Lumina Satelor, 1923 (Anul 1, nr. 1-52)
1922-01-02 / nr. 1
Pag 2 LUMINA SATELOR Nr. 1 noştri cari, îmbărbătau, sfătuiau poporul şi îi întăreau nădejdile în Canaan. Azi însă, după ce am scăpat din robie par’că nu mai suntem cei de ieri. Ne am schimbat şi ne-am stricat Credinţa cea tare din suflet ne-a slăbit, moravurile cele curate ni s’au stricat şi glasul prorocilor noştri nu mai e ascultat cu dragostea şi evlavia de ieri — aşa precum de altă parte nici dintre ei nu toţi au mai rămas „prorocii“ de ieri. Prin vânturile şi furtunile pline de otravă ale răsboaielor şi vremurilor de azi trecând oamenii noştri, foarte multi s’au înveninat credinţa, s’au perdut moralul şi s’au întors acasă cu otravă în suflet. O vedem această otravă, o simţim, pe toate drumurile ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletul lor de credinţă. Ea este aceea care mai ales în anii trecuţi apleca multe urechi nesocotite să asculte şoaptele şi minciunile Faraonilor noştri de eri şi ea căsca gura acelor nebuni cari şopteau în umbră că era „mai multă carne în Egipet“ şi ar fi fost gata să-şi dea libertatea pentru această carne. Dacă credinţa de ieri ne-a întărit să purtăm lanţurile robiei 1000 de ani, otrava de azi strigă din sufletul unora că nu mai pot aştepta o zi, două. Şi apoi nici viţelul de aur nu ne lipseşte. Lăcomia nebună ce-a re--* A --p-a IV/Ul tC Ixl til’ll vju.iLiUi tT de a face bani şi câştiguri de multe ori din sudoarea, lacrimile şi linsurile săracilor, ce poate fi altceva decât idol spurcat căriii mulţi i se închină chiar şi din aceia cari ar avea datoria şi chemarea să-l spargă. Avem apoi şi jocurile, tămbălăul din jurul viţelului, răsună în toate părţile valurile chefurilor, plăcerilor şi păcatelor şi ele pătrund tot mai mult şi otrăvesc şi vieaţa curată de ieri a satelor noastre. Iată deci că şi noi purtăm greşalele lui Israil scăpat din robie şi de aceea şi drumul nostru spre România cea fericită s’a umplut de pustia năcazurilor şi greutăţilor. Ce va fi cu noi? Până unde va merge această asămănare ? mă veţi întreba. Răspunsul este uşor. Israilienilor le-a arătat calea spre Canaan o stea luminoasă, un nor luminos. Steaua o avem şi noi, e biserica şi credinţa noastră, care a luminat în toate vremurile căile neamului nostru Numai ele ne vor putea scoate din această pustie a năcazurilor şi duce în ţara cea fericită. De nu le vom asculta şi căuta ci vom merge înainte pe calea pe care mergem acum, de vom stărui în neascultare de biserică şi poruncile ei, de vom lăsa să ni se otrăvească tot ceea ce părinţii şi strămoşii noştri ne-au apărat şi lăsat ca mare şi sfânt, aşa vom păţi şi noi ca Israilienii. Vor rămânea şi se vor topi oasele noastre aici în pustia aceasta de năcazuri şi numai nepoţii noştri vor ajunge Canaanul, ţara noastră cea fericită şi bună. Dar de ne vom opri în loc şi vom opri în loc stricarea purtărilor noastre, de ne vom ridica şi noi ca fiul rătăcit din Evanghelie şi vom pleca înapoi spre casa Tatălui ceresc şi poruncile Lui — atunci ca la un semn dat se va ridica negura năcazurile Ce s-a lăsat-in frumul nostru ! înaintea noastră vom vedea şi simfi Canaanul cel frumos. xrumânia noastră cea mândră, bogată şi fericită. Iată una din pricinile pentru ce România Mare nu e aşa cum noi am aşteptat să fie şi am dori să fie. Mai sunt şi alte pricini pe cari le voiu scrie în celalalt număr al gazetei. Părintele Trifa. Credinţa noastră politică este pe scurt aşa: suntem o ţară prea tineră şi slabă pentru a ne slobozi la lupte şi hărţueli politice în vreme ce ţara sângerează din mii de rane, încă nu s’au astupat şi nu s’au vindecat de tot tranşeele şi ranele lăsate de răsboiu, pentruca să umplem ţara de şanţuri şi fronturi şi lupte politice atât de urâte şi păgubitoare. Este ceasul al 12 lea pentruca toţi conducătorii noştri cari poartă dragoste adevărată pentru popor şi soartea lui să-şi dea mâna, priceperea şi munca lor pentru ca să putem mătura gunoaiele şi năcazurile din casa României Mari. Ţara fericită. Eram vr’o treizeci de inşi adunaţi In şcoală, într’o seară de iarnă. Plugul de foc al răsboiului se odihnia, după ce spintecase pământul în lung şi ’n lat. Pe părete o mapă arăta flocurile durerii, ale dorurilor grele, ale nădejdilor nestinse. Uite: Ardealul întunecat, mai sus Galţia tristă, mai la deal Polonia vânturilor, cari sleesc sângele în vine, la răsărit Rusia, fără margini, jos de tot Albania cu boalele înfricoşate, deasupra ei Serbia cu căi perdute prin păduri; la apus Tirolul zidit în cetatea munţilor, coboară la miazăzi Italia în flacără de soare, mai sus Germania, Franţa la sfinţit de soare. Arată unul cu degetul la Piave şi oftează zicând: Aici şi-a lăsat oasele Ioniţă Barb şi dincoace Toma Vulcan. în Polonia l’a înghiţit pământul pe Ioniţă Măcriş, mai la deal doarme Ioanichie Coman. Dar pe unde nu s’au sămănat oasele celor plecaţi dela noi ! Şi câţi nu s’au stins în Siberia ! Când se uită la mapă, inima isbeşte sub peptar şi în urmă vine la matca ei ca o vale, după ce s’a potolit furtuna. Ion Stoica povesteşte de toate luptele pe toate fronturile. Şi la ospăţ te mai osteneşti, dar la răsboiu a dus-o fără răpaus. E drept că e aproape pleşuv, dar nu-i pasă că a scăpat teafăr. O noapte întreagă ar putea povesti de bieţii Sârbi, resfiraţi prin pădurile săracei lor ţări. Samoilă Sărăbean a ajuns prisonier la Ruşi. Ţară fără margini, omul e ca un strop în mare. Doi ani n’a ştiut pe ce lume se află. Noroc că a găsit biserici mari, cu lumini cari ard fără încetare, cu icoane argintate şi cu cântări, cari te ridică în slavă. Brâncovean a văzut traiul năcăjit al galiţienilor. Paşa cunoaşte bine trenurile de munte din Tirol. Tema lui Aron vorbeşte de gospodăria rusească. Cumătrul Aldea a văzut in Italia de sud, că poporul de jos se scaldă în raze de soare, fierbinţi, iar bogaţii în toate plăcerile. Răvaşul politic va arăta săptămână de săptămână starea în care se găseşte ţara înlăuntru şi mersul trebilor la cârmuire. Suntem prin^\ ' .. treabă şi vom propovedui politica oamenilor de omenie. Suntem încredinţaţi, că omenia ne dă chezeşia omului de isprăvă, şi ea este şi izvor de îndemn la lucrare. De aceea nu veţi găsi aici nici lauda unui partid, nici hulirea celuilalt. Pornim la drum şi voi îi răi mânea statornic cu mână slobodă sigură neîngrădită. Mână slobodă a desvăli ranele ori unde le-am simţi pentru a turna untul de lemn al vindecant, si gură neîngrădita pentru a spune adevărul pe faţă şi a i zice răului pe nume, ori unde l-am descoperi. Oamenilor de cinste şi de ispravă le vom veni într’ajutor şi se pot bizui cu nădejde pe noi, dar şi păcătoşii să se teamă.# Azi ţara e în aşteptare. De 3 ani şi jumătate tot aşteptăm. Au plecat unii şi au venit alţii la cârma ei, dar nădejdile de mai bine nu s’au împlinit. A plecat şi generalul Averescu, la care ţara privea ca la un idol şi în urma lui au rămas multe dărămâturi. Nici nu se putea altfel. Un om de o seară, dar o iarnă întreagă nu isprăvesc să spună pe unde au umblat, ce-au suferit, ce-au văzut ! Dumnezeu să le ştie toate, cel ce a numărat paşii tuturora, de când au plecat şi până s’au întors acasă ! Ţări multe, unele bogate şi frumoase, dar altele, Doamne, numai peatră seacă, ori mlaştini, ori pustiuri. Dar ţară, ca a noastră nu găseşti să umbli cu opinci de fier, — zice unul. — Numai oamenii să fie buni! — Dar n’am găsit ţară cu totului tot fericită, cât am umblat, — zice altul. — De când a vărsat Dumnezeu oamenii pe pământ, au trăit în rele şi necazuri, că aşa e firea omenească, — observă al treilea. — Să nu fi fost încă ţară fericită? — Ce s’a ales din ea — să ne spuneţi, părinte !... O să vă spun, dar nu vă uitaţi pe mapă, nici în cartea vremii n’o găsim. E de mult de-atunci, pe semne că lumea nu ştia să se roage zicând: Vie împărăţia Ta. Dar totuşi se ştie despre o mi