Luceafărul, ianuarie-iunie 1985 (Anul 28, nr. 1-26)

1985-01-05 / nr. 1

5 IANUARIE 1985 v / P SIGILII EMINESCIENE P. Pandrea: Agen şi iubire Pandrea este un reprezentant tipic al­­ culturii ştiinţifice mediale de stil sud­­est european. Am numit în altă parte, culturile mediale, acele culturi ce-şi asumă sarcina de a căuta soluţii de echilibru intre două sau mai multe modele culturale care se îndepărtează vertiginos unele de altele. In cazul în care aceste culturi mediale nu s-ar constitui, modelele polare s-ar afla, în cele din urm&,cu,­toata f­irele de legătură rupte astfel că, la locul'întregului, ar apare două sau mai multe „continente­ culturale“. Desigur nu trebuie con­fundate culturile mediale cu suprastructurile mediale. Exemplele istorice care ne ajută să în­ţelegem deosebirea sunt numeroase. Acea boie­rime polonită (despre care vorbeşte M. Un­­gheanu, intr-uri­ studiu al său) de la curtea lui Constantin Cantemir este un exemplu de supra­structură medială, care însă preconiza o inte­grare suprastructurală intre cele două arii cu apariţia unei oligarhii boiereşti hibride peste ţările reale ale celor două neamuri. Cazul statu­lui maghiar feudal, ca un stat delegat al papali­tăţii, este un alt exemplu de suprastructură me­dială. Aceasta insă conduce către un spaţiu in­tegrat într-o ordine cu o ierarhie în trepte : o Europă cu „centrul“ catolic la Roma, un centru subimperial (un „imperialism secundar“) la Budapesta şi cu o arie aservită in sud-est (bal­canică şi carpato-dunăreană). Aşadar, supra­structurile mediale creează ordini bazate pe aservirea unor arii. Numai culturile mediale generează spaţii cu centre multiple, prefigurea­ză modele de înlocuire a unui monolit în deza­gregare (de genul imperiilor) , cu o integrare „politropică“ bazată deci pe autonomia tuturor centrelor. P. Pandrea a intuit cu acea aleasă abilitate a intelectualului culturilor mediale dezagregarea monolitului capitalist și totodată a demistificat toate ideologiile unitariene ale capitalului atunci cind a analizat­ situaţia sud-estului european în comparaţie cu Occidentul. Dacă in privinţa form­ulelor ideologice ale culturii critice el n-a depăşit, de cele mai multe ori (cu excepţia, poa­te, a „cazului Stere“) linia de interpretare a „Vieţii româneşti“ şi a lui Ibrăileanu, în schimb el a judecat cu o rară obiectivitate toate reac­ţiile ideologiei sincronizării, de la aripa lor stingă, socialistă, şi pînă la dreapta neoliberală de gen Zeletin şi Lovinescu. ,,Critica spiritului şi culturii româneşti intrate in sistemul capita­list apusean a fost în istoria noastră de o rară violentă. Dobrogeanu-Gherea vorbea cu patos social-democrat „lichidatoric“ (lichidatorismul a fost un curent puternic de lichidare a Revolu­ţiei sociale şi de încredere deghizată în capita­lism), intrebuintînd o comparaţie astronomică despre intrarea României în „orbita apuseană“. Imagine barocă in care se reflecta fidel concep­ţia mecanicistă a social-democraţiei oficiale in­timidată de „stabilizarea capitalismului“ în Oc­cident şi de necesitatea „celei mai mari revolu­ţii, aceea a respectării legilor“ în Orient. Răul acestei intrări „in orbită“ era adine simtit, fata­litatea situaţiei cu greu de inteles, dialectica evenimentelor­ rău descifrată...“ (II, p. 45 „Pau­perizarea României în sistemul capitalist“). In­tr-un atare context, P. Pandrea încearcă găsirea unui alt răspuns întemeiat pe analiza critică a „pauperizării României in sistemul capitalist“ şi pe o „criză a criticii“ desfăşurate în celelalte răspunsuri date de intelectualii români aceleiaşi chestiuni pe care, cu un termen toynbeean, o putem denumi „provocarea capitalului“. P. Pan­drea se înscrie intre cei care au urmărit răspun­surile României la această provocare de la stra­tul economiei pină la cel al ideologiilor şi al mişcării beletristicii româneşti, ori la cel al tipurilor de intelectuali care apar acum pe scena istoriei. P. Pandrea este un descendent direct din linia eminesciană devenită, în orizontul noilor vremuri, formulă de gindire socialistă de stil sud-est european. Modelul eminescian se citeşte nu numai în articulaţia te­zelor „realismului critic“ cu care operă, dar şi în­ modul îmbinării gazetarului,de o rară forţă pamfletară cu doctrinarul de cea mai riguroasă ţinută teoretică. Această linie il distinge pe ga­zetarul de matrice eminesciană de gazetarii ieşiţi din formula unui C.A. Rosetti, şi el un mare pamfletar, dar nedublat de controlul reflexiv al teoreticianului doctrinar. Te intîmpină, întotdeauna, în textul lui P. Pandrea, sub broderia cindi înalt stilizată, cind baroc-ezoterică a formulisticii, un aparat cate­gorial riguros care-ţi dezvăluie sub­stratul dio­nisiac, orgiastic al pamfletarului, fiinţa liniştită, apolinică, de arie elenistă, a teoreticianului echi­librat pină la parcimonie in raport cu tentaţia ideilor doctrinare. Acest tip de gazetar mai este întrunit de pana unui N. Iorga, a unui Stere, linia lor începînd în orice caz, cu Eminescu. Prezenta lor într-o cultură înalt „voaioristă“ cum este cea a latinităţii, reprezintă un punct de echilibru necesar, o zonă de odihnă şi con­templare, un termen de garanţie pentru spiri­tul public intens solicitat de liniile modernizării cu arderea etapelor. Absenţa lor din climatul gazetăresc este întotdeauna cauză de resemnare sub chipul pesimismului sceptic care va devasta treptat toate cămările spiritului public. Nu in­­timplător formula de intelectual pe care o va critica cel mai mult Pandrea va fi aceea a aşa­­numitului intelectual „ştiinţific“, ce are preten-­­ţia „obiectivităţii“ şi „generalităţii“. Este inte­lectualul care va apare fi­ public întotdeauna sub „masca... «ştiinţifică», «mentalitate», «impar­ţialitate»“ şi este plenar reprezentat de Şt. Ze­letin. „In domeniile sociale, precizează Pandrea, nu există «obiectivitate» şi «generalitate», ci unghiuri care pornesc dintr-un complex de in­terese (...). Intelectualii proletarizaţi — gen Şt. Zeletin — au oroarea polemicii sociale şi patima „obiectivităţii“.­­Meteci, închişi în mansarde soli­tare şi în biblioteci oficiale roze ei nu au sufle­teşte elasticitatea de a trăi pe toate treptele ierarhiei apusene. Relaţiile lor sunt restrînse, cunoaşterea reală şi psihologică inexistentă“ (p. 48, 49, II). Putem trece peste această idee a lui P. Pandrea fără a ne aminti de „proletariatul condeiului“, acea „plebae scribax“, „cenuşerii“, despre care vorbea şi cu care se războia Emi­nescu ? P. Pandrea este de altminteri conştient că dezechilibrele intelectualului european sunt un semn al epocii şi totodată înţelege imensa necesitate a funcţiilor intelectualului pentru echilibrul organismului social. Atunci când inte­lectualul este în suferinţă, ori în descompunere morală, sau în derută ideologică, întregul orga­nism social este invadat de o boală care-i cu­prinde ca o piclă funcţiile, altă dată clare şi echilibrate. Această boală are ea însăşi varia­­ţiuni etiologice (ca orice boală) dar simptomul ei tipic este „pesimismul sceptic“, resemnarea, abandonul istoric, cu grave consecinţe pentru viitorul întregii colectivităţi, în altă parte, refe­­rindu-se la echilibrul şi sănătatea spiritului public, P. Pandrea se ridică pină la o teorie a raportului de concomitentă necesară intre două forţe dinamice opuse, responsabile de acest echilibru. Cele două forţe dinamice ale oricărei vieţi publice sunt „fermenţii agonali“ şi „pato­sul distanţei“. Rolul intelectualului ar fi după opinia, nemărturisită direct, a lui Pandrea, acela de a veghea la sănătatea spiritului public, la filtrarea celor două elemente în proporţii echi­librate. „...Integrarea­­politico-sociala a societă­ţii civile, n.n.­ este vizibilă prin plebescitele de fiecare zi ale opiniei publice, prin alegeri, în­trupate in exponenţi, procesiuni şi festivităţi publice etc. Fără un «patos­­ al distanţei» (Nietzsche) angrenajul public poate fi uşor dus pe povirnişuri periculoase, ideea de agon (luptă pe stadion, întrecere sportivă) a fost introdusă l­* filozofia modernă­ de către F. Nietzsche, care a luat-o din cultura elină, cultura elină înainte de epoca socratică. Agon este încărcat de ele­mente eroice. Concepţia agonală a luptei poli­tice şi sociale presupune cavalerism şi şanse egale la punctul de plecare pe stadionul vieţii publice. Agon este camaraderie şi luptă. La olimpiadele eline concurenţii (...) erau puşi in condiţiuni de­­egalitate perfectă şi inspiraţi de viernizaţie Corte,iar de­ mirt era dată celui clasificat vnului. Un primus inter pares. Fermenţii agonali in viaţa publică înlesnesc dez­voltarea instinctelor de agresiune în luptă, „pa­tosul distanţei“ îmblinzeşte agresiunea şi o su­pune învăţînd pe om să servească şi să cunoască umilinţa, adică limitele eului“ (p. 81—82­­). In­telectualul va trebui să se afle mereu pe scena publică şi să vegheze la echilibrul celor două forţe ale vieţii publice, să utilizeze arma cuvin­­tului pentru a ţine sub înm­urire distribuţia aces­tora, pentru a vesteji orice extremisme, pentru a dezvălui tot ceea ce ar tulbura principiul ago­nal ca şi pe cel opus lui. Orice dezechilibru al acestei distribuţii ne va aduce întreaga gamă a descompunerii morale şi colective : de la parazi­tism, aşezare incorectă în funcţii (ceea ce ar fi încălcarea spiritului agonal prin „furtul startu­lui“ social etc.) şi pina la egocentrismele patolo­giei, care s-ar dezlega din încălcarea „patosului distanţei“- Intelectualul va trebui într-o atare viziune, să fie el însuşi un tip exemplar, şi mai presus de orice, un tip al echilibrelor. Numai astfel îşi va atinge menirea, fiind el întîiul care a găsit formula echilibrului comunicind-o apoi celor ce n-au avut şansa coborîrilor „ad inferos“, şi deci pe aceea a revelaţiei rosturilor. P. Pan­drea a înţeles drama intelectuală a Europei şi i-a căutat formula de răspuns. „Intre Agon (luptă, atac, stadion , fără distanţă) şi iubire (depăşirea eului, sacrificiu personal, umilinţă, renunţare) cultura Europei şi cea românească se zbat negăsind scăpare. Realizarea agonului (cu distanţă intre egali şi fără distanţă pentru cei­lalţi) a fost posibilă in cultura antesocratică, cultură de dominatori şi hiloţi, dar nu mai e posibilă în epoca modernă, unde hilotul a căpă­tat conştiinţa sa de om şi a dobindit drepturi de azi înainte inviolabile“ (p. 82, I). P. Pandrea pare izbăvit de boala­ Europei a cărei etiologie se înscrie pe un continuum avind la un pol, „pesimismul sceptic“ iar la celălalt „dogmatismul disperării“ — poli între care, par a fi aşezaţi toţi marii bolnavi ai Europei, între care îi aflăm pe­ Kirkegaard, pe Pascal, pe Nietzsche, Rosanov, dar şi pe un Nae Ionescu, tipul pur al „dogmaticului din disperare“, care „tinde la o asimilare — o, atât de rapidă! — a timpului său aflat între două lumi dogmatice pure“(84, II). Soluţia la „bolile“ Europei era una economico-sociologică de tip istoric. De aceea, Pandrea va ieşi din „stadionul îndoielii şi al luptei de sine“ în care stau închişi toţi marii bolnavi ai Europei, cei citaţi mai sus şi alţii, şi va intra în stadionul luptei sociale şi politice. Ciclul ideologic al gîndirii sale va intra într-o fază nouă odată cu teoriile sale econo­­mico-sociologice din care se va vedea că înainte de a fi spirituală boala Europei este economică, este o boală a rosturilor sociale. Aceasta este metamorfoza intelectualului în „om politic“, în lider de ideal şi doctrină al grupurilor şi clase­lor lucrătoare, acelea care zidesc istoria în stra­turile ei de strălumina. Ajuns în acest punct P. Pandrea a înţeles şi rostul „stadionului în­doielii“, dar mai presus, a înţeles o idee nouă: „criza creatoare nu însemnează desperare ci decizie plus oroarea de paleative, curajul de a încerca şi a părăsi încercări nereuşite“. Ilie Bădescu i TRAIAN FILIP: I­I Subconştientul­­­­Veneţiei „­­ S­ubconştientul Veneţiei“ (Ed. Cartea Românească, 1984) de Traian Filip . * este un extraordinar roman de for­mulă cosmopolită, nu însă fără o comunicaţie în literatura română, de unde va­lorifică admirabil cite ceva din Mateiu I. Cara­­giale şi din Camil Petrescu. Absenţa balcanis­mului crepuscular, al „Crailor de Curte Veche“ nu este esenţială, euforia funerară este aci aceea a Veneţiei, adică a unui Bizanţ european ; camilpetrescianismul este şi mai izbitor, „Sub­conştientul Veneţiei“ fiind un roman cu inte­lectuali şi de nen­­ţeles fără activitatea ideii. . El se înfăţişează în superficie fără echivocuri, deşi evenimentele sînt nu puţine, luînd după ele şi destui indivizi. Materia este insă uşor de ex­plicat. Alberto, un fotograf celebru, e căsătorit cu Marisa, o domestică femeie, şi locuieşte cu ea intr-un palat veneţian. O fiică din altă că­sătorie, Patriăniei,îfryiÂfte®ză'adeseori perind în­totdeauna subvenin'1; 'ea viețuieşte dezordonat, avînd şi o bizară erotomanie. Dealtfel, psiholo­gia generală e aceea a unor decadenţi melan­colici şi solitari, neştiutori de soluţii şi cu o conduită tulburată fără motiv. Alberto vegetea­ză, din Bruno Contarini, sculptor renumit, ob­servă oraşul prin fereastră, un Lars, norvegian cu o biografie scandaloasă, e retras aici ca să moară. Atracţia unui blestem inanalizabil se observă peste tot. Atîta doar că Alberto cunoaşte o pictoriţă, Claudia, care îl fascinează prin amestecul de viciu şi religiozitate , de­­ci şi criza maritală şi metafizica rupturii. Claudia il seduce, insă Al­berto se vede aşezat într-un şir de adoratori, nu platonici, intre care Pippo, un jurnalist, Thomas, un britanic misterios, Bardel, un nor­dic notoriu. Mai sunt şi alţii. Spre a pune totul la punct, Claudia teoretizează libertatea eroticii, iar Alberto pleacă într-un voiaj ,din raţiuni profesionale, în Asia (jurnalul acestei călătorii este tulburător). Aceasta e întîia parte a roma­nului („Amor şi Psyche“), cu totul impresionantă prin filosofia amorului fatal. A doua,­­„Rialto“, pierde mult din inanalizabila tensiune a seduc­ţiei însă cîştigă prin observaţie psihologică şi în ideea disoluţiei definitive. Aşa cum se înfă­ţişa, erotica ajunsese în cîteva puncte la inten­sităţi de nesuportat şi prozatorul a voit să descrie, în mediul Veneţiei muribunde, istoria unui eşec definitiv. Şi l-a descris. Mai­ întîi, el introduce marile ritualuri ,precum ar fi defila­rea gondolelor, festivitatea anuală a mării şi, în contrapunct cu aceasta, înfăţişează procesul Patriziei, amestecată intr-o afacere de viol, tris­teţile lui Alberto, ale lui Pasquale, un alt pictor defel insensibil la însuşirile Claudiei. Apoi, Claudia, care trăieşte şi mai dezordonat, însoţi­tă de o ceată de ch­ishei, Alberto şi Contarini, sculptorul, peripatetizează prin Veneţia şi ob­servă fără emoţie acceleraţia ruinei. Această clarificare nu e singura, Patrizia are o lungă explicaţie cu tatăl ei. Guido, fratele Claudiei, un terorist, se întoarce la Veneţia (aci prozatorul introduce o lungă relaţiune de viaţă periculoasă, a unui „brigadist“). Alberto şi Claudia se trezesc brusc alături şi inevitabi­lul se produce, însă euforia nu e de nici un folos, căci femeia pleacă apoi în America, unde se stabileşte definitiv. Alberto rămîne singur şi simte, aşa cum calculase prozatorul, moartea sentimentală, adică un anunţ al dispariţiei fi­nale. Veneţia, a cărei condiţie e damnaţiunea, a impus legea ei. Oricît ar fi de amănunţită povestirea, cu aceasta mi am spus mai nimic. Romanul e me­morabil prin atmosferă. El desfăşoară o minu­nată intuiţie a gestului caracteriologic, a lumii mărunte, unde stă ascuns simboli­l, prozatorul e extraordinar în minuţiozitatea generatoare de lungi desfăşurări a detaliilor. In­dicţiunea ino­centă şi totuşi precisă în poetic. Acestea se văd cel mai bine în tablourile lungi, cinematogra­fice, de străzi comerciale, de faţaile verzui şi de zidărie calcinată de vînturile sărate mărinare, în Poemul clopotelor veneţiene, în picturile cu pastă grea, de clădiri umbrite, cu pereţii, ume­ziţi, cu zidurile buretoase, în ritualul­­ matinal care trezeşte oraşul, intr-o poezie a unei simul­taneităţi vii şi în acelaşi timp agonice. Splen­doarea lumii romaneşti e aceea barocă, a cre­­puscularităţii. Profunzimea e aici inanalizabilă, contribuind în aceasta şi ideea despre oraşul fascinant şi depunerile de straturi senzaţionale, înălţate în viziune de emoţia culturală. Dacă nu s-ar des­făşura la Veneţia, viaţa aceasta romanescă ar fi negreşit mai puţin tulburătoare. Lumea se înfăţişează aici ca un decor, insă al unuia baroc. „Subconştientul Veneţiei“ e romanul unui mediu muzeistic, conţinînd descripţii de arhi­tectură, de palazzi, şi de popoare de statui. Nu însă, doar atîta, farmecul acesta otrăvit al ora­şului ruinat stăpîneşte şi lumea care îl locu­ieşte ; în „Subconştientul Veneţiei“ toţi trăiesc prin cultură şi printr-un rafinament care este propriu epocilor de sfirşit de ciclu istoric. Oa­menii ascultă aci simfoniile lui Mahler, cineva doreşte o copie după serviciul de ceai Zubersee şi caută piese de­ Gropius, o femeie comunică priv­ cîntul la harfă, altcineva e complice cu muzica văzduhului, creată de clopote şi in ge­neral fineţea divagaţiilor despre îmbrăcăminte, mîncări şi tacîmuri, despre pictură şi arte este cu totul extraordinară. Cu mult mai puţin e aci reprezentată lumea sentimentelor, umanita­tea acestui roman fiind îngrozită de introspec­ţie ,trăind numai prin hotărîri repezi şi prin calcule prelungi, obsedante şi inexplicabile. S-ar zice că şi psihologismul e aci subconştient. De­altfel, marile momente memorabile adaugă şi­ele o proporţie de straniu­ în această direcţie, şi prozatorul a surprins bine oraşul cu o f­i­tali­­tate aparentă, restaurantele aproape goale, or­chestrele care cântă deznădăjduite, sunim­ in faţa unor clienţi cu ochii pustii. Există în „Sub­conştientul Veneţiei“­ o tulburătoare fenomeno­logie a enigmei, determinată de mediu şi hotă­­rîtoare, în ceea ce priveşte psihologiile. Nici unul dintre aceşti solitari şovăielnici de aici nu e un om nou, toţi au, ca să zicem aşa, o pre­istorie care în cîteva cazuri urcă pînă la ere­ditatea princiară. De aci, un soi­ de patetism încifrat care se traduce în gesturi puţine, so­lemne şi misterioase, unde omul pare a pune cu deznădejde toată melancolia înţelegerii unui blestem. Ceea ce îi este propriu acestui roman e un soi de ghepardism, com­iplicat de legităţile obscure, o crepuscularitate burgheză, care une­ori se leagă de­ Veneţia „Săptămînii nebunilor“, a lui Eugen Barbu, însă are, în descripţia omu­lui, multe puncte comune cu proza călinesciană. In ciuda mediului care nu e românesc, „Sub­conştientul Veneţiei“ vine totuşi din experienţa romanescă autohtonă, şi, am observat aceasta, face o sinteză admirabilă între creaţii care pă­reau ireductibile. Cu acest roman, pe care nu i l anunţau producţiile lui cunoscute, Traian Fi­lip poate fi socotit unul dintre cei mai însem­naţi prozatori români contemporani. Artur Silvestri VIAŢA CĂRŢILOR POEZIE POEZIA MEDITAŢIEI EXISTENŢIALE Cu volumul Ierbarul cu amintiri, apărut în pragul celei de-a 55-a aniversări a naşterii sale, poetul Al. Căprariu aşează o nouă treaptă ,a construcţiei sale, poetice cu temelii profunde şi turnuri cute­zătoare înălţate spre ul­timele întrebări. Recitind­­cu emoţie vo­lumele de versuri publi­cate de Al. Căprariu pină acum, pot constata că poezia sa a fost caracte­rizată încă de la înce­puturile ei de o orien­tare aproape programatică spre viaţa cea de toate zilele, spre întrebările simple ale existenţei : „Să-ţi povesteşti viaţa / în doar cîteva cuvinte frumoase / s-o povesteşti exact cum este ea / din singe şi carne şi oase / şi ceva suflet şi cîteva amintiri / in locul umbrei ce-o-ntinzi pe pămînt — / apoi să înveţi cum se piere / prin fiecare cuvînt / — scrie, poetul într-un poem din ultimul său vo­lum (Ierbarul cu amintiri). Dar pentru Al. Că­prariu tocmai adevărurile, simple descifrate prin aceste întrebări dezvăluie sensul­ ascuns al vieţii şi al cosmosului : O galaxie care îşi pierde-n spaţii trupul / Nu-i mai de preţ ca frunza, din toamnă, care cade — / In amîn­­două-şi plînge sfîrşitul şi-nceputul / Aceeaşi taină nouă şi-aceleaşi vechi balade“ (O, adevă­ruri simple). Poetul a exprimat, în succesiunea volumelor sale, adeseori năzuinţa de a­­se identifica pe deplin cu existenţa omului obişnuit, implantat in viaţă ca in propriul său domeniu, trăindu-şi destinul cu simplitate şi seninătate : „Aş vrea să pot sta fără griji / între vise, şi cărţi, şi flori, şi iubire / şi munca-mi de fiecare zi, / în acest anotimp al vieţii / cind roadele-ncep să cîştige / miresmele coacerii-adînci şi fecunde. ” Sint un om ca oricare, / unul din zecile de milioane, / cu tabieturi dulci şi inofensive... / (Remember). Dar pentru Al. Căprariu tocmai această asumare a destinului omului „ca ori­care“ înseamnă revendicare a supremei nobleţi spre care poate aspira fiinţa umană, identifi­care deplină cu esenţa existenţei, deoarece : „în pulsul diurn al oricărui om de pe stradă / Poate respiră eternitatea“. (Aici, pe pămînt). In acest orizont, poezia lui Al. Căprariu do­­bindeşte relieful unei profunde meditaţii lirice, în care problematica nu se constituie din pos­tulate teoretice, din idei abstracte, ci din auten­ticitatea trăirii, iar răspunsurile izvorăsc din clocotul sensibilităţii, din durerile şi bucuriile unei fiinţe torturate de sinceritatea neîngrădită a propriei sale vieţi afective, a propriei sale re­zonanţe sensibile: „In propriu-mi cîntec sfîr­­şesc şi încep /­­Mi-e .soră lumina, pe care o laud / In codrii de. taină pe careri pricep ■ atunci Cinţa: „Stpț^^ffe-eGilttă.jdtli-rSWt:'^:' (tote* de aur). Asumarea plină de-o amplă rezonanţă sensi­bilă a existenţei cotidiene ca tărim al miraco­lelor­­simple constituie o dimensiune esenţială a poeziei lui Al. Căprariu : „Nimic nu-i în za­dar ; de-aceea-aştept / IFiorul nou al fiecărei zile / Ascuns după surîsul înţelept / A! celui care ştie că-n fiecare clipă / In nou miracol viaţa ne-nlănţuie, sublimă /“. (Fermecata cli­mă). De aici o mare capacitate de a­ sesiza şi de a sugera cu un adine fior liric unitatea din­tre ritmica obscură a vieţii omului şi desfăşu­rarea amplă a fenomenelor cosmice : „Presimt apropierea zăpezilor. In aer / o zbatere ciudată, difuză dar fecundă / îşi limpezeşte sensul. Per-a­petuat, un vaer, / al naşterii luminii, secundă cu secundă / rotind, precum partiumul in jurul florii pure, / dă un contur mai sigur plecărilor din toamnă / lăsind visării drumul pe care să ne fure / şi unde amintirea semn bun da pace-nseamnă“ (Zăpezile, aproape). Şi de aici o tentaţie veşnic reînnoită şi mereu pră­buşită în propria ei cenuşă, a iubirii conside­rate „axul de foc al planetei“, care îi oferă poetului mirajul integrării în miracolul etern al vieţii : „Iubirea care cintă cu mii şi mii de guri / de ce n-aduce-n inimi fintina veşni­ciei — / cinci pînă şi umilul cint de greier , pierind în codrul ierburilor scunde / vecia o coboară printre noi ?“ (Alt anotimp). Poet al dorinţei de integrare dionisiacă în marele clocot al vieţii umane, al existenţei cos­mice în care el se integrează, şi­ al iubirii ca forţă care ar trebui să deschidă, din însăşi vre­melnicia ei, perspectiva eternităţii, Al. Căpra­riu este şi un poet elegiac, al timpului finit menit omului, al cernerii implacabile a zilelor hărăzite lui, al tragicei descifrări a hotarului existenţei : „Se închide cercul. A rămas puţin / din ceea ce ar mai putea să fie :­­/ o ţandăra de viaţă, un suspin / crepuscul vag, maree sidefie/ ...Mai am puţin. Hotarul e aproape. / Spre cer am să mă-ntorc ? Ori spre pămînt ? / Ce taină mai rămîne să dezgroape / plecarea mea, ia ultimul cuvînt ?“ (Marea autobiografie). De aceea, in poezia sa apare frecvent, de sub rit­, mica trăirilor pline de vitalitate, o­ notă ritel,bu­colică, o întrebare nostalgică despre sensu­l­l Vie­ţii, despre drumul pe care se Consumă existen­ţa : „Călătorim, mereu călătorim —7 şi n-o să ştie nimeni, niciodată, /.ce bine-­am fi putut să ne oprim­­ ce simplu­ am fi putut să ne oprim/ la prima gară-n hartă ne-nsemnată“. (Mereu). Această undă melancolică poartă uneori nos­talgia celor trecute, a experienţelor consumate, a trăirilor de odinioară, ca pe-o corabie a do­rinţei de întoarcere pe un alt ţărm al vieţii : „...acum în Place Pigalle e ora nouă / ţigara mi se stinge fumegînd, / paharu-i gol, tristeţea e deplină / şi amintirile, sever, pe rînd / se duc spre-o nevăzută ghilotină.“ (Place Pigalle). Plină de o caldă sensibilitate, implantată in orizontul vieţii cotidiene, dorindu-se, seismo­graf al trăirilor omeneşti obişnuite, poezia lui Al. Căprariu nu este o poezie sentimentală ci, dimpotrivă, o poezie de distilare a efectelor, de sondare a profunzimilor lor pentru a­ des­coperi esenţa lor trainică, o poezie de meditaţie existenţială izvorîtă din experienţă, din trăire. Poetul îşi integrează meditaţia — ce se consti­tuie din totalitatea poeziilor scrise în decursul anilor şi cuprinse în numeroase volume, alcă­tuind o simfonie organic unitară — într-o con­strucţie lirică aparent simplă, în realitate am­plu orchestrată. Cele mai caracteristice pentru această construcţie sunt poemele cu respiraţie largă, constituindu-se adesea dintr-o singură­­frază, in care metaforele sunt rare, poetul nă­zuind să sugereze o metaforă majoră prin în­tregul poeziei unind imagini eterogene ale experienţei lirice într-o sinteză sugestivă, deschizătoare de orizonturi largi, învederîind o forţă lirică plină de autenticitate : „Acum, asemeni acului busolei / spre nord arată ciocu­rile lor şi foarfecele aripilor taie / aeriana pin­­ză nemişcată / prin care, cindi şi cinci, nedume­rite / şi priveghind destinul, scapăr stele...“ (Broderiei. Aflată sub zodia împlinirii mature la cei 55 de ani ai poetului, poezia lui AL Căprariu con­stituie­ o certitudine a literaturii­­ noastre de astăzi. Francisc Păcurari­u: -n ALUNECÎND O poezie de notaţie elegiacă scrie Ana Mu­­reşanu. Elegiacă mai ales prin tonul ingindu­­rat, prin asprimile im­­­blinzite din care nu lip­sesc totuşi urme de sen­timentalism, proiecţii imaginare — dorinţe re­fulate („Dorinţă, cită fată vană d­in strigătul ■ tău dezarticulat ; să nu pot spune vreodată.“). Această mindrie inutilă peste care se aşează „armura greoaie a ne­liniştii“ constituie mo­tivul generator, aflat într-o penumbră „reto­rică“ în ambele cicluri ale noii sale culegeri de versuri, Amiază la margini*). Descrierea casei, apoi Elegii pentru Constantin conţin poezii de formulă aproape identică. Diferă numai orien­tarea (adresarea) discursului liric­: în prima parte, cu un plus de interiorizare, în a doua un discurs orientat către un „partener“ mai mult sau mai puţin himeric. Acestea ar fi aparen­ţele, pentru că iubitul imaginar nu este altceva decit un alter-ego, insinuat cu discreţie înăun­trul metaforei globale : „descrierea casei“, ceea ce ar fi similar, grosso modo, cu afirma­rea inferiorităţii — cu „memoria durerii“. Scrierea poemului reprezintă pasul decisiv în­spre „felul nedesluşit de inserare“, alunecarea, adică declinul sentimental. Din planul stării trăite cu sinceritate pînă la actul textual pro­­priu-zis nu este, deci, nici o distanţă. Această simultaneitate adinceşte tocmai dominanta tematică a versurilor Anei Mureşanu : coborîrea lină, intr-o alergare­­ lentă, ca o mişcare „cti talenti", mişcare semă­­ntnd atit de mult cu pierderea impla­cabilă a contururilor : „Tinereţe, memorie a durerii. Umbra ta / e roiul de fulgi / de la ultima nuntă a plopilor. Tu arzi­­ cu flacără necheltuitoare şi îmi strecori­­ în ureche o li­coare secretă, o şoaptă / Şi mă imbii / şi mă­­asmuţi împotriva stafiilor­­ care se ivesc nes­tingherite / în plină zi. / O alunecare, un pas, încă unul / ca norii duhul tău, in alergare. / Ii) urma ta rămîne un fel nedesluşit de înserare / să îmblinzească golul după decapitare.“ (Scrie­rea poemului). Elegiacă, spuneam, poezia Anei Mureşanu nu speculează aproape deloc sem­nele trecutului, ca viaţă afectivă şi deopotrivă­ formă textualizată. Prezentul este timpul do­minant, un prezent care nu este al plenitudinii, căci „amiază la margini“ înseamnă, prioritar, percepţie neclară a unui viitor — stingere a emoţiei. Nu am insista asupra timpului, ca du­rată abstractă şi semn concret, dacă nu am fi­ observat că pe acest element se sprijină prin­cipalele tensiuni ale poeziei din volumul de faţă. Că el este răspunzător de coerenţa versu­rilor, şi de coerenţa situaţiilor lirice. Alune­­cînd devine vertil-cheie, în jurul lui se­ orga­nizează vizibil discursul în primul ciclu, în ju­rul lui gravitează subînţeles „înscenările“ din cel de al doilea. Alunecarea, „cu marginile dan­telate de auroră“, are rareori fluiditatea felină pe care i-am bănuit-o. Mişcarea cu încetinitorul coborîrea „din treaptă in treaptă“ — nu este o mişcare „ascunsă“. E o alunecare de cristale ciocnindu-se, ca un glissando de harpă pe notele acute. Există, adică, suficientă stră­lucire — şi ascuţime, venită dintr-o trăire ce nu se lasă cu uşurinţă umilită ! „Proaspăt şi­ întreg, începi să scapi, / prima pierdere de care nu ţii seama. Plantă rară / în jurul gîtu­­lui, stringînd uşor. [...] Simt încă pe­ r ,j)iept greutatea, locul mic, / cuibul gălăgios, Corcaind, bezmetic, de viaţă şi putere“. (O plantă rară). In general, motivele descrise se susţin la ni­velul realizării stilistice. Pot fi însă întîlnite în partea Anei Mureşanu şi texte banale, mergind pe calea bătută a unor imagini demonetizate : „Cruzimi şi candori / zile ca aripi / şi ademe­nitoare ca părul tînăr / limba voastră aromată/ ploaie nn după-amiezile verii / sporovăind in­conştientă despre fericire / In mijlocul unei mirifice poieni / tu Iubire, rugindu-mă să­ nu mor / ai făcut începutul / în mine ai sădit / primul grăunte de moarte / cu surisul de în­ger“. Sau, şi mai plat, un vers ca : „din iarna, timpului cad zăpezi“. „Iarna timpului“ este o imagine de-a dreptul cenuşie. Inlăturindu-se poezia Anei Mureşanu va ciştiga în autentici­tate. Costin Tuchilă *) Ana Mureşanu : „Amiază la margini". Edi­tura „Cartea Românească“, 1984. ­­ BREVIAR ■ INSCRIPŢII IN IUBIRE. Un grup de tineri entuziaşti din Bîrlad, adunaţi în jurul cenaclului întreprinderii de rulmenţi, editează, se pare anual, o antologie colectivă, de aproape 250 de pagini, conţinînd ceea ce consideră ei că au reprezenta­tiv. Un cenaclu nu înseamnă în chip obligatoriu numai scriitori, meritul unor astfel de forme in­stituţionale asociative fiind mai ales acela de a stimula înţelegerea individuală a culturii , chiar dacă dintr-un cenaclu nu vor ieşi, niciodată „scri­itori“ vor ieşi însă în mod sigur cunoscători ai artelor cu un grad de înţelegere care, odată cu vremea,­ înalţă şi media. Grupul bîrlădean nu e doar entuziast, este, prin cîţiva autori, chiar şi­­talentat ; în plus, alcătuitorii antologiilor de „ins­cripţii“ aflate acum, pare-se la ediţia a­­ treia, ştiu să facă o publicaţie, şi atunci cind aceasta e, dacă ne orientăm după dimensiuni, chiar o carte. „Inscripţii în iubire“ e o astfel de antologie îm­părţită în nouă secţiuni, diferite ca însemnătate şi ca valoare. Grupul are şi umorişti şi aforişti şi autori de proză de ficţiune ştiinţifică, mulţi dintre autori sunt „polivalenţi“ şi scriu tablete, reportaje, poezii, fac traduceri, în totul, imaginea unui labo­rator, însă un laborator cuprinzînd mai cu seamă poeţi. Poeţii Biriadului acesta literar sunt, unii, cu totul notabili. Lirica emoţională a lui Carmen Ibănescu, a Mirelei Cristofan, traducerile lui Otto Gwiazdonovski, poeziile lui George Ilava şi pro­zele Petruţei Vadim se reţin dintr-o producţie abundentă şi, aşa cum e normal intr-un cenaclu,, destul de inegală. Alături de ei, creaţia lui Mihai Sultana Vicol şi Ciriac Samoilă (acesta din urmă un adevărat sh­ow-man bîrlădean) dovedeşte că grupul literar de la Bîrlad are cu cine să desfă­şoare mîine, sau chiar azi, o mişcare literară pro­prie. Entuziaştii cenaclişti au colectat, în antolo­gia lor, şi saluturile unor invitaţi, precum Ion Gheorghe, C. Sturzu, Vasile Baran, N. Gr. Mără­­şanu, Ion Horea, autori de întîia mînă. Invitaţi sînt şi alţi poeţi din ţară, cenaclişti, şi ei, unii cu adevărat talentaţi (precum Marian Raicu Lita) Ceea ce se reţine din acest volum colectiv, tipărit elegant şi „soigné“ e nu doar efervescenţa unui cenaclu ci şi voinţa unor tineri de a fi scriitori şi de a răzbi cu opera lor, multă ori puţină, dincolo de notorietatea cordială a creaţiei „de album“, şi sunt, să recunoaştem, destui care şi reuşesc» ■ REVISTA ROMANA : Tot o mică monografie, istorică şi literară de data aceasta, poate fi con­siderat numărul 11/1984 al „Revistei Române“. De data, aceasta, tema principală este „bicentenarul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan“, care prile­juieşte o recapitulare a evenimentului atit din perspectiva istoricilor cit şi a literaturii. O pre­zentare amplă şi cuprinzătoare oferă specialistul român al acelui moment, David Prodan, autorul unei celebre monografii despre „Răscoala lui Horea“ ; el dă acum sinopticul. Ecoul amplu al răscoalei în lume e studiat de Nicolae Şarambei. Cât priveşte reverberaţiile în literatură, revista a ales două fragmente de roman şi unul de teatru. Romanele sînt „Crăişorul“ de Liviu Rebreanu şi „Pîrjolul“ de Oscar Walter Cisek iar piesa — „Procesul Horea“ de Al. Voiţin. Poate ar fi fost bine să nu lipsească un fragment din poemul „Horea“ al, lui Aron Cotruş însă şi aşa antologia e corectă. O secţiune consistentă a revistei reuneşte, sub titlul „Creaţie şi angajament civic“ intervenţii semnate de Violeta Zamfirescu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Dragoş, I. Arieşanu, Hajdú Győző, Nicolae Ţie, Petre Sălcudeanu, Dumitru Solomon, Radu Selejan. Sunt: tablete, articole, eseuri, a căror va­loare, stă atît în punctul de vedere etic asupra creaţiei, văzută ca o expresie a colectivităţilor, cit şi în vigoarea jurnalistică pe care astfel de producţii o au ; şi nu întîmplător, cei mai mulţi dintre autori sunt şi gazetari activi. în sfirşit, cîteva „dialoguri“ (unul cu Ion Hobana, altul ,cu arhitectul Cezar Lăzărescu) şi o rubrică de recen­zii printre care se­ remarcă, prin aplicaţie, acele­a semnate de Florin Constantiniu şi Paul Caravia completează un sumar bogat, interesant, al acestei publicaţii, care ştie întotdeauna ce şi cum să difu­zeze din cultura românească. 0 ARSURA PAMÎNTULUI TRĂDAT. — Urmărim şi noi, cu interes, prozele pe care le publică, de mai multă vreme, în revista „Pentru patrie“. Neagu Cosma, un nume pe care amatorii de „policier“ îl cunosc deja foarte bine. Stilul alert, observaţia precisă, ideea morală stau alături de minuţiozitatea profesională a reconstituirii, care indică, poate, o prelucrare de „cazuri“ verificabile în realitate. „Arsura pămîntului trădat“, din nr. 12, conţine încă o istorie palpitantă cu spioni. A. S.

Next