Lumina Satelor, 1934 (Anul 13, nr. 1-52)

1934-01-01 / nr. 1

Nr. 1 LUMINA SATELOR Marele Voevod Mihai şi cerşetorul orb. Intr’o dimineaţă din primă­vara aceasta, Marele Voevod Mi­­hai îşi făcea obişnuita plimbare de dimineaţa, la Şosea, cu micuţul­­său automobil. * S­e opri câteva clipe în faţa­­ •vestitei vile cu clopoţei de sticlă­­ să-i asculte în bătaia vântuleţului­­ de dimineaţă. I se păru că inter­­­nează o melodie de rugăciune. A­scultând graiul înălţător al­­clopoţeilor, băgă de seamă pe o bancă din apropierea vilei un bă­trân. Un moşneguţ cu părul coli­lia, cu barba sură, adus de spate, slăbănog şi sdrenţuit. Avea în mână o căniţă de smalţ P­rincipele nu se dumirea ce rost să fi având acest bătrân, în locul acela, la orele aşa de dimi­neaţă, când răcoarea strânge bine pielea. S­e întoarse cătră şofer şi-l întreabă: — Ghiţă, ce-i cu bătrânul acesta? Nu-i este frig? — Măria Ta, e un orb, înduioşat peste măsură, re­gescul vlăstar lăcrămă de sufe­rinţa omului. Voi să dea ceva săr­manului gârbov şi orb. Dar când căută în buzunar: Nimic. Uitase acasă punga. S­e mai uită la bătrân, şi mai cercetă prin buzunare şi hotărî ca a doua zi să dea săracului un ajutor. D­eodată însă îi opri un gând : „Dar dacă mâine nu-l mai găsesc ?“ Marele voevod se uită, cu du­rere, la trecătorii ce n’au inimă pentru sărmanul orb. Ş­oferul întrerupse gândurile Stăpânului şi zise: E timpul să mergem. Era tocmai ora şcolii. T­otuşi gândurile toate sburau spre orbul pe care nici un trecător nu-l miluise. A­tunci Principele îşi luă inima în dinţi şi ceru şoferului să-i îm­prumute câţiva bani. Sluga se exe­cută fără să ştie la ce-i trebue Stăpânului. M­arele Voevod sări iute din maşină, merse întins la sărmanul I nenorocit şi-i grăi: — Bună dimineaţa, moşule, uite ţi-am adus şi eu ceva, cam puţin acum, dar mâine îţi dau mai mult. B­anii zuruiră în tinicheaua bătrânului, care fiind deprins cu sunetul lor, cunoscuse îndată ce sumă îi dăduse milostivul dăruitor. A­tunci cerşetorul îi spuse: — Conaşule, sărut mâna, ce mi-aţi dat D-voastră câştig eu în­­tr’o zi. Harul cel sfânt să te ocro­tească. F­ăcu trei cruci, unind milo­stivirea Celui de Sus cu miluirea Celui de jos. Ioi seara aceia a fost mare bucurie în inima unui orb și în inima unui Fiu de Rege. 0 explozie la o mină de aur. Trei mineri ucişi. In comuna Bucium-Poeni din jud. Alba s’a produs o groaznică nenorocire minieră, care a costat viaţa a trei minieri din acea co­mună. Iată cum s’a întâmplat ne­norocirea: Patru mineri au plecat la mina lor „Tăiul-Băilor“ pentru a scoate aur pentru sărbători. Până la ora prânzului ei au lucrat în mină. După aceea au ieşit din mină să ia masa, într’un adăpost anume clădit pe care dânşii îl numesc „eram“. Minerii Colda Vasile, Cold­a Ioan şi Ianc Alexandru s’au aşezat să mănânce, iar al patrulea a ieşit afară din eram. Unul din mineri a încercat să-şi încarce lampa cu carbid. In cutia cu carbid se aflau şi două cartuşe cu dinamită. Se vede însă că dinamita a fost în­gheţată, căci aburii ieşiţi din ea s’au aprins iar în acel moment dinamita a explodat, omorând pe cei trei mineri şi dărâmând adă­postul (craniul). Minierul care a ieşit afară a fost şi el grav rănit, dar cu mari sforţări a putut merge până în sat, înştiinţând nenorocirea. Corpurile nefericiţilor minieri au fost sfârticate în bucăţi şi asvârlite în­­afară adăpostului dărâmat complect. Serviciul militar de 2 ani in Franţa. In timpul cât se dis­cuta dezarmarea de către Conferinţa dezarmării la Geneva, Franţa ca să dea dovadă că doreşte cu orice preţ dezarmarea, a redus durata serviciului militar. Faţă de actuala situaţie care e mai tulbure decât oricând, din Paris se anunţă că guvernul francez va reintroduce din nou serviciul militar de 2 ani în Franţa. Pag. 3 dă­ră iubiţii noştri abonaţi. Cu numărul acesta intrăm în­tr’un an nou al foilor noastre, care pentru „Lumina Satelor“ este al treisprezecelea, iar pentru „Oastea Domnului“ este al cincilea, de când au început să iasă din tipar şi să se răspândească pe la casele cre­ştinilor din toate laturile ţării ro­mâneşti, şi chiar de peste grani­ţele ei. Un an nou trebue să însemne curaj nou şi putere nouă pentru munca ce o îndeplineşti. Noi ru­găm pe Tatăl ceresc să ne întă­rească puterile sufletului pe care suntem hotărâţi să le punem fără şovăire în slujba Lui. Lucrul nostru de răspândire a luminei lui Hristos l-am început cu credinţă, l-am ur­mat până acum cu credinţă şi tot aşa vom face şi în viitor. Nu vom cruţa nici o jertfă pentru a da ce­titorilor noştri o hrană sufletească cât mai bogată. Dar avem şi noi o rugăminte către iubiţii noştri cetitori: să ne sprijinească! Să-şi plătească fără întârziere preţul abonamentului şi să câştige cât mai mulţi abonaţi pe seama foilor noastre. N’ar trebui­­ să fie casă românească şi familie de oameni doritori de hrană pentru sufletele lor, din care să lipsească foile noastre. Cu cât vom avea mai mulţi abonaţi, cu atât vom scoate foile mai bogate în cuprinsul lor. Aici se potriveşte vorba ro­mânească: „Cine dă, lui îşi dă“. Cuvântul nostru se îndreaptă îndeosebi către iubiţii noştri fraţi din „Oastea Domnului“, pe cari îi rugăm să ne stea într'ajutor răs­pândind pretutindenea foile noa­stre, şi câştigând abonaţi pe seama lor. Ei ştiu cât luptăm noi pentru a răspândi cuvântul Domnului şi ne vor ajuta. Cei mai lipsiţi, să se însoţească câte doi-trei la plata abonamentului. Ceea ce dai pentru luminarea sufletului tău, e mai bine dat şi aici nu trebue să te scum­peşti. Cei ce n’ar vrea să mai ţină foile sunt rugaţi să ni le întoarcă ori să ne avizeze pe o simplă co­respondenţă, pentru că nu e lucru cinstit şi creştinesc să ne facă pa­gubă nouă, primindu-le fără să le plătească. Ce trebue să facem Se pare că pe zi ce trece mulţimea necazurilor co­pleşitoare aş apasă tot mai rău şi se măreşte îngrozitor. Şi oare de ce? Semnele zilei ne arată că re­lele acestea, în care ne abatem, sunt urmarea purtării şi a vieţii noastre. Omul cu nălucirile lui deşarte şi cu sufletul stăpânit de sălbate­cul materialism, (grija de a aduna averi) desconsideră nu numai va­lorile morale şi culturale. In schim­bul celor politice şi materiale, dar şi religia însăşi e privită de unii descreeraţi sau rătăciţi ca ceva „nntrebuincios*. încetul cu Înce­tul, cei cari au o asemenea idee de tot ce e sfânt, se perd tot mai mult In lumea fărădelegilor şi a păcatelor, fără să mai aibă timp să se gândească că „plata păca­tului este moartea*. Dar până la moarte mă în­treb eu: vor fi ei cel puţin aici fe­riciţi? Şi înainte de a da răspun­sul acestei Întrebări, mă duc cu gândul nu mai departe decât la graniţa de răsărit a ţării noastre, unde avem ca vecin un popor fără de Dumnezeu, pe poporul rus, care astăzi este sub conducerea lui „Satan*. Acesta luptă împo­triva lui Dumnezeu şi a celor ce cred in Ei. Din momentul in care Satan a pus mâna pe conducătorii de azi ai acestui popor, au pierit ca martiri ai credinţei şi de foame câteva milioane de suflete. Astăzi foametea acolo este aşa de mare încât au ajuns ca părinţii să-şi mănânce proprii lor copii. Pe lângă cei total fără de Dumnezeu, mai sunt unii aşa zişi „indiferenţi” faţă de Dumnezeu şi despre cari Mântuitorul a spus ci sunt cei mai răi. Sunt cei cari n’au nici o ţintă adevărată In viaţi. Aceştia se Iasă duşi de patimile lumii acesteia şi caută numai să-fi petreacă, sft se folosească de acea­stă viaţă, spunând că numai odăii trec prin ea. Acestora Ie zic : întoarceţi-vi până este vreme, căci va veni un timp câtnd va fi prea târziu. „Lu­craţi până este ziuă, căci va veni noaptea, când nu mai puteţi lucra*. Iar acum, pentru a putea aştepta o Îmbunătăţire şi aici la pământ şi dincolo, primul pas pe care trebue să-l facem, e ca să □e­­ntoarcem la Dumnezeu, şi sin­gura cale e prin Hristos, îndată ce fiul risipitor „şi-a venit in fire* a hotărât să se întoarcă acasă la tatăl său. Dumnezeu, Părintele no­stru, ne cheamă la EL Noi trebue să ne schimbăm această viaţă, sft □e ridicăm la o viaţă nouă. Să căutăm ca prin purtarea şi faptele noastre să plăcem lui Dumnezeu şi nu nouă şi atunci vom fi cu adevărat fiii Lui şi vom face parte din familia Lui. VALERIU N. VOINEAC, sind, teolog. A fost condamnat la moarte cel ce a dat foc parlamentului german. S­âmbătă, 23 Decemvrie, s-a terminat la Lipsea, în Germania, pro­cesul comunistului Van der Lubbe care după cum se ştie, a dat foc p­arlamentului din Berlin, tocmai în vremea când hitleriştii au pus mâna pe putere. Acest proces a durat mai mult de 2 luni în con­ţinu şi s-a terminat prin condam­narea la moarte a comunistului Van der Lubbe. Ceilalţi tovarăşi ai lui, învinuiţi că l’ar fi ajutat la punerea focului, au fost aflaţi nevinovaţi şi au fost achitaţi.

Next