de importanţă. Nu ajunge să-i citim pe tineri, ci trebuie să ştim şi cum gîndesc, ce probleme îşi pun şi cum încearcă să le dezlege. Valoarea literaturii scriitorilor mai tineri este, cu rezervele pomenite, în afara discuţiei. Dacă am încerca să-i scoatem dintr-un tablou al literaturii române contemporane acesta ar deveni neîndoielnic mai sărac fără ei. Ei trăiesc actualul context literar sub semnul unei semnificative contradicţii : pe de o parte simt că fac corp comun cu generaţia anilor ’60, ale cărui idealuri literare le împărtăşeşte, pe de alta ei simt nevoia unei separaţii de atitudine şi de direcţie. Cred că mulţi dintre aceşti tineri nu fac distincţia dintre principii literare generale şi program literar. Evident principiile literare ale predecesorilor nu pot fi decit şi ale lor : întoarcerea la tradiţiile literaturii române, asimilarea cîştigurilor literare din literatura lumii, fermitatea criteriului valoric. Dar vremea cînd ele singure puteau mobiliza întreaga lume scriitoricească a trecut. Ele sunt astăzi bunuri comune, însuşite de orice scriitor adevărat. Nu principiile literare, în fond aceleaşi, pot distinge contribuţia unei generaţii de alta, ci un program literar, care, intuind necesităţile interne ale literaturii române contemporane, nobila ei misiune, ieşind în întîmpinarea dorinţei cititorului, să cristalizeze un proiect literar nou o năzuinţă artistică adîncă, colocviile «luceafărului» DORIN TUDORAN