Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-09-15 / nr. 37

Luceafărul Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Scriitorul purtătorul de cuvînt al adevărului •mpetuoasa dezvoltare a societăţii româ- neşti de azi, caracterul multilateral al acestei dezvoltări, democraţia antrenării şi angajării maselor largi în dezbaterea continuă a programului de edificare a socialismului şi a căilor mereu specifice de realizare a lui, necontenita, pasionanta preocupare pentru definirea trăsăturilor spirituale ale noului cetăţean, pentru crearea tuturor condiţiilor venind să consolideze un climat favorabil împlinirii şi desăvîrşirii personalităţii umane, programatica implicare a propagandei in opera economică şi condiţionarea, programatică, a eficienţei propagandei de ritmurile creşterii nivelului de trai şi de moralitatea raporturilor şi relaţiilor, general-sociale şi interumane, în sfîrşit de traducerea autentică, vie, convingătoare, în structura universului nostru uman, a tezei revoluţionare privind imperativul saltului spre o nouă calitate au determinat o acută conştientizare a întregului popor, un prag foarte înalt de participare politică la viaţa politică, o substanţială încărcare a fiecărui gest uman cu electricitatea opţiunii responsabile. Noţiunea de patrie, noţiunea de socialism, au căpătat valori atît de concrete şi de intime în conştiinţa fiecărui cetăţean, incit întreaga problematică determinată de punerea lor în discuţie este înţeleasă ca un reflex al propriului destin individual. Acesta mi se pare unul din cîştigurile fundamentale în plan moral-politic ale socialismului in România de azi, şi anume scoaterea amintitelor noţiuni din zona abstractului şi consacrarea lor ca expresii ale unui univers concret, viu, confundabil cu propriul univers de interese, astfel incit iubirea de patrie are, azi, caracterul conştient al angajării în opera constructivă. Ei bine, in acest context condiţia artistului, în speţă a scriitorului, cunoaşte ea însăşi, cu o sensibilitate expresă, schimbări de structură importante, afectînd nu numai înţelegerea implicării in viaţa societăţii, cînd trecerea de la contemplarea favorabilă a fenomenului social-politic la partizanatul declarat presupune un alt tip de abordare a moralităţii scrisului, dar şi noţiunea de participare, fiindcă scriitorului i se cere azi să nu rămână numai martorul perfect obiectiv al vieţii, apărat, chipurile, în faţa viitorimii de o imparţialitate menită numai ea să-i asigure perenitatea operei, ci să cucerească perenitatea în numele angajării deschise pe baricadele luptei politice. Aceasta presupune, însă, o anume confundare a biografiei proprii cu biografia epocii, părăsirea naivei şi idilicei convingeri că problematica vieţii social-politice actuale poate fi epuizată în spaţiul dezbaterilor de breaslă, cu apeluri patetice la scolastica unei estetici de seră, în timp ce marea artă a izvorît întotdeauna şi continuă să izvorască din „nobila mizerie şi suferinţă a vieţii concrete“ şi a fost creată întotdeauna şi continuă să fie creată de acei lucrători ai spiritului atît de înălţător „murdari“ de viaţă, de sănătoasa viaţă a poporului. Ce se cere azi scriitorului, în concepţia mea, este de a fi viu solidar cu omul de rîrfd,care construieşte cu palmele lui arse de varul zidăriei lumea pe care ne-o dorim, de a fi solidar cu zilele vieţii acestui constructor, de a-l reprezenta şi de a-i fi purtător de opinie. Ce se cere azi scriitorului este de a-şi asuma cu neclintit curaj misiunea de a fi purtătorul de cuvînt al adevărului social, şi de a înţelege că adevărurile se cuvin slujite cu cinste şi cu un devotament care fireşte, că nu întotdeauna este uşor, pentru că nici toate adevărurile nu sunt uşoare şi nu isbîndesc de la sine nici chiar în socialism. „Nu putem spune că am construit socialismul şi ca atare ne putem cutea liniştiţi“ — spunea recent tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Consfătuirea de lucru de la C.C. al P.C.R. Ce se cere azi scriitorului, in concepţia mea, este de a face politică declarat, de a sluji cu mijloacele specifice artei scrisului opera de consolidare a climatului de libertate şi de demnitate umană, de a se angaja nemijlocit în acţiunea de consacrare a principiilor moralei comuniste, iar aceasta presupune nu o sufocantă bătaie cu flori, pentru că nici socialismul nu este o nuntă la care altă grija nu putem avea decit să nu ne sufocăm în mirosul fericit al trandafirilor. Aceasta presupune o gravă implicare în bătălia ideologică a vremii, pentru că nu e suficient să declari simple principii ; ele trebuiesc să devină carnea revoluţiei noastre, sîngele ei şi pentru izbînda acestor principii înalte şi pentru apărarea lor în confruntări ideologice, interne şi internaţionale, scriitorului i se cere sa fie un purtător de cuvint convingător, printr-o operă care să afirme demnitatea creatorului comunist. Ce este impresionant la noi, astăzi, în România, este uriaşul efort care se face în favoarea creării conştiinţei politice a cetăţeanului şi apoporului întreg, faptul că bătălia pentru nivelul de trai este necontenit şi pătimaş asociată cu ideea consolidării verticalităţii in planul condiţiei umane. In acest efort uriaş, scriitorul român ocupă unul din locurile centrale, însă se cere ca acest loc să fie ocupat efectiv şi eficient printr-o operă care să autentifice vocaţia morală a scrisului, forţa lui de înrurire. Un scriitor e o conştiinţă aprinsă ca o torţă, gestul lui se cuvine să fie mereu greu şi grav ; un scriitor nu se mai poate consuma azi, intr-o Românie confruntată cu o problematică atît de complexă şi de ambiţioasă in planul construcţiei ; nu se mai poate consuma, zic, la nivelul modest al perimetrului preslei, cu alte cuvinte nu mai poate să-şi permită cheltuirea forţelor şi talentului in spaţiul meschin al „jocurilor de societate“, cînd ţara pulsează sub imperiul unor atât de inalte idealuri şi al unor satii de răscolitoare transformări, cînd nu e deloc uşor şi nici simplu, şi mai ales cînd se cer conştient sacrificii, şi ele sint înţelese. Discutarea recent la Comitetul Central a unor probleme ale propagandei noastre, intr-o lumină atit de nouă şi de pătimaş angajantă determină o meditaţie plină de răspundere in planul conştiinţei scriitoriceşti şi chiar de acute reconsiderări. S-a vorbit despre patriotism şi despre apărarea convingătoare a valorilor socialismului, despre explicarea cu argumente a dreptăţii noastre socialiste, despre nevoia de a fi activi in demonstrarea justeţei politicii noastre naţionale, in sublinierea valorilor politicii noastre culturale, a superiorităţii condiţiei umane în socialism.. Modalitatea de abordare a tuturor acestor probleme, a propagandei în general, este de natură să favorizeze scriitorului noi ipostaze de manifestare a propriului patriotism, a propriei vocaţii şi opţiuni politice. Pentru autoritatea morală, politică,.Socială, nu se pot da certificate şi adeverinţe ; ea se ciştigă în faţa maselor largi, a poporului, printr-o consecventă operă, care cuprinde azi, atît, pagina de carte exemplară cit şi prezenţa concretă în viaţa social-politică, acolo unde se făureşte istoria cu fiecare clipă a destinului acestui popor ! Există in România toate condiţiile pentru ca prezenţa scriitorului în viaţa cetăţii să fie recunoscută unanim ca o nobilă ilustrare a gîndirii noastre politice comuniste. Dinu Săraru LUMINA ÎN SEPTEMBRIEI În decorurile de septembrie, netede şi ruginii, înfăşurate în iederă roşie, pe scenele mai mici sau mai mari se repetă şi azi, aidoma, ceremonialul inaugurării noului an şcolar. Clopoţelul sau, cum se întîmplă din ce în ce mai des de la un timp, soneria, cheamă din nou elevii în clase, în aceste ateliere de minte şi inimă în care dascălii îşi luminează ucenicii. Porţile şcolilor sunt deschise larg în această dimineaţă, lăsînd să năvălească înăuntrul şcolii cetele albastre ale copiilor noştri, reîntorşi în băncile din ce în ce mai neîncăpătoare după încă o vacanţă, nici mai lungă, nici mai scurtă decît celelalte. Cei mici, viitorii elevi din clasele întîi, îşi înghesuie părinţii, ascunzîndu-şi cu teamă privirile sub pleoape — abia clipesc, furînd din coada ochiului jocurile celor mari. Să fie şi aici de joacă? încep să se întrebe, însă, nu mai apucă să-şi răspundă, vocea limpede şi energică a învăţătoarei îi cheamă să se încoloneze, pentru prima oară in viaţa lor, doi cite doi, încolonaţi sau nu, milioane de elevi reintră azi în clase şi laboratoare pentru încă un an şcolar, urcînd treptele cunoaşterii mai repede sau mai încet, sub îndrumarea atentă şi competentă a profesorilor lor de română, de istorie, de matematică, de fizică, de chimie... Se vor da lecţii pentru acasă, se va ridica mîna, tablele vor albi sub vîrful cretei, catalogul va memora răspunsurile, sperăm numai bune. Milioane de copii, practic toţi copiii ţării, vor fi azi din nou elevi, în aceşti adevăraţi stupi de lumină, în faţa catedrelor. Ei înşişi îşi vor lumina părinţii mai tîrziu, cînd ţara se va sprijini pe umerii lor. 15 septembrie este ziua împodobită de aceste speranţe ale noastre în viitor, este ziua în care, noi înşine întinerim, redevenim elevi, cînd trecem pragurile şcolii alături de copiii noştri. Iulian Neacşu Eugen Popa: „Viitorul patriei“ Îndatoriri şi drepturi e moţionată, am asistat la decernarea Marelui Premiu al Uniunii Scriitorilor din România lui Méliusz József. Un scriitor care timp de decenii işi scrie lucrările in limba maghiară şi contribuie cu această operă la îmbogăţirea literaturii României socialiste, oferindu-i noi valenţe, operă ce a fost apreciată la justa ei valoare dacă confraţii români i-au acordat in unanimitate şi fără nici o rezervă, găsind la decernare cuvinte calde, pline de o prietenie trainică şi călită de-a lungul anilor. Scriitori ai României socialiste, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, care toţi laolaltă creează valori artistice, işi aduc contribuţia la edificarea societăţii socialiste, posedind această putere prin artă de înrâurire a oamenilor, de modelare a conştiinţei şi a sufletului, adăugind efortul lor la efortul comun pentru binele acestei ţări şi al acestui popor. Fac acest lucru şi il pot face şi scriitori germani din ţara Hedi Hauser Continuare in pag. a 7-a Conduita morală şi literatura Sunt cititorul pasionat al nenumăratelor note ce apar in presa noastră la rubricile de atitudine cetăţenească, note scrise vioi, adesea pe un ton glumeţ, cu poantă, din care aflăm că XXV in virstă de 23 de ani, iară ocupaţie, dar cu patru condamnări la activ, a fost prins din nou in flagrant, in timp ce buzunărea un cetăţean paşnic, in tramvaiul 14 , sau, un altul, la 29 de ani, tot fără ocupaţie şi cu unsprezece condamnări, a devastat un apartament, 7, 36 de ani, 1,7 condamnări, va fi judecat conform procedurii de urgenţă... Cineva mi-a zis că ar fi descoperit un individ cu 19 condamnări, pe a 19-a a primit-o chiar in ziua cind împlinea 10 de ani. Nu ştiu, nu garantez pentru această informaţie, eu am citit numai despre cel cu 17. Aceste note de numai cîteva rinduri oferă o lectură palpitantă, generînd şi un fel de bună dispoziţie, prin măiestria relatării, cu condiţia să nu cazi cumva pe ginduri. Cum adică, 17 condamnări, în 36 de ani ? înseamnă că de pe Nicolae Ţie Continuare în pag. a 7-a • în acest număr : • Retrospectivă literară. Articole despre volumele: • „Sonete" de Grigore Hagiu • „Labirintul" de Francisc Păcurariu • „Cultura română In civilizaţia europeană modernă" de Alexandru Duţu, semnate de Voicu Bugariu, V. F. Mihăescu, Marian Vasile • »Ce gîndeşte, ce scrie tinărul scriitor» Interviu cu Gheorghe Schwartz • Proză de Mihail Diaconescu • a JURNAL DE POET Cetăţile dacilor a petrecut o vară in această parte din tară care trece drept inima statului iac ce se întinde de la poala munţilor Apuseni peste Alba lulia şi Ţara Haţegului , culminînd cu Munţii Orăştiei ce ascund in pădurile nesfirşite vechea capitală şi cea dinţii a poporului nostru, Sarmisegetusa. Locuri de-o frumuseţe naturală unică in Europa iar ceea ce săpăturile arheologice au scos pină acum la iveală din civilizaţia strămoşilor noştri, la Costeşti, Blidaru, Piatra Crainii. Feţele albe şi mai ales la Sarmisegetusa este suficient ca mărturie sigură a unei culturi şi spiritualităţi de rang european, la nivelul culturilor vremilor vechi, neindeajuns pusă în lumină pină acum. Ceea ce-ţi spui la fiecare pas călcind aceste locuri sacre este faptul că n-am venit cu miinile goale in noul eon, că n-am stat in faţa Romanilor cu mina goală, că partea autohtonă geto-dacă contopită cu cea romannă lutru zămislirea poporului român a fost şi ea de o vigoare şi austeritate, poate, hotăritoare, in păstrarea fiinţei acestui neam, aici, in Carpaţi. Cum este ea, loan Alexandru Continuare în pag. a 7-a Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! EXISTĂ O CRIZĂ A CRITICII În ultima vreme, sub impulsul analizei cuprinse în documentele Congresului culturii şi educaţiei politice, are loc o amplă dezbatere asupra rosturilor criticii de artă, încercîndu-se o determinare mai exactă a responsabilităţii ei sociale, etice şi culturale in general. Necesitatea unei astfel de dezbateri devenise cu atît mai evidentă dacă ţinem seama că în cîmpul criticii — literare, muzicale, teatrale, de arta plastică — au apărut, nu o dată, simptomele întristătoare ale diletantismului şi subiectivismului, impulsurile violenţei pătimaşe, apologiei său negativismului, semnele unei derute a criteriilor şi chiar ale galimatiasului terminologic. Un hiperintelectualism afişat cu ostentaţie, lipsit în fond de miez şi temei, conceptual, manifestare a unor , lecturi net digerate era, adesea, însoţit de, formulele fruste şi simplificatoare ce gravitau în jurul unor idei pe cit de puţine pe atît de fixe şi rigide. Desigur, o discuţie interminabilă asupra unei astfel de problematici ar putea apare la un moment dat nu numai specioasă şi agasantă, ci chiar inutilă şi pernicioasă. In fond, ideea a fost chiar, exprimată: toată această „furtună teoretică“ nu ar fi decit expresia unei sperii de narcisism critic,, o modalitate a criticilor înşişi de a-şi croi un loc mai important în cîmpul culturii, de a-şi supraevalua, publicitar, meritele. Că lucrurile, ar sta aşa ar proba-o însuşi faptul că omul de creaţie îşi vede de drum şi-şi duce la capăt opera indiferent de faptul că e agreat sau nu de critică. Dacă Stendhal, de exemplu, ar fi ţinut seama de opiniile criticii contemporane lui, ar fi trebuit de mult să-şi fi părăsit masa de lucru. Un poet scriindu-şi versurile se gîndeşte tot timpul dacă acestea vor fi apreciate de criticul x sau y ? Ai talent ? Eşti poet ! Nu ai, degeaba aştepţi să ţi-l împrumute critica. Privighetoarea işi desfăşoară subtimele-i concerte fără să fi auzit măcar de existenţa criticii şi a criticilor, între creatori şi critici întotdeauna a existat o anumită tensiune. Nu întîmplător, de exemplu, Delacroix, vorbind în Jurnalul său despre criticii care se dedau ei înşişi la creaţie, scria : „Nu poţi în acelaşi timp să dai pinteni şi să arăţi fundul“. Argumentele anti-critică,sînt atît de numeroase şi provenite adeseori de la mari presonalităţi incit eşti înclinat să consideri argumentele satisfăcătoare şi împins să crezi că, intr-adevăr, se bate prea multă monedă critică lipsită de acoperire. Critica sau criticul nu pot da talent celui care nu-l are iar opiniile sale, oricît ne-am strădui să demonstrăm contrariul, rămîn marginale procesului de creaţie, sînt post şi nicidecum propter hoc. Apa trece, aşadar, în ciuda pietrelor critice de pe mal său din albie. La ce bun atunci această discuţie savantă ? Critica să înveţe să-şi măsoare cu exactitate lungimea propriului nas, să ştie odată pentru totdeauna că este şi rămîne un „joc secund“, că nu e utilă în esenţă creatorului ci, cel mult, consumatorului de artă, desluşind pentru, cel mai puţin iniţiat semnificaţiile şi frumuseţea, nuanţele culorii şi strălucirii valorilor artistice. Critica, în ultimă instanţă, ar îndeplini un rol util, e drept, dar auxiliar, acela pe care îl au lentilele cu dioptrii pentru ochiul miop. Lucrurile fiind aşezate astfel la locurile lor, după mărime şi importanţă, e evident că o discuţie atît de largă şi prelungită asupra rosturilor asupra locului şi rolului, a responsabilităţii criticii, a funcţiei ei propulsive în creaţie nu numai de ierarhizare a valorilor, nu poate să apară decît dilatată în mod nejustificat, o „furtună teoretică“ intr-un pahar cu apă. Privind lucrurile mai atent şi mai în profunzime, cu răbdare şi neîncredere metodică faţă de aparenţe, poţi oare să consideri lucrurile ca fiindabsolut limpezi şi, ca atare, încheiate ? In introducerea sa polemică la Anatomia criticii, Northorp Frye combate ideea că opera critică este o modalitate parazitară a expresiei literare, o artă bazată pe o alta, pre-existentă, o imitaţie , secundă a creaţiei. „Conform acestei teorii — scrie Frye — criticii ar fi nişte intelectuali înzestraţi cu gust estetic, dar lipsiţi de capacitatea de a crea sau de mijloacele materiale necesare spre a încuraja arta şicare, formînd un fel de burghezie a culturii, o răspîndesc în societate, trăgind astfel folos de pe urma ei, exploatează pe artist şi produc o solicitare cres- cîndă în publicul cititor. Concepţia potrivit căreia criticul este un parazit sau un artist manqué se bucură încă de o largă răspîndire mai ales printre artişti. Ea se întemeiază pe o analogie îndoielnică între funcţiile creatoare şi cele procreatoare. Astfel, aflăm despre critic c-ar fi „neputincios“şi „steril“,că i-ar duşmăni pe adevăraţii creatori de artă etc. Perioada de aur a criticii anti-critice a fost cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar unele dintre prejudecăţile ei mai dăinuie şi astăzi“*). Cred că pentru a răspunde la întrebările pe care le ridică problemele criticii şi pentru a găsi un răspuns satisfăcător, adică întemeiat de Dumitru Ghîşe Continuare în pag. a 7-a Un om deosebit Interesanta şi insolita monografie a Vioricăi Moisil Un om ca oricare altul ne vorbeşte despre şi ne dezvăluie destinul unui om deosebit. Sintagma care dă tttul cărţii este luată dintr-o Scrisoare a matematicianului, dar nu trebuie să ne lăsăm răpiţi de înţelesul ei aparent banal cînd în fapt şi disimularea este încărcată de un justificat orgoliusuperior. Cei din „clanul Moisililor“ de la Academia Română nu au fost nişte, oameni ca oricare alţii. Oameni intre oameni — da. Descendenţi dintr-o Moisă de pe plaiurile Năsăudului, din acea zonă a „grănicerilor“ care la un moment dat se simţeau cineva în Imperiu şi care cu isteţime şi dîrzenie au ştiut folosi întru cultură situaţia specifică a zonei— unul, Grigore Moisilă, străbunicul matematicianului, cu o largă chelie socratică acoperită pe vîrf cu o capeluţă a cinului şi cu o barbă albă, largă şi stufoasă a ajuns vicar al locului, un altul, Iuliu, străunchiul, la 85 de ani încă înalt, hieratic ca un sfint bizantin, cu faţa terminată printr-o mustaţă şi o barbă, ruşinate, dar tot albe, denumit într-o vreme „patriarhul graniţei năsăude Gheorghe Suciu Continuare în pag. a 6-a Despre cleşti Duşi pe drumuri intr-o droşcă Veni vorba despre cloşcă. Vizitul ne-aşezase-n Două locuri strimte şase. Era singura trăsurâ-n Gara mică, pe căldură. Şi, ca în călătorie, Spune omul tot ce ştie, Şi din vorbă-n vorbă goală Se deşartă ca o oală. O dederăm şi prin cleşti Ca să nu stăm blegi şi proşti. Şi-un oltean văzui că-i spune Cloştii cloţă, şi le pune Fin că are multe ouă Cloţe-n paie cite două. Şi clocesc trei săptâmîni Cum ştiu ele din bătrîni, Nici o zi sau ceas mai mult. Mă striveşte dar l-ascult. Cloştile impărechiate Ii dau pui pe săturate. Omul cu cojoc de miel Ş-a virat în tîrg şi el, Şi răspunde că ţăranii Pun pe ouă şi curcanii. Şi în loc de zece pui Scot o sută, vorba lui. — Un curcan, e-adevărat, Cam cloceşte supărat, Dar vezi, capeţi dintr-odată Suta-ntreagă numărată, Zise moşul vizitiu. De îi dai şi un rachiu Şi curcanul se îmbată. A uitat dintr-un ciocan De rachiu că e curcan, Şi la cap cum i se urcă Crede şi el că e curcă. I-a răspuns cel preot ras Cu un fir de păr subt nas Şi cu moţul pe bărbie Jumătate ţăcâlie, Cum se poartă de-astădată Preoţimea cultivată : — Parca-aş mai fi auzit De curcani puşi la clocit. Strîns curcanul cocoloş Îi mai Dui şi-n cap un coş. N-aş lăsa pe preoteasă Cu-aşa cloşti la mine-n casă. Căci Sinodul de aceea Nu face preot femeea Nici pe preot preoteasă Dogma este serioasă. Te gîndeşti la un bărbat Că s-ar pune pe ouat Şi i-ar strînge ca o miţă, Pe mucoşii lui la ţîţă. Trei frunze Se dedică doctorului Nicolae Burghele Celor ce le place să se observe, de bună seamă că li s-a revelat în faptul de a-şi întîlni prietenii toamna, o bucurie cu totul aparte , bucuria că au trecut pe lingă vară, ca pe lingă o mare frumuseţe, fără ca aceasta să-i dezore şi au ajuns întregi la ţărmul toamnei în care natura, părînd că a atins perfecţiunea şi împlinirea prin rodul ei, de fapt s-a întristat de moarte, disimulîndu-şi deruta prin liniştea cu care frunzele cad şi crengile rămîn pustii. ★ Merele care se desprind acum de ramuri, cu aceeaşi greutate cu care stelele se desfac din crugul ceresc sínt jerffe şi ofrande pe care vegetaţia le aduce spiritului. Morţii sínt fructele pe care spiritul (însetat de alte forme) le oferă materiei, pămîntului. Morţii şi fructele sínt punţi de trecere sau breşe prin care nefiinţa ori nimicul s-ar putea insinua, ajungînd pină acolo incit să se înzdrăvenească, iar noi, recunoscînd minunea egală cu învierea, să Gheorghe Pitu. Continuare în pag. a 5-a