Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)

1984-09-15 / nr. 37

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ ca factor de cultură şi civilizaţie, şcoala românească preocupă atenţia şi grija întregii societăţi. Nu există practic domeniu de activitate în care şcoala să nu fie implicată în cel mai înalt grad şi cu toate consecinţele care decurg pentru prezentul şi viitorul patriei, pentru asigurarea pe mai departe a înseşi continuităţii procesului dezvoltării şi al edificării, prin ştiinţă şi cultură, prin muncă temeinică, ridicată la rang de creaţie, a conştiinţei noi, înaintate, a unui om nou. A învăţa este astăzi un verb al existenţei tuturor vîrstelor şi un mod de a înţelege lumea în toate complexităţile sale, a învăţa a devenit, din programul partidului, o deviză a întregii ţări, o condiţie a progresului şi civilizaţiei ca şi o premiză a creativităţii, a capacităţii de a ridica la noi altitudini de spirit întreaga producţie de valori materiale şi sociale prin care se caracterizează societatea socialistă avînd în centrul tuturor preocupărilorsale omul şi fericirea lui. Întemeiat pe cele mai înaintate tradiţii şi deschis perfecţionărilor neîntrerupte cerute de însăşi evoluţia societăţii noastre de la o etapă la alta, învăţămîntul românesc, întreaga instituţie a şcolii în accepţiunea ei de laborator al formării şi educării tineretului prin muncă şi pentru muncă au beneficiat de uriaşe investiţii şi dotări tehnice, materiale şi umane care fac din România acestor ani una din ţările cele mai avansate în această privinţă. Se află aici una din explicaţiile avîntului economic şi social al ţării dar, în primul rind, se află explicaţia unei atenţii speciale pe care partidul, secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu o acordă creşterii şi formării tinerelor generaţii şi în strînsă relaţie cu aceasta, se află însuşi modul în care un popor îşi vede asigurată continuitatea sa istorică şi împlinirile sale pe noi trepte ale dezvoltării. Reprezentînd viitorul însuşi al naţiunii şi una din importantele forţe ale progresului şi civilizaţiei, tineretul României socialiste participă la făurirea propriei sale condiţii şi îşi aduce o pasionantă contribuţie la edificarea noului chip al ţării. Şcoala îi asigură totul, îl implică" şi îi defineşte profilul preocupărilor prezente şi viitoare, în consonanţă cu marile programe elaborate şi hotărîte de partid. în acest sens, obiectivele planului cincinal 1986—1990 şi orientările pînă în anul 2000 de care am luat cunoştinţă asigură intrarea patriei intr-o fază nouă, superioară, a progresului economico-social, progres marcat puternic de creşterea rolului ştiinţei şi tehnologiei în toate domeniile de activitate. După cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, realizarea sarcinilor de mare răspundere din următorii ani, dezvoltarea economico-socială a ţării cer o activitate susţinută în domeniul cercetării ştiinţifice, o concentrare mai puternică a forţelor din instituţiile de cercetare în vederea soluţionării problemelor tehnice şi tehnologice ce se pun în faţa întreprinderilor şi economiei naţionale, a perfecţionării tehnologiilor, reducerii consumurilor, ridicării nivelului tehnic şi calitativ al produselor. Se înţelege, desigur, că un rol prospectiv şi, de bună seamă, pe deplin formativ revine în această privinţă şi şcolii de toate gradele, tuturor instituţiilor acesteia. Marcat în ediţia sa de acum de gloriosul jubileu al ţării şi de apropiatul eveniment care este Congresul al XIII-lea al partidului, învăţămîntul românesc intră pe făgaşul unor noi cerinţe şi posibilităţi, la orizontul unor noi şi substanţiale împliniri. Două decenii ale celei mai înfloritoare epoci care se răsfrînge multilateral şi în acest domeniu fac arcul de boltă al unui viitor către care ţara se îndreaptă cu paşi siguri şi demni. Două decenii fac arcul de boltă al unui timp în care, aşezată în matca propriilor sale nădejdi şi aspiraţii, pe contul propriilor sale cerinţe şi posibilităţi şi în virtutea propriei sale spiritualităţi, ţara cu miile şi miile sale de şcoli, laboratoare şi universităţi îşi deschide inima către copii, către tineri şi în pulsul ei mereu viu şi generos se aud bătăile de clipă ale viitorului. Luceafărul , Sib Ori JURNAL DE POET Azur şi aur n e-a vizitat Iţara pictorul şi* poetul itataliari Carlo de Martino pe care l-amcunoscut în Siciliai cei ce-am fost ;la simpozionul despre care ammai scris Pictura sa curtoaşte două culori ‘fundamentaleaZurul Italiei pe care-l ştim din fresca medievală şi aurul din mozaicul bizantin. Unde-i vor duce pînă la urmă aceste culori,’ de-o mistuitoare seninătate și puritate — timpul ne-o va arăta: deocamdată le celebrează in sine. Recitalul său de poezie de la biblioteca italiană îl arată ca poet preocupat de lirismul coral, construit în monologuri ce se încrucişează. Din tinereţe, refuzînd premii, literare pînă la cel recent al anului 1983 în ţară Sa, extrem de modest, Carlo de Martino este un prieten al ţării noastre. Ioan Alexandru TINĂR MN AGORA O dragoste în Cîmpia Română S ă vii din Nord şi să cunoştii Cîmpia tîrziu. Să-l asculţi pe acest om născut aici. Să vezi ca prin vis pescărite cu vîrşe traversînd amintirile. Trei, surori. Pe prispa lor să stai după-amie-. zile coapte, să fii copil şi să aştepţi mulsul vacilor, baterea laptelui pînă ce în putienul de lemn se alege untul. Să vezi ca şi acum bulgărele gras, ridicat cu, amîndouă miinile, în. lumină. . . Să te iei, de două ori pe zi, după pescăriţele surori. Sora cea mică. "Nu mai ştii cum o cheamă. Să cunoşti doar imaginea din apă, potrivind alăul şi vîrşele. Prind întotdeauna. Prind peşte şi vînd în tot satul. Să ajungi pe firul apei pînă la pădure. E ca şi acum. La cîmpie pădurea nu e pustie. Pe la ureche trece în zbor drept o pasăre foşnitoare. O căprioară clatină cu arcul trupului mărgelele roşii ale unui tufiş. Nu mai ştii cum se cheamă fructele roşii — altădată ştiai înspre stufăriş ceva alunecă tăcut — vezi o spinare ca o iarbă coaptă în septembrie. Vei povesti şi vei descrie picioarele scurte, coada , vidra,, ţi se va spune. Un fazan aleargă înconjurat de făzăniţele indiferente. Un rîu care trage să moară intr-o imensă baltă lungă, ţintuită în stuf, sufocată de stuf . Cîlniştea — într-o agonie tulbure. Să cauţi orizontul pînă ochii te dor. în vechi amintiri vînătoreşti tipărite acum citeşti despre dropiile cîmpiei, fabuloasele vînători de raţe şi prepeliţe. Să-ţi explodeze sub .pleoape ..un. .lan. imens . cu florile soarelui îndreptate spre cer şi lumina cîmpiei să. te buimăcească toată ziua. O căprioară să treacă fără prea mare spaimă şi să-ţi amintească de o vară din Nord, de-acum o mie de ani, o pîndă de seară acolo unde sfirşeşte pădurea şi-ncepe lucerna. Capcana hranei de fiecare zi. Ai scris chiar aşa, uimindu-te de farurile vii ale ochilor , fosforescenţi luminînd întunericul, de iezii mici şi proşti în care spaima încă n-a intrat, nepăsători ca florile galbene desghiocate doar de lumina nopţii şi al căror nume nu îl ştii. Să intri în această odaie, prea plină de căldura unei teracote într-o fabuloasă iarnă cu vin fiert în sobă, pierdută, în înalte şi învolburate zăpezi. E vară şi e o vară în care simţi ce înseamnă o casă pe pămînt. Din încăpere in încăpere, aerul se încălzeşte. Cînd deschizi ultima ușă căldura explodează ca o păstaie în cîmp. Mari fluturi mișcă întunericul intr-o noapte înaltă ; n-o s-o descriu, ea nu se poate crede. O noapte înstelată sfîrtecată într-una de tunete luminoase ; n-o să spun nimic despre-a ea, nici despre o alta, noapte de iarnă, albă, fără stele şi zăpadă, dar albă, cu o lumină egală, mată, înspăimîntătoare, înnebunind clinii ; n-o să spun mare lucru nici despre noaptea, dintre două zile fierbinţi, ispititoare ca .O apă neagră, răcoroasă, care te , dezbracă , de toate ale zilei şi te face fericit. Mariana Brăescu Continuare în pag. a fi-o în aceste zile, cînd întregul nostru popor dezbate cu sentimente de îndreptăţită mîndrie patriotică, cu satisfacţie şi aprobare, cutezătorul program al viitorului românesc cuprins în proiectul de Directive ale Congresului al XIII-lea al P.C.R., se desfăşoară în judeţele Arad şi Timiş vizita de lucru a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU împreună cu tovarăşa ELENA CEAUŞESCU. Vibrantă sărbătoare pentru locuitorii acestor meleaguri sub semnul dialogului pe care conducătorul partidului şi statului nostru îl poartă în permanenţă cu ţara. DASCĂLI DE CUGET ROMÂNESC există o emoţie tulburătoare de septembrie care in ordinea destinului nostru istoric urmează firesc celei de august. In septembrie, cind soarele cade dulce spre sud — şi nu e această cădere decit semnul măsurii şi al echilibrului — încep aici la noi cursurile şcolilor. Un freamăt de adincă mişcare însufleţeşte coridoarele, clasele in aşteptare, ochii copiilor, gesturile dascălilor. Suntem o ţară în care se învaţă mult. Am înţeles că destinele contemporane ale naţiuni, lor de azi sunt indestructibil legate de înflorirea gîndirii, culturii, la nivel de popor. Am făcut revoluţia necesară ,pentru ca ritmurile socio-economice săpătrundă in pulsul şcolii direct, legind teoria cu practica, invăţămintul cu cercetarea. Dincolo insă de adevărurile ultimilor ani şi de includerea lor într-o menire fără egal a şcolii, sensul ei fundamental nu poate fi gindit in afara ideii de a întemeia conştiinţe. Iar a întemeia conştiinţe înseamnă defapt a întemeia ştiinţa in oameni. Sub arcada unei lumi în care problemele nu sunt deloc puţine, una din şansele progresului constant îl constituie cultivarea inteligenței, ceea ce implică limpezirea a ceea ce suntem, a ceea ce vrem, a ceea ce e posibil la un anume moment. Asumarea adică a propriei istorii, a opțiunilor, a drumurilor mari. Dacă vrem să fim liberi, subliniam cindva Bălcescu, trebuie să ne luminăm poporul, ca peste un secol de la rostire, cuvintele revoluţionarului patriot, profetice atunci, devin realitate temeinică, precum o lumină de viaţă liniştitoare şi demnă printre mişcările, imprevizibile uneori, ale deceniilor. Din această întemeiere de oameni se dezvăluie cu prisosinţă menirea dascălului. El este, cum bine şi fără egal se poate înţelege, şi intii şi in cele din urmă, dascăl de cuget românesc. Fiindcă, dar păstrindu-ne identitatea putem fi noi înşine. Iar a fi noi înşine înseamnă a participa la armonia marilor valori, la armonia planetei, construind Adrian Costache și ■ .. Continuare în pag. a 7-a Sentiment de patrie Natura cintă-n strai de sărbătoare, se-adună în culori de foc lumina, ard, lampioane, roadele în soare cind umbrele şi-au ridicat cortina. Pure cristale-mi tremură-n privire văzind a ţării mîndră înălţare şi inima, stea arsă de iubire, pulsează-n timp de rar, ca o chemare. Prezentul, treaptă către viitor, poeţi, cu glas înalt voi fi cîntaţi, e sentimentul patriei larg zbor din culmea neinfrinţilor Carpaţi. Întruchipare a cosmosului într-o trestie sau in iarba aceea gînditoare. Furtuni magnetice, explozii solare işi joacă reflexele-n mine ca flăcările deasupra comorilor in Cimpia Română, din care m-am desprins pastrind-o in singe o dată cu ţara de miere şi lapte a copilăriei. ❖ Lumina trece către hambarele toamnei din valul bătrinului Istru din lanul cosit, din bronzul monumentelor, valul ei cald pe mingile pleoapele, pătrunde în suflete, in cimentul prezentului şi-n cărţile poeţilor. Nicolae Petre Vrânceanu CENTENAR VASILE VOICULESCU Un teatru de precursor I :1 ■ ■ . Un talent robust, proteic exprimat şi o stranie şi puţin comodă, aş spune spinoasă, actualitate în secol îl catapultează pe poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu, cu partitura sa dramaturgică Demiurgul (publicată în 1943, în Editura Casa Şcoalelor) de-a dreptul între puţinii dramaturgi importanţi ai literaturii române. Sigur, marile opere au harul de a fi perpetuu tangente la simţirea şi adevărurile generaţiilor în succesiune, dar cazul Demiurgului lui Voiculescu impune prin forţa vizionară, evident progresivă în timp, cu care, pe măsură ce anii trec, defineşte caractere şi, prin acestea, concepte, tendinţe şi forme sociale asupra cărora, am putea spune, abia azi am obţinut o perspectivă reală. Ingineria genetică, curentul ecologist, imaginea — din trecutul apropiat şi de acum — motivată şi politic, a unor societăţi pe care le-am putea descoperi, de pildă, în istoria contemporană a unor state, la care se adaogă, între altele şi ideea poate nu ştiinţifico-fantastică a grefei morale (operaţie opusă „spălării“ creerului) — iată numai cîteva din accentele care dau prospeţime şi interes acestei alegorii filozofice care, nu întîrzie să fie totodată şi un virulent pamflet.... Un „demiurg“ a dat în'dramaturgia lumii şi,, Kapee, in atit de cunoscuta sa’u.piesâi'R.XI.R.' 'Raţional'Universal Robot (1920). Numai că, dacă la celebrul scriitor ceh este vorba, indiscutabil, de o reluare (citeşte modernizare) a legendei cabalistice a Golemului, produs de această dată nu într-un singur exemplar ci, cu previzibile consecinţe, la scară industrială, în cazul lui Voiculescu avem de-a face cu o substanţă narativă originală, din ale cărei străfunduri se ridică la suprafaţă, ca un ecou, motive dintr-un strat diacronic- autohton : din familia istorică a Muşatinilor, acei „ziditori de legi şi datini“ se naşte în zilele noastre un savant care va ţinti o nouă ordine biologică a lumii, năzuinţă cu nefaste urmări în viaţa socială. Dacă istoricii literari au cam ocolit dramaturgia lui Voiculescu (prin inegalităţile ei flagrante, aceasta dovedeşte seriozitatea cu care scriitorul s-a exersat în arta dialogului destinat scenei şi radioului) nu se poate spune despre oamenii de teatru că au insistat prea mult asupra ei. . Este curios intr-adevăr că a trebuit să treacă peste 40 de ani ca Demiurgul să vadă .O singură dată lumina rampei. (Faptul, demn de respect, s-a petrecut în urmă cu cîteva stagiuni la Botoșani). Destinul acestui text socotit Paul Tutungiu Continuare în pag. a 6-a PROIECTUL DE DIRECTIVE ALE CONGRESULUI AL XIII-LEA —’ ■ , ——"J" I", ■ — I —I «H 11 » 1 T DIMENSIUNE A VIITORULUI APROPIAT Semnul identităţii depline ne-am obişnuit de mai multă vreme să ne raportăm existenţa la anul 2000. Ne obligă la asta înseşi avertismentele calendaristice care, fără a avea nimic fatidic în ele, sînt totuşi suficient de concrete pentru a ne servi drept repere. Ne mai îndeamnă, fireşte, propriile noastre proiecte care, oricit ar fi de modeste şi fragilpersonale, nu pot să nu ţintească, mai mult sau mai puţin în secret, spre un, prag de mileniu atît de aproape de noi. Iată de ce, cînd, în urmă cu nu mulţi ani, în Programul partidului nostru, se vorbea pentru prima oară de anul 2000 ca de o nouă treaptă, întru totul tangibilă, afirmaţia n-a părut nimănui hazardată. Ea îşi avea pe deplin pregătit terenul în înseşi năzuinţele noastre, personale sau colective, materiale sau spirituale, izvorîte dintr-o dialectică : legea dezvoltării. Iar cînd, ,nu demult,din perimetrul Directivelor apropiatului Congres al P.C.R., un capitol distinct a fost rezervat orientărilor de perspectivă pînă în anul 2000, lucrul acesta ne-a apărut tuturor nu numai posibil, ci şi necesar. Era, evident, o consecvenţă de atitudine şi de preocupări fundamentale, aceeaşi consecvenţă cu care partidul nostru ne-a obişnuit de mult. . . • Nu gîndim însă la anul 2000 calca o entitate abstractă sau ca la o noţiune ştiinţifico-fantastică. Ne gîndim pe noi înşine în acel context social-istoric, pe cei de acum aşa cum vom fi şi vom dori să fim atunci. Proiectul de Directive ale Congresului al XIII-lea al P.C.R. trasează cu clarviziune principalele coordonate ale dezvoltării economico-sociale în următorul şi în următoarele cincinale : în domeniul cercetării ştiinţifice ; în creşterea mai accentuată a eficienţei economice ; în sporirea şi perfecţionarea forţei de muncă; ....pregătirii cadrelor; în ridicarea necontenită a nivelului de trai şi a calităţii vieţii. Dacă ne uităm bine, toate aceste obiective şi direcţii de acţiune au în centrul lor, drept unic punct de plecare şi de intoarcere, omul, cu întregul ansamblu de laturi care-i compun personalitatea. Este şi aceasta o dovadă de consecvenţă, de perseverenţă revoluţionară , ea demonstrează capacitatea unui partid comunist, care a făcut din punleţul fundamental al politicii sale, de a-şi urmări şi îndeplini pas cu pas propriile angajamente. Recentele documente de partid, alături de cele de mult cunoscute de noi, rotunjesc o imagine de ansamblu, aceea a unui popor angajat cu trup şi suflet în efortul de a-şi înălţa existenţa la nivelul celor mai nobile aspiraţii. Dacă ne uităm mai atent încă, remarcăm că nu altul este subiectul şi motivul de inspiraţie al literaturii decit acelaşi om de ieri şi de azi, de azi şi de mîine, în angrenajul generos oferit de epoca în care trăieşte. Dintotdeauna, de la cele dinţii pagini scrise, literatura şi-a făcut o datorie de onoare şi un titlu de mîndrie din slujirea neabătută a intereselor şi aspiraţiilor umane. Se poate spune fără rezerve că scopul suprem al literaturii este acela de a înnobila omul, de a contribui la educarea şi plămădirea lui spirituală. Elementul primordial al tuturor transformărilor şi înnoirilor petrecute în viaţa social-economică nu poate rămîne nici el în afara unui neîntrerupt proces de înnoire, iar acestui proces i se consacră arta prin cele mai bune opere ale sale. Rezultă de aici, firesc şi inevitabil aş zice, că literatura şi arta se înscriu prin definiţie în sfera de acţiune a documentelor de partid, ca parte organic componentă a lor. Prin instrumentele lor specifice, prin modalităţile proprii de expresie, literatura şi arta vin în sprijinul unei lucrări de lungă durată, declanşată de partid pe toate planurile şi ridicată tot de el la scara întregii naţiuni. Mi se pare că aici trebuie căutate argumentele deplinei identităţi ce se statorniceşte durabil, în adîncimile esenţelor, între opera de artă şi documentul de partid. Amîndouă se regăsesc, într-un proces pentru amîndouă stimulator, pe terenul unei opere fără precedent în istoria acestei ţări. D. Matală Continuare în pag. a 6-a Recurs în procesul lui Horea (II) de Emil Poenaru în pagina a 4-a ROMÂNIA - PAMANT AL SPERANŢEI Un orizont istoric inedit de Mihai Pelin în pagina a 5-a Deplasarea spre universul oezia patriotică de astăzi și dintotdeauna este creatoare de mitologie, tot așa cum în universul de „semne“ al poeziei în general putem recunoaşte „mitologia“ unui anumit moment istoric. Nici o specie lirică nu este mai legată, mai apropiată de suprastructură decit " poezia cu caracter patriotic. In acelaşi timp, insă, acest tip de poezie comunică nu numai mitologia socialului, ci si mitologia Poeticului si a poieticului, face să recunoaştem cu uşurinţă curentul literar în care se înscrie epoca literară a autorului. Este, din acest punct de vedere, specia cea mai conservatoare, în sensul bun al cuvîntului, deoarece ea poartă în sine nu numai amprenta epocii în general, ci şi amprenta stadiului de dezvoltare a personalităţii creatorului. Astfel, o anume etapă din evoluţia liricii lui Eminescu reflectă poemul Horia — scris dealtfel la 17 ani — şi cu totul alta aceea din Scrisoarea a IlI-a, sau chiar din Luceafărul. Aşadar, pentru a putea constata ce şi cite modificări, completări şi deplasări de nuanţe au intervenit de-a lungul timpului în noţiunea de poezie patriotică, e suficientă cred lectura comparativă a trei poezii, diferite ca factură şi modalitate de exprimare, dar circumscrise toate aceluiaşi motiv poetic : martirajul lui Horia. Este unul din simbolurile cele mai frecvente în lirica ardeleană, care, însă a devenit un simbol, o permanentă a liricii româneşti în general. Fiind, însă, adine naţional, (cu înţeles de particular), el părea să nu poată accede la universal. Iată, totuşi, că acelaşi motiv poetic, al lui Horia, sortit parcă să rămînă între graniţele mitologiei noastre istorice, primeşte, prin arta lui Nichita Stănescu, insemnele generalului şi ale universalului. Eminescu tratează negoria în maniera picturii romantice şi alegorice, practicată de un Gh. Tattarescu sau Constantin Rosenthal. Intenţia de a-l vedea pe acesta ca pe un erou al antichităţii este evidentă, cum evidentă este şi reminiscenţa folclorică a tabloului : „Horia pe-un munte falnic stă călare , / O coroană sură munţilor se nare. / / Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori / îşi vuiau prin tunet rîndurile lor. / / — „Eu am — zise-un tunet — suflet mare, greu, / Dar mai mare suflet bate-n pieptul său ; / / Fruntea-mi este albă că de ani o mie. / Dară a lui nume mai mult o să fie“. II — „Nalţi suntem noi munţii — zise-un vechi Carpat— / Dar el e mai mare, că nu-i împărat.“ De la Eminescu la Aron Cotruş, poezia patriotică face saltul de la static la dinamic, de la alegoric la verbul evocator, incandescent. Pe linia deplasării sensului și formei lirice, de la exterior la interior, Aron iCotrus surprinde duhul lui Horia, descătuşează forţa vizionară şi agitatorică închisă în biografia eroului. Simbolul său se înscrie în ordinea cosmică a lumii, apropiindu-se, paradoxal, mai mult de abstractul semnificaţiilor decit de concretul imaginii. Or, mai exact spus, dînd un conţinut concret, material şi simpatetic esenţelor şi esenţialului din istorie : „de jos / te-ai ridicat drept, pietros. / viforos. I pentru moţi. I pentru cei săraci si goi. pentru toti... / şi-ai despicat în două istoria. / ţăran de cremene. / cum n-a fost altul să-ti se- M. N. Rusu Continuare în pag. a 6-a P