Lumina Satelor, 1923 (Anul 1, nr. 1-52)

1922-01-02 / nr. 1

Pag 2 LUMINA SATELOR Nr. 1 noştri cari, îmbărbătau, sfătuiau poporul şi îi întăreau nădejdile în Canaan. Azi însă, după ce am scăpat din robie par’că nu mai suntem cei de ieri. Ne am schim­bat şi ne-am stricat Credinţa cea tare din suflet ne-a slăbit, mora­vurile cele curate ni s’au stricat şi glasul proroci­lor noştri nu mai e ascultat cu dragostea şi evlavia de ieri — aşa precum de altă parte nici dintre ei nu toţi au mai ră­mas „prorocii“ de ieri. Prin vân­turile şi furtunile pline de otravă ale răsboaielor şi vremurilor de azi trecând oamenii noştri, foarte multi s’au înveninat credinţa, s’au perdut moralul şi s’au întors acasă cu otravă în suflet. O vedem a­­ceastă otravă, o simţim, pe toate drumurile ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletul lor de cre­dinţă. Ea este aceea care mai ales în anii trecuţi apleca multe urechi nesocotite să asculte şoaptele şi minciunile Faraonilor noştri de eri şi ea căsca gura acelor nebuni cari şopteau în umbră că era „mai multă carne în Egipet“ şi ar fi fost gata să-şi dea libertatea pen­tru această carne. Dacă credinţa de ieri ne-a în­tărit să purtăm lanţurile robiei 1000 de ani, otrava de azi strigă din sufletul unora că nu mai pot aştepta o zi, două. Şi apoi nici viţelul de aur nu ne lipseşte. Lăcomia nebună ce-a r­e--* A --p-a IV/Ul tC Ixl til’ll vju.iLiUi tT de a face bani şi câştiguri de multe ori din sudoarea, lacrimile şi linsurile săracilor, ce poate fi altceva decât idol spurcat căriii mulţi i se închină chiar şi din aceia cari ar avea datoria şi che­marea să-l spargă. Avem apoi şi jocurile, tămbălăul din jurul vi­ţelului, răsună în toate părţile valurile chefurilor, plăcerilor şi păcatelor şi ele pătrund tot mai mult şi otrăvesc şi vieaţa curată de ieri a satelor noastre. Iată deci că şi noi purtăm greşalele lui Israil scăpat din ro­bie şi de aceea şi drumul nostru spre România cea fericită s’a um­plut de pustia năcazurilor şi greu­tăţilor. Ce va fi cu noi? Până unde va merge această asămănare ? mă veţi întreba. Răspunsul este uşor. Israilienilor le-a arătat calea spre Canaan o stea luminoasă, un nor luminos. Steaua o avem şi noi, e biserica şi credinţa noastră, care a luminat în toate vremurile căile neamului nostru Numai ele ne vor putea scoate din această pu­stie a năcazurilor şi duce în ţara cea fericită. De nu le vom asculta şi căuta ci vom merge înainte pe calea pe care mergem acum, de vom stărui în neascultare de biserică şi po­runcile ei, de vom lăsa să ni se­­ otrăvească tot ceea ce părinţii şi­­ strămoşii noştri ne-au apărat şi lăsat ca mare şi sfânt, aşa vom păţi şi noi ca Israilienii. Vor ră­mânea şi se vor topi oasele noa­stre aici în pustia aceasta de nă­cazuri şi numai nepoţii noştri vor ajunge Canaanul, ţara noastră cea fericită şi bună. Dar de ne vom opri în loc şi vom opri în loc stricarea pur­tărilor noastre, de ne vom ridica şi noi ca fiul rătăcit din Evan­ghelie şi vom pleca înapoi spre casa Tatălui ceresc şi poruncile Lui — atunci ca la un semn dat se va ridica negura năcazurile Ce s-a lăsat-in f­rumul nostru ! înaintea noastră vom vedea şi simfi Canaanul cel frumos. xru­­mânia noastră cea mândră, bogată şi fericită.­­ Iată una din pricinile pentru ce România Mare nu e aşa cum noi am aşteptat să fie şi am dori să fie. Mai sunt şi alte pricini pe cari le voiu scrie în celalalt nu­măr al gazetei. Părintele Trifa. Credinţa noastră politică este pe scurt aşa: suntem o ţară prea tineră şi slabă pentru a ne slo­bozi la lupte şi hărţueli politice în vreme ce ţara sângerează din mii de rane, încă nu s’au astupat şi nu s’au vindecat de tot tran­şeele şi ranele lăsate de răsboiu, pentruca să umplem ţara de şan­ţuri şi fronturi şi lupte politice atât de urâte şi păgubitoare. Este ceasul al 12 lea pentruca toţi conducătorii noştri cari poartă dragoste adevărată pentru popor şi soartea lui să-şi dea mâna, pri­ceperea şi munca lor pentru ca să putem mătura gunoaiele şi năca­zurile din casa României Mari. Ţara fericită. Eram vr’o treizeci de inşi adunaţi In şcoală, într’o seară de iarnă. Plugul de foc al răsboiului se odihnia, după ce spintecase pământul în lung şi ’n lat. Pe părete o mapă arăta flocurile durerii, ale dorurilor grele, ale nădejdilor nestinse. Uite: Ardealul întunecat, mai sus Gal­ţia tristă, mai la deal Polonia vânturi­lor, cari sleesc sângele în vine, la răsărit Rusia, fără margini, jos de tot Albania cu boalele înfricoşate, de­asupra ei Serbia cu căi perdute prin păduri; la apus Tirolul zidit în cetatea munţilor, coboară la miază­zi Italia în flacără de soare, mai sus Ger­mania, Franţa la sfinţit de soare. Arată unul cu degetul la Piave şi oftează zicând: Aici şi-a lăsat oasele Ioniţă Barb şi dincoace Toma Vulcan. în Polonia l’a înghiţit pământul pe Ioniţă Măcriş, mai la deal doarme Ioani­chie Coman. Dar pe unde nu s’au sămă­­nat oasele celor plecaţi dela noi ! Şi câţi nu s’au stins în Siberia ! Când se uită la mapă, inima isbeşte sub peptar şi în urmă vine la matca ei ca o vale, după ce s’a potolit furtuna. Ion Stoica povesteşte de toate lup­tele pe toate fronturile. Şi la ospăţ te mai osteneşti, dar la răsboiu a dus-o fără ră­­paus. E drept că e aproape pleşuv, dar nu-i pasă că a scăpat teafăr. O noapte întreagă ar putea povesti de bieţii Sârbi, resfiraţi prin pădurile săracei lor ţări. Sa­­moilă Sărăbean a ajuns prisonier la Ruşi. Ţară fără margini, omul e ca un strop în mare. Doi ani n’a ştiut pe ce lume se află. Noroc că a găsit biserici mari, cu lumini cari ard fără încetare, cu icoane argintate şi cu cântări, cari te ridică în slavă. Brân­­covean a văzut traiul năcăjit al galiţie­­nilor. Paşa cunoaşte bine trenurile de munte din Tirol. Tema lui Aron vorbeşte de gospodăria rusească. Cumătrul Aldea a văzut in Italia de sud, că poporul de jos se scaldă în raze de soare, fierbinţi, iar bo­gaţii în toate plăcerile. Răvaşul politic va arăta săptămână de săptămână sta­rea în care se găseşte ţara înlăuntru şi mersul trebilor la cârmuire. Suntem prin^\ ' .. treabă şi vom propovedui politica oamenilor de omenie. Suntem încredinţaţi, că omenia ne dă chezeşia omului de isprăvă, şi ea este şi izvor de îndemn la lucrare. De aceea nu veţi găsi aici nici lauda unui partid, nici hulirea ce­luilalt. Pornim la drum şi voi îi ră­­i mânea statornic cu mână slobodă si­­­gură neîngrădită. Mână slobodă a de­­­­svăli ranele ori unde le-am simţi pen­­t­­ru a turna untul de lemn al vinde­­cant, si gură neîngrădita pentru a spune adevărul pe faţă şi a i zice răului pe nume, ori unde l-am desco­peri. Oamenilor de cinste şi de ispravă le vom veni într’ajutor şi se pot bizui cu nădejde pe noi, dar şi păcătoşii să se teamă.# Azi ţara e în aşteptare. De 3 ani şi jumătate tot aşteptăm. Au plecat unii şi au venit alţii la cârma ei, dar nădejdile de mai bine nu s’au împlinit. A plecat şi ge­neralul Averescu, la care ţara privea ca la un idol şi în urma lui au rămas multe dă­rămâturi. Nici nu se putea altfel. Un om de­­ o seară, dar o iarnă întreagă nu isprăvesc să spună pe unde au umblat, ce-au suferit, ce-au văzut ! Dumnezeu să le ştie toate, cel ce a numărat paşii tuturora, de când au plecat şi până s’au întors acasă ! Ţări multe, unele bogate şi frumoase, dar altele, Doamne, numai peatră seacă, ori mlaştini, ori pustiuri. Dar ţară, ca a noastră nu găseşti să umbli cu opinci de fier, — zice unul. — Numai oamenii să fie buni! — Dar n’am găsit ţară cu totului tot fericită, cât am umblat, — zice altul. — De când a vărsat Dumnezeu oamenii pe pământ, au trăit în rele şi necazuri, că aşa e firea omenească, — observă al treilea. — Să nu fi fost încă ţară fericită? — Ce s’a ales din ea — să ne spu­neţi, părinte !... O să vă spun, dar nu vă uitaţi pe mapă, nici în cartea vremii n’o găsim. E de mult de-atunci, pe semne că lumea nu ştia să se roage zicând: Vie îm­părăţia Ta. Dar totuşi se ştie despre o mi­

Next