Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-09-15 / nr. 37

15 SEPTEMBRIE 1979 U n volum de versuri care spune ceva și lasă impresia că nu tot, stimulînd fantezia cititorului, ni se pare Circuitul viselor In natură (Cartea românească, 1979) de Silvia Chitimia. Poezie onirică ? Aşa ar sugera titlul. în realitate visul e un alt cuvînt pentru viziunea lirică şi autoarea face din el ecranul pe care proiectează realitatea văzută intr-un sistem simbolic, vreau să zic după principiul simboliştilor, de corespondente. Lucrurile sînt dezvăluite într-o poezie program : „Pămîntul şi Cerul / Să devină vase comunicante / Şi Munţii / Şi tot ceea ce este verde si viu / Pe această bătrînă planetă / / Blind sătreacă lumina / Dintr-o tijă în alta, de floare / Prin arbori si oameni / Prin intîmplări si destine / Din Pămint spre Cer / Si din Cer spre Pămint / Şi cineva să-mi şoptească / Cu buze de nufăr / Surizind . / E simplu. E atît de simplu... / / Aceasta se cheamă / Circuitul viselor în natură“. Comunicarea este însă împiedicată, vedem dintr-o altă poezie, căci bărbatul, crede femeia, are sufletul presat ca un ziar, acoperit cu pălăria, e totdeauna grăbit și în criză de timp, se amestecă printre semeni şi n-are niciodată curajul să spună că unica soluţie rămasă oamenilor e de a smulge inima pămîntului, de a sensibiliza materia inertă. Două poezii, la începutul şi sfîrşitul volumului, au titlul Scribii cu gîtul de lebădă, metaforă pentru poeţi, întrucît cor- CARTEA DE DEBUT Graţie şi ironie poraţia scribilor a dezvoltat gîndirea egipteană şi a menţinut valorile ei timp de trei milenii. („Ca scrib, însemna unul, sunt mai profund decit cerul, pămîntul şi cealaltă lume“). Scribii, ne spune în frumoase versuri Silvia Chitimia,, erau oameni care se identificau cu poezia. Tulpinile florilor şi nervurile frunzelor deveneau în scrisul lor , vase comunicante pentru visuri, ridurile truntii lor păreau semne lunare, paşi le rămîneau impietriti in argilă, iar gîndurile prindeau rădăcini în pămint : „Copiind formulele magice, / Scribii cu gîtul de lebădă / O viaţă întreagă îşi imaginau / Aripile fumegînde / Ale păsării Phoenix , / Le scriau într-o mie de feluri / Şi chiar le încercau / murind“. Aderînd la acest tip mitic de poezie, Silvia Chitimia se detaşează de poezia factice, fără un substrat mai adine, legată de evenimentele curente, îndemnul său este, neîndoios, ironic: „Scribi cu gîturi de lebădă, / Şi buzunarele goale, / Copiaţi zîmbetul protector / Sugrumat în basmele / Copiaţi degetul nătîng / înşurubat în Soare. / Cum vrea să mişte Pămîntul / Dinspre o fericire mai mică / Spre una mai mare...“ Alături de alte versuri ce exprimă revolta faţă de un univers de obiecte ostile, alienante, exis-tă în volumul de debut al Silviei Chitimia poezii notînd emoţia Iubirii într-o înscenare graţioasă de joc, copilăresc : „Dacă m-aş ascunde între maci, / Citind dintr-o carte subţire. / Dintr-o carte bolnavă şi albă / De atîta iubire. / / Jivinele ar rămîne în castelul de iarbă / Zidite. / Ar rămîne, /Aşa, cum au fost / De la Dumnezeu potrivite, II Se va face lumină în aer, nefirească / Şi va fi soare / Ca o salbă de galbeni / La piept / Sunătoare. / / Va fi dintr-odată ca-n vis, / Mirosind a piatră venită din cer, / A drum fără margini / Deschis, /Totul va fi ca o patimă. / De corăbier / îmbătat de furtună şi draci / Tu mă vei saluta / Surîzînd, / Cu o pălărie de maci“. O poezie se cheamă, în stilul lui Geo Dumitrescu, Libertatea de a trage cu praştia, dar Silvia Chiţimia n-are umorul autopersiflant, subtil, al modelului, deşi se încearcă în lirica obiectivă cu aparenţă de glumă îrttr-un Anunţ la mica publicitate („Sunt de la ziarul Gloaba / Nu mai am nevoie, de pompa de trezit,,/ Pentru întreţinerea bunei dispoziţii. / Am cărăt saci cu făină / Pot să-mi car singur geamantanul / Cu fasole / Şi peşte afumat pe care am scris / Take it easy“ (Ia-o incet). Mai interesante sunt compoziţia intitulată Alehilai, o baladă himerică „folk“ „Mireasa mea cu flori de măr / Cu aştrii reci murind în păr / Mireasa mea Alelului / Cum te-am pierdut nesăbuit / în goana bicelor de cai...“) şi un Cintec de acelaşi gen : „Ne desparte un secol nebun / Dar eu pot să cint, / Ne despart morile de vînt / Dar eu pot să sper, / Ne desparte ceva în formă de inimă / Dar eu pot să dor ! / Iubitul meu, / Ne desparte o viaţă / Dar eu pot să mor“. Un debut în poezie original. Al. Piru escinderea pe care o face Paul Anghel ca romancier în viaţa societăţii româneşti de la sfîrşitul secolului trecut umple un gol în proza românească. Rîsul lui Caragiale a avut un efect devastator asupra imaginii pe care această epocă ar fi putut s-o lase în depozitul memoriei colective. De sub condeiul lui Caragiale își ridică ochii către noi o lume de Mitici. Paul Anghel e preocupat de celălalt versant al lumii lui Caragiale, fără a exclude din raza prozei lui ipochimenii universului caragialesc. Romanul Noaptea otomană, ca şi întreg ciclul Zăpezile de acum un veac din care face parte, dă de aceea sentimentul ridicării la suprafaţă al unui continent scufundat Tema cărţii este războiul pentru independenţă din 1877, dar Paul Anghel nu scrie doar un „roman de front“ ci istoria încordării extraordinare a unei ţări întregi angajată într-o experienţă crucială. Excepţională este deschiderea cărţii, imaginea funcţionării marelui mecanism social care a dus şi suportat războiul. Ceea ce urmăreşte prozatorul este mai ales o viziune din interior a faptelor, excluderea elementelor de paradă, restituirea unei epoci şi a unei naţiuni în hainele ei cele mai adevărate şi de aceea, cele mai surprinzătoare. Imaginile desuete, (rod al unei mitologii anacronice fabricată de propaganda oficială a epocii lui Carol, asupra războiului de la 1877), sunt corectate aici de o privire lucidă care are predilecţia substanţei, nuanţei, adevărului. Cortina pe care o trage scriitorul, dezvăluind o lume uitată pe nedrept, învăluită prematur în ridicol, lasă loc unui „spectacol de regizor“ pentru care in proza românească nu avem prea mulţi termeni de comparaţie. Distribuţia acestui spectacol este impresionantă, graţie acţiunii de anvergură internaţională, varietatea mediilor, a personajelor şi a psihologiilor neobişnuite. In Zăpezile de acum un veac evoluează atît primul om al ţării şi miniştrii săi, cît şi soldaţii din tranşeele noroioase sau boemii spectaculosi ai epocii, atît ţarul şi curtea lui cît şi cazacii puşi pe petrecere. Deşi elementele de pitoresc nu lipsesc, ele fiind inevitabile, nu pitorescul este cel care se duce pe scriitor. Cine a citit o clipă in China, cartea aceluiaşi autor, a observat refuzul deliberat al pitorescului in descrirea milenarei şi complexei lumi a extremului orient. Scriitorul respingea în acest laborios şi incisiv eseu un mod facil de a contacta „lumile exotice“, contacte eşuate de obicei la coaja fenomenelor, rareori duse dincolo de aparenţe. Consecvent cu sine, Paul Anghel nu este altul în romanul despre România războiului de independenţă. Exotismul lumii de la Dunărea de jos, popularizat mai ales de pictorii şi călătorii străini prin ţările româneşti în secolele trecute, nu face obiectul Nopţii otomane, după cum nici al întregului ciclu Zăpezile de acum un veac, lucru vizibil atît în Te Deum la Oriviţa, cît şi în Scrisoare de la Rahova. Atras de esenţa fenomenului românesc la un ceas hotărîtor al Istoriei lui, scriitorul va decupa, aşa cum a decupat şi pentru lumea chineză, aspectele fundamentale ale acestuia. Scriind Noaptea otomană, Paul Anghel operează cu instrumentele romancierului în spaţiul a ceea ce istoricul a numit îndeobşte „enigma“ şi „miracolul“ românesc. Interesul acut al prozatorului se îndreaptă către articulaţiile sociale care au rezistat impactului produs de asprul război, psihologiilor greu încercate de marele eveniment trăit îndeobște la o intensitate neobișnuită. Războiul diplomatic este, de pildă, una din „feliile de realitate“ pe care le extrage selectiv romancierul pentru cartea sa... Caracterul restituirii este dat şi de acest mod selectiv şi consecvent de a vedea lucrurile. Culoarea de epocă care nu lipseşte nu e ţelul scriitorului. Noaptea otomană e un roman precumpănitor psihologic, un roman de atmosferă cu nuanţe bine studiate. Reuşitele în direcţia mişcării şi analizei sufleteşti ornează spectaculos acest roman cu sarcini complexe. Din mulţimea de episoade cu o încărcătură psihologică aparte menţionăm aici scenele următoare victoriei de la Griviţa. Aşa cum refuză pitorescul, scriitorul refuză şi patetismul, ceea ce, adăugăm, nu exclude înzestrarea pentru ele. Bătălia pentru Griviţa nu e urmărită de la masa generalilor ci, ca în Sthendal, din spatele frontului şi mai ales după ce învingătorul a fost stabilit prin arme. O echipă are rolul de a lua în primire şi de a inventaria prada de război. Căruţe, baloturi, mărfuri, cai, arme, ca într-o vitrină de bazar se înfăţişează acum oamenilor după lupte în care imaginea celui de dincolo, a duşmanului, arăta altfel. Paul Anghel nu descrie „eroi“, ci oameni, iar surprinzătoarele reacţii ale acestora în faţa capturii de război vorbesc de la sine despre fineţea intuiţiei psihologice a prozatorului. Este o scenă de masă văzută de sus, dar şi din apropiere, în care scriitorul se mişcă dezinvolt, aşa cum se va mişca şi la Bucureşti, tot în scenele de masă declanşate de ştirea căderii Griviţei, din păcate pentru ţinuta entuziastă a bucureştenilor, falsă.. Efectele surprinzătoare ale dezamăgirii produse de lansarea falsei, ştiri a căderii Griviţei, bucluc faimos în carel.L. Caragiale, personaj cu totul episodic al cărţii, a fost amestecat pînă peste cap, sînt reţinute cu atenţie pentru nuanţă. Frontul încetează să mai intereseze brusc pe bucureşteni, entuziasmul colectiv scade. Stările de înaltă tensiune se împuţinează. Societatea bucureşteană la toate nivelele ei se reîntoarce brusc la îndeletnicirile ei dinainte de război. O mostră de fină psihologie este şi cazul alterării psihologice a Adelei Ene care, îndrăgostită total de bărbatul ei, ofiţer pe front, se apără treptat şi inconştient de ştirea morţii lui, de noua realitate a vieţii ei care o ameninţă, refugiindu-se pe căile ascunse ale subconştientului într-o altă realitate anterioară. Frumoasa Adela traversează saloanele lumii bucureştene a căror mîndrie fusese şi încă mai este că o fantomă, într-atît de puternic este la ea refuzul realităţilor. Fondul dramatic al cazului Adelei aşează personajul lui Paul Anghel alături de marea reuşită a nuvelisticii lui Duiliu Zamfirescu inspirată tot de războiul independenţei : Locotenentul Sterie. Adela trăieşte într-o lume imaginară care încalcă teritoriile realului şi situaţia verifică disponibilitatea şi posibilităţile lui Paul Anghel în direcţia fantasticului. Scriitorul trece cu siguranţă de la scenele de un realism psihologic clasic în spaţiile de tulbure mişcare a psihicului şi de dizolvare a realului în fantastic. Nu este numai cazul evaziunii Adelei într-o lume salvatoare pentru sufletul ei ci şi al altor episoade ale cărţii. Unul din personajele Nopţii otomane este Bucureştiul diurn şi nocturn, vizibil şi invizibil, diplomatic şi nediplomatic. Predispoziţia spre enigmatic şi fantastic a lui Paul Anghel se realizează în direcţia înfăţişării unui Bucureşti secret a cărui atmosferă de mister adine, oriental aminteşte de climatul mediilor din Craii de Curtea Veche sau de La ţigănci. Ajunşi aici, e locul să vorbim despre pasiunea scriitorului pentru „bifurcaţia secretă“ a lucrurilor. Mai toate realităţile de care se ocupă Paul Anghel au şi un sertar secret. La suprafaţa vieţii, sociale se mişcă, spre exemplu, omul politic Brătianu, dar undeva în „burta“ societăţii acţionează un adevărat dublet al său .care, independent de celălalt, desfăşoară o similară activitate de durată şi perspectivă. Relaţia secretă a situaţiilor este urmărită în multe variante. Gestul scriitorului este al celui care „decodează" un univers, (în cazul nostru fenomenul românesc de la sfîrşitul secolului trecut), care iniţiază, care-şî asumă discret, dar autoritar, postura de cicerone. „Figura“ caracteristică a Nopţii otomane e labirintul, iar personajele definitorii sînt ghizii. Sîntem mereu conduşi către o fată ascunsă a lucrurilor, iar personajul cu rol de ghid apare nedezminţit peste tot. Ce e Garassi decit un ghid al ardeleanului Toma, coborît de dincolo de Carpaţi în Cîmpia Dunării la Bucureşti? Ce este „fata cu pisica“ care-l conduce pe Toma printr-un peisaj straniu către o intrare tainică şi intruvabilă a Bucureştilor de altădată ? Trecerea din spaţiul clarităţii şi al certitudinilor intr-unul mai puţin raţional şi mai puţin sigur, acela al labirintului, e destinată să sugereze în Noaptea otomană profunzimea unei lumi cunoscută mai ales la suprafaţă. Taina rezistă de altfel descinderilor în lumea secretă, spariul labirintic, ceea ce vorbeşte despre tactul scriitorului de a nu-şi văduvi de mister lumea de care se ocupă. Singura atitudine faţă de mister e adîncirea lui, scria Blaga, şi ceva din această atitudine regăsim şi în ciclul Zăpezile, de acum un veac scris de Paul Anghel. Tot în teritoriul interferenţei realităţilor limpezi, pipăibile cu cele ascunse şi incontrolabile se situează şi episoadele elecţiunii diplomatice, aducerii şi instalării în ţară a prinţului de Hohenzollern, incontestabil pagini dintre cele mai pasionante prin efectul de clarobscur al relaţiilor dintre Carol şi Brătianu, prin sugestia unei lumi necunoscute dar puternice care îşi ia fără ezitări în stăpînire persoana căutată. Nu este vorba de şocul produs asupra prinţului de pitorescul unei societăţi noi, cea valahă, şi mai tîrziu cea otomană, ci de efectul persuasiv şi neliniştitor al unor întîlniri care dau sentimentul „intrusului“ că lumea de valori din care a plecat este anulată şi depăşită de prezenţa unei noi realităţi cu legi necunoscute, dar ferme. Atracţia irezistibilă care acţionează asupra prinţului învingîndu-i convingerile şi chiar hotărîrile, sentimentul că se află în faţa unui mandat imperios, dar încă obscur pentru el, efortul Psihologic de adaptare la o realitate care-l contrariază şi domină, dar îi dă toate aparenţele că e dominată de el, procură Nopţii otomane poate cele mai bune pagini ale ei prin sugestiva atmosferă de discretă enigrată ţît de autentică mişcare psihologică. Este pentru prima dată după Fraţii Jderi cînd un scriitor român se apropie cu intuiţia adecvată de ceea ce istoricii au numit cu prudenţă „miracolul românesc“, încă aproape de noi sufleteşte, evenimentul anului 1877 se situează îr istorie, iar o carte despre el e, fatalmente, un roman istoric. Paul Anghel încearcă şi reuşeşte un roman de o factură particulară, înfruntînd nu numai sigiliul sarcastic pe care Caragiale l-a aplicat unei întregi epoci, ci şi dificultatea reconstituirii propriu-zise, depăşită în mod exemplar, după cum dincolo de asta este de reţinut efortul de a încadra formulei romanului istoric propria sa formulă artistică sărind dintr-odată peste toate ingerinţele pe care o mentalitate literară dogmatică le-a imprimat conştiinţei literare. Caricatura marilor personalităţi istorice ale României din vremea independenţei, ispitei căreia nu i-a rezistat cu putmă vreme înainte nici Camil Petrescu în Un om între oameni, nu găseşte nici un locde găzduire în Datinile Nopţii otomane. Prin revelanţa psihologică a paginilor ei, prin deschiderea uşilor secrete ale societăţii româneşti de altădată, prin anvergura şi supleţea deschiderii. Noaptea otomană este un roman de serie rară. Prin Zăpezile de acum un veac proza românească îşi asumă cu superioare reuşite artistice o epocă dramatică prezidată pînă acum de demonul rîsului. M. Ungheanu cronica literară PAUL I ANGHEL ! «Noaptea otomană» d • Recenta modă „retro“ se dovedeşte a fi, la o privire mai atentă, un fenomen cultural cu motivaţii mai profunde, izvorîte din modul de viaţă al epocii contemporane — veritabil „fin de siecle“ cuprins de nelinişti şi întrebări. Că este aşa ne-o arată şi al doilea volum *) al Veronicăi Verona (debut semnat Veronica Galiş), ale cărui versuri transcriu de fapt o formă superioară a „sensibilităţii retro“: „Unde-aţi fugit voi copii de la-nceput de veac? / Doamnă, unde v-aţi pierdut pălăria? / Şuferă timpul după voi ca un ceainic / Atins de-o boală grea: melancolia“. Nota dominantă a cărţii e evocarea elegiacă a unei „belle époque“ plină de candoare, bucurîndu-se cu o încîntare inocentă de invenţiile nemaipomenite ale vremii, fără bănuielile sumbrelor evenimente ce vor zgudui în scurt timp veacul şi generaţiile lui: „Bunicul telefonului vorbeşte cu bunicul tramvaiului — / Erau tineri pe-atunci, n-aveau acte, nici cimitir / Şi vedeau viitorul mai alb ca dantela / De la gîtul domnului Shakespeare“. Tonalitatea versurilor e delicată, fără mari gesturi dramatice, voalată de aburite tristeţi: „Lada de zestre ninsă cu îngeri de talaş / Bunicii mi-au trimis-o cu trenul la oraş. / O ţin în pod, în acest secol trist şi ciudat / Lada de zestre, celesta, s-a demodat“. Tot elegiei şi tot timpului bunicilor îi aparţin şi poemele copilăriei, acest paradis pierdut la porţile căruia ne întoarcem mereu. Poezia e atunci o încercare de retrăire a stării de graţie, jigizia conştientă însă de limitele ei: „Să fii copil să crezi că deasupra oraşului adunate / Zăpezile-s ţinute în captivitate“. Melancolia are aici mereu tuşe gingaşe (Jurnal din copilărie, Poveste), arareori se întîlnesc note mai acute (Vremea cireşilor). Modernă în semnificaţii şi de o autentică vibraţie sufletească, poezia Veronicăi Verona se înscrie tematic în sfera poeziei noastre intimiste şi tradiţionaliste. Maestrul de netăgăduit e Ion Pillat, autoarea reuşind să înlăture, însă, orice impresie de pastişă retrăind din perspectiva timpului atmosfera versului pillatian. Nuanţa simbolistă, evocarea bunicilor tineri a iubirii lor şi a poetei într-o parabolă a celor două epoci, copilăria şi bunica, nucii şi fructele copilăriei (Acasă), bucolicul delicat, atmosfera intimistă a odăii, alegerea inspirată a unui vers învechit, cu stîngăcii voite și fermecătoare — își găsesc corespondentul actual în poezia Veronicăi Verona. Poeta e o citadină pentru care întoarcerea în natură e mai mult un gest livresc, o amintire mai apropiată. Micile tablouri intimiste, înfrigurate închideri în universul ocrotitor al camerei, dau cîteva poeme în linii suave, luminate tandru de un umor bătind în tristeţe (Mică elegie pentru un dulap fără vîrstă, Caloriferul sentimental, Elegie la o ceaşcă spartă). Oraşul modern, mai amintind uneori de tîrgul simbolist atins de secrete melancolii („Sub pomi adorm tramvaiele pe labe / Visînd la aurora boreală / Şi cad bostani turceşti de pe tarabe / în străzi împurpurate de sfială“) sau de atmosfera de monotonă destrămare a celui bacovian (Insomnie, Grădina zoologică), este totuşi locul existenţei („Ajungi să iubeşti metrul pătrat de grădină, / Semafoarele, maşinile de salvare, / Sacoşele cu cartofi, perechile date cu naftalină / Şi zăpezile trei sferturi mîncate de sare“) din care nu se poate evada decit într-o lume ireală, ca a primilor expresionişti (Cu timpul, caii albaştri). Intr-o lume cam prea asediată de primejdiile zilei (poluare, tehnicizare etc.), copilăria iaşi ca forme alarrbante („Frumoşii bunici ne-au ţinut pe genunchi. / Prea repede ne-am desprins. Aşa, într-o noapte / Lumea a sărit peste dinţii de lapte“.). De aceea morala gustului „retro“ este rostită direct în finalul-manifest poetic al volumului: „înapoi, spre tărîmul de aur al bunicilor / Spre demodata privighetoare sentimentală — / Prea repede ne-am smuls din copilăria lor, / Prea repede, ne-amspălat de-o anume sfială“, în schimb, poezia de dragoste uzînd de aceeaşi simplitate a versului nu mai are acelaşi lirism, fiind ameninţată de prozaism şi platitudine (Schimb de inimi). Optind pentru un drum doar în aparenţă simplu, poezia sinceră şi sentimentală a Veronicăi Verona dă rezultate remarcabile numai în condiţiile unei atente tratări in „băi“ de luciditate artistică, aşa cum o fotografie de azi, pentru a căpăta acea nuanţă sepia, este supusă la complicate operaţii de laborator. Dan Alexandru Condeescu *) Veronica, Verona : „Amintirea bunicilor“, Editura „Cartea Românească“, 1978, viaţa cărţilor A Imagini în sepia Monica verona: ./Yv'INTIEA BUNICILOR • După un remarcabil volum de eseuri consacrat spiritualităţii engleze, Andrei Brezianu îşi face intrarea în literatură cu o ficţiune *) care s-ar putea defini ca „roman mitic“, in spaţiul căruia se conciliază modalităţi epice diverse. Punctul central al naraţiunii este cucerirea independentei la 1877, moment apoteotic dar nu încheiere, ci treaptă spre viitor. Demersul literar dobîndește prin aceasta un caracter celebrant, rememorarea apelînd la embleme. Se constituie astfel o istorie alegorică ale cărei acte sint transpuse intr-un regim mitic favorabil reverberaţiei sensurilor. Spiritul eseistului cultivat şi preţios se conjugă cu inspiraţia proprie romanului istoric, totul subsumat unei viziuni care atestă o , excepţională cultură plastică. Cartea se singularizează prin concepţie şi prin modalităţile artistice trimiterea livrescă avînd în acest context rol de argument dar şi funcţie ornantă. Ficţiunea lui Andrei Brezianu s-ar putea comenta mai aproape de structura ei ca istorie hieroglifică în care transparenţa semnelor se dispensează de orice „scară a numerelor şi cuvintelor tîlcuitoare“. Istoria este transpusă în reprezentări metaforice care se acumulează şi işi relevă treptat semnificaţiile. Naraţiunea evoluează intr-un spaţiu mitic structurat după perspectiva vechilor desene cartografice : „Dincolo proza O istorie hieroglifică , de ziduri, am revăzut atunci livezile şi viile ascunse, satul cretos al bunilor mei, pierdut în verdeaţa grădinilor dinspre apus , şi crestele munţilor albaştri , şi, la poalele lor, periferia ţinutului închis, cu morile şi crîngurile lui“, în acest spaţiu dominat de simbolul casei ca „inviolabil lăcaş al tuturor începuturilor“ se desfăşoară evenimentele tragice ale unui „anotimp obscur“ al renunţării, al aşteptării, al rezistenţei tenace şi secrete, dar şi al unei inevitabile oieriri şi spiritualizări, al înţelegerii propriei fiinţe şi a drepturilor ei ancestrale uzurpate prin violenţă. Viziunea proiectează istoria intr-o zonă fabuloasă, disputată deopotrivă de memorie şi ficţiune. Convertirea evenimentelor istorice în embleme se produce prin personificări simbolice. Hieroglifele sunt însă transparente, permitînd identificarea directă, încifrarea este voit parţială, numele Dova sau Biza fiind rezultatul unor secţionări. Laedra fiind anagramă simplă, în timp ce restul personajelor poartă nume sugestive prin sonoritate. Toponimele fictive realizează Sugestia prin aceleaşi mijloace, excluzând posibilitatea confuziei. Emblemele se acumulează progresiv, autorul fiind captat de propriul joc intelectual, tentat de abilităţi lingvistice de detaliu. De altfel acumularea este un procedeu stilistic pentru care prozatorul manifestă o apetenţă particulară, ceea ce, asociat cu ritmul opulent al frazelor şi,cu funcţia ornantă atribuită unor elemente livreşti, conferă scrierii un caracter barochizant. Viziunea scriitorului organizează spaţiul prin asocieri de elemente arhitecturale realizînd imagini halucinante, piranesiene. Clădirea bibliotecii din Alba Iulia, care serveşte ca model, ales din raţiuni de simbolizare, pentru hanul Battaniei — din nou sugestie sonoră — este proiectată într-o reprezentare fabuloasă prin supradimensionare şi prin acumulare, prin restructurare spaţială cu efect luxuriant. Tot astfel casa simbol tutelar, este o construcţie concepută din volume suprapuse, spaţii interferenţe, intrări secrete, tainiţe şi coridoare, imagine a polimorfismului regenerator, traducînd caracterul ei inaccesibil, esoteric, sacru. Casa reprezintă esenţa inalterabilă, expusă conflictelor, rîvnită, sursă a tuturor violenţelor acaparatoare, dar şi model al aspiraţiilor interioare. Simbolul casei este dublat în partea a doua a cărţii de simbolul mării, al ţărmului ca „tezaur recîştigat“ a cărui reintegrare înseamnă un pas spre o nouă vîrstă istorică. Noi aluviuni culturale alimentează această secţiune, invocînd imagini clasice, şi duhuri romantice într-o convenţie rezolvată cu mijloacele eseului. Meditaţie şi restituire sublimată în forme fabuloase şi imagini sintetice. Cartea lui Andrei Brezinnu este o istorie afectivă al cărei recurs la hiero- T 'sfiife este determinat de optiunea pentru o anume modalitate a transpunerii, în acelaşi timp livrescă şi lirică. Scrierea cărturărească şi heteroclită. Ieşirea la ţărmuri se unifică prin imaginea elaborată, prin fluenta si eleganta expresiei dar în mod preponderent prin ardenta substratului ideatic, întreţinută de implicarea afectivă. Sultana Craia *) Andrei Brezianu, „Ieşirea laarmuri“, Editura „Cartea Românească“, 1978. Aocri sur. «asd XBSU013A • Vom întîlni în noul volum publicat de Liviu Petrescu *) aceeaşi opţiune netrădată pentru cîteva nume esenţiale ale prozei româneşti şi universale, dublată de o vocaţie analitică ce se exercită prin concentrice apropieri de structurile narative moderne, întreprinse de obicei, cu ajutorul filosofiei şi metodei fenomenologice. Scris dintr-o perspectivă tematică, atrasă de tipologii critice, studiul Romanul condiţiei umane e rodul unor relecturi făcute, dintr-o lumină sintetizatoare, pe texte ale unor autori români şi străini, ce au fost mereu în atenţia lui Liviu Petrescu. Această circularitate şi economie a temelor criticului sunt exemplare. în cazul de faţă, atitudinea aceasta este şi oportună pentru că dă posibilitate celui ce-o vehiculează să-şi actualizeze precum opănitor virtuţile de analist şi de fenomenolog al semnificaţiilor. Şi în Romanul condiţiei umane lectura pe spaţii mari, monumentală, sintetizatoare se arată a fi mai puţin la îndemîna lui critica Polivalenţa analizei critice Liviu Petrescu, dintr-un refuz al generalizărilor inoportune sau artificioase şi dintr-o stimă nedezminţită pentru bogăţia de sensuri a operei, ireductibilă la o prezumţioasă arhitectură. Liviu Petrescu urmăreşte în studiul său conflictul între eterna sete de absolut a fiinţei ■umane şi diferitele principii limitative care i se opun, culminînd cu răzvrătirea pe latura transcendentală sau pe cea ontologică. Cele trei secţiuni ale cărţii, Amurgul zeilor, Răul de timp, Stăpîn şi slugă, încheiate cu un capitol de Concluzii, prezintă dinamica temei avînd în centrul ei condiţia umană, precum şi tendinţa ei de a se înscrie unei scheme de „circularitate“ in care recunoaştem, în afară de scenariul „eternei reîntoarceri“, triada hegeliană : afirmaţie, negaţie, negarea negaţiei, corespunzătoare diferitelor modele de adeziune şi revoltă umană. Pe acest fundal problematic, vom semnala, în cadrul biografiei interioare a temei, discutarea autorilor români : Ion Creangă, M. Sadoveanu, Vasîle Pârvan, D. D. Roşca, Camil Petrescu, H. P. Bengescu, Al. Ivasiuc, şi apelul la critica şi estetica lui D. Popovici şi Tudor Vianu. Românii sunt integraţi într-un circuit universal al valorilor, în care e stabilită contribuţia lor specifcă. Uneori prioritară (D. D. Roşea faţă de A. Camus) în configurarea temei analizate. Curajoase, neaşteptate sunt analizele la Vasile Pârvan şi D. D Roşea (Existenţa tragică). E însă de neînţeles absenţa lui Blaga din acest context. Sunt expediate, din păcate, analizele la Creangă şi Sadoveanu. în altă ordine de idei, sunt bine Surprinse contribuţia lui Aristotel, Nietzsche, Pascal, Schopenhauer la maturizarea temei condiţiei umane, precum şi rolul jucat de Hegel, Bergson, Stirner, fenomenologi în expansiunea şi rafinarea ei. Lipseşte inexplicabil din această serie Kierkegaard. Analizele la Joyce (cea mai densă), Proust, Thomas Mann, Dostoievski, Malraux, Camps, Kafka, Sartre, Papini, Amiel, Knut Hamsun, Tolstoi ş.a. sunt citabile mai cu seamă din unghiul comparatist şi filozofic pe care-l propun, ce ţine şi de biografia exterioară a temei (filiaţii, iradieri, circulaţie). Parafrazîndu-1 pe Liviu Petrescu, am spune că la moara unui critic bun vine grîu de peste tot. Studiul său, pe alocuri numai schitat, e mereu substantial prin felul in care practică analiza tipologică şi tematistă sau observaţiile de retorica romanului. El impune, graţie vecinătăţilor fericite, armonice, niciodată ostile, pe care le stabileşte între critică, filozofie, psihologie şi estetică. Ar mai fi de adăugat înţelegerea actului critic nu numai ca immagine ci şi ca un concerto, ba, mai mult, ca anamorfoză, deci saltul de la o bizare a realului operei la interpretarea acestuia. Doina Uricariu *) Liviu Petrescu : „Romanul condiţiei umane“, Editura „Minerva“, 1979. ■i ROMANEI CONIMTR I I.MAM. V compenaiu Eugen Dorcescu: „Desen in galben" Editura Facla, 1978 • Eugen Dorcescu a publicat pînă acum poezie şi critică literară. Poetul oscilează intre cadenţele prozodice clasice, în care topeşte o solemnitate secret-simbolică, şi versul liber, folosit ca spaţiu al notaţiei lirice. Astfel se înfăţişează şi volumul Desen In galben, satisfăcător în a ne indica orizontul tematic şi stilistic al autorului. Eugen Dorcescu este un lucid care se lasă purtat de „valurile“ sentimentului. Scena pare să fie una livrescă, nu în sensul că autorul ar folosi universul cărturăresc drept sprijin direct propriei poezii, ci prin faptul că el porneşte, aproape întotdeauna, de la „afectarea“ unei stări lirice şi de la cunoaşterea ei „premeditată“, pentru a şi-o descoperi pe parcurs cu discreţie şi raţiune. Aşa se întîmplă cu textele în care transpare o nostalgie cvasimedievală. Poetul cîntă „tulburea cetate“ învăluită în „lanț de fum“ dar fără să se lase cuprins în totalitate de intensitatea sentimentului. Călătoria în amintire, fiorul tainic trezit de peisajul „burgului în amurg“ (echivalat metaforic cu „Un nufăr tremurînd în veşnicie“), de bolţile vechi, de „abisul cenuşiu“ în care sînt bănuite „armuri bătrîne“, sînt estompate asemeni unui „desen în galben“. Expresia, presupusei raţiuni decurge din metafora unui vers al poetului : „Binom atins de umbră la mijloc...“ Vers-cheie al poemului titular, el este semnificativ totodată pentru imaginaţia lui Eugen Dorcescu. Binomul (expresie algebrică în care doi termeni sunt separaţi de semnul plus sau minus) este aici un semn al imposibilităţii de a opta, un indiciu al dispariţiei alternativelor. Poezia a deprins conturul „subţiatelor conuri de lumină“ care lunecă sub bolţi, în raza lor, totul se vede la fel, difuz şi în acelaşi timp nemişcat. Umbra întrerupe discursul, jocul raţiunii eludează semnul fundamental din mijlocul rătăcitorului „binom“. Cadenţa Desenului în galben accentuează stilistic această idee a liniei de mișcare, a „curgerii“ încremenite. Aparent diferite tematic, dar avînd similitudini în planul ideilor noetice, sînt textele din ciclul Pontica, în care imaginara figurativă este înlocuită de candoarea imaterială aflată, crede poetul, la îndemînă : ,,Nu-ţi trebuie nici vîslă, nici catarg ; / E-atîta rouă verde-n tocul uşii.“ Imaginile disipării materiale, ale golului populat cu Iluzia materiei, reprezentat de mare („Nimic nu e aicea. Totu-i, peste.“), ca şi de simbolica cetate, sînt punctele de Interes ale ciclului. în alte poeme, se exersează concentrarea ideii în decupaje imagistice, dar rezultatul este modest. Autor inteligent, Eugen Dorcescu își găsește cu migală timbrul liric. Anda Raicu : „Norda" Editura Eminescu, 1979 # Norda este un roman plăcut, „scris bine“, cum am spune în stil colocvial. Autoarea scapă de obsesii formale în favoarea unei scriituri „liniştite“, esenţial nespectaculoasă. Talentul prozatoarei este cert şi maturitatea stilistică, vizibilă în ţinuta frazei, în dozajul exact al elementelor de figuraţie poetică, nu lipseşte. Romanul „Creşte“ dintr-o dată, fără ocoluri inutile, epica are tensiune, semn că autoarea a învăţat să conducă abil identitatea personajelor sale, să pregătească narativ dezvăluirile. Norda e o povestire cu mai mulţi naratori, unghiul de vedere fiind elastic ori de cîte ori instanţa epică o cere. Un narator identificabil cu vocea auctorială focalizează evenimentele şi povesteşte totuşi neutru, deşi, gramatical, poartă semnele persoanei întîi. Rolul său e mai mult unul de urmăritor al „poveştii“ ; el (de fapt „ea“) funcţionează ca un catalizator. E „spaţiul“ implicat în coincidenţele naraţiunii. Inteligenţa prozatoarei face însă ca acest personaj povestitor să fie integrat organic romanului, chiar dacă destul de puţine lucruri, în ordine psihologică, au o motivaţie certă. Oricum, textul scapă de schematism. Personajul principal, Norda Chima, absolventă de liceu, funcţională într-o tipografie, fiinţă aparent enigmatică şi cu nume de o simbolică transparenţă boreală, trăieşte o aventură erotică halucinantă alături de un arheolog, Miron Slătineanu. Prilej pentru autoare să facă incursiuni spectaculoase într-un univers captivant, în care prezentul traieşte din rememorări, timpul nefiind altceva decît un continuu livresc, alimentat din cînd în cînd de similitudini existenţiale. Norda nu este însă romanul incompatibilităţii erotice, ci unul al destinelor paralele care se pot întîlni numai accidental. Accidentul comportamental este reciproc. Anda Raicu a reuşit în acest roman un personaj de excepţie, Norda, alcătuit din planuri care se reflectă unul în altul, deşi fără să-i fi dat, în final, suficientă coerenţă. Dispariţia Nordei, motivată strict narativ, are configuraţia enigmei (vom vedea însă că una banală) la fel ca şi apariţia ei insolită în mediul tipografic. Structura epică se complică prin intersectarea cu o intrigă poliţistă, numai sugerată. Textul se deschide ca un evantai, personajele povestesc „pe sărite“ fără ca unitatea stilistică să aibă de suferit. Dar, în ciuda interesului trezit la lectură, romanul nu satisface în totalitate. Insolitarea eroului principal e insuficientă. Enigma, fără să copfeşească (şi astfel să se motiveze) funcţionează în gol. Ea face şi nodurile structurii narative, dar, ideatic, nemulţumeşte. Destinul Nordei rămîne indiferent, romanului şi atît Detaliile de mediu dî*i roman dovedesc nereent^ sigură, ochiul de prozator format, informaţia tonort^o* fiind de o exactitate „clasică“ (acţiunea românului se petrece la Constanţa). Costin Tuchilă