Lupta, august 1890 (Anul 7, nr. 1186-1209)
1890-08-05 / nr. 1190
flu, căci odată cu gazul se va duce şi orice speranţă, iar microbii scăpânduse astfel de acest învingător al lor, vor reîncepe cu mai multă furoare a desagrega, moleculă cu moleculă, bronchiele pacientului, plămânii săi şi restul. ★ * * Tratamentul, după cum se vede, este relativ lesne de urmat, chiar în voiagiu. Pe lângă aceasta el n’are nimic ireconciliabil cu tradiţionalele precepte ale bunei creşteri date copiilor, căci cerând ca în tot timpul pacientul să ’şi ţie... buzele strânse, aceasta va fi cel mai bun mijloc pentru a ’l împedica să ’î scape., fel de fel de prostii. Nimeni cred nu va avea de ce să protesteze contra acestui nou medicament, afară poate de Jesus-Crist, adică de Jesus-Crist din la Terre. Dar, fîindcă romanele lui Zola sunt, în numele morției publice, proscrise din imperiul german, doctorul Ewald nu va avea a se preocupa de acest negligeabil detaliu. Statua lui G G. Asaky Nu ne dumerim ce sentimente a nutrit inima celor din comisiunea însărcinată cu ridicarea statuei lui Gh. Asaky, când au hotărât să o aşeze în faţa bisericei Trei-Erarchi. Căci după noi nu pot fi decât două: sau un sentiment de ură, sau unul de milă. Ne explicăm. 1) Sau membrii din comisiune fac parte din acei invidioşi cari au amărât toată viaţa distinsului nostru bărbat, cari mai mult de cât atâta, ’l-au designat posterităţei, prin cărţi de şcoală, ca un om periculos şi de nimic, şi cari nici acuma nu ’l lasă din ghiarele lor. 2) Sau fac parte din acei oameni cari cunoscându-şi meritele, ştiu că a fost victima resbunărei unui revizor şcolar puternic în acele timpuri, şi că a fost singurul scriitor netrâmbiţat de şcolarii lui Gheorghe Lazăr, cari au ridicat la ceruri pe un Ţichindeal şi au scoborât în noroiul uitărei şi a calomniei pe neobositul scriitor, actor, ziarist etc. etc. Şi, drept recompensă pentru meritele lui recunoscute, de milă îi aşează statua în coasta unei biserici, pentru că măcar acuma şi pe viitor dascălii să -l trâmbiţe cu sunete îngereşti, spre a sili pe D-zeu să se căiască de nedreptatea făcută acestui mare om. Dacă însă cineva ne desaprobă în vederile noastre, apoi din nou, trebue să plângem cu lacrămi soarta nenorocită a oraşului Iaşi, care sufere nu numai de nedreptăţile celor de la centru, dar şi din cauză că cei cari sunt însărcinaţi cu înfrumuseţarea lui sunt complect lipsiţi de cunoştinţî estetice. In adevăr, această lipsă de cunoştinţî estetice, sare în ochii oricărui om cu bun gust. Auzi! Să restaurează în Iaşi unul din cele mai frumoase monumente istorice, cheltuindu-se sumi colosale, şi în loc să ’1 lase singur, pentru ca să poată fi admirat în toată întregimea lui, — d-lor voesc să ’i anine în aripă statua lui Asaky. O complectă harababură ! Ce are aface Asachi cu biserica Trei-Erarhi ? n’ar fi mai bine să aștepte să moară Lecomte de Nouy, și să-i pue acolo statuia? Pare că mai bine s’ar potrivi.... Dar afară de astea , pe lângă biserica Trei-Erarhi, sunt în Iaşi într’un spaţi foarte mic, o mulţime de monumente istorice : Palatul administrativ, Statuia lui Ştefan cel Mare, biserica Sf. Nicolae (în reconstrucţiune), Mitropolia, etc. etc.—şi n’ar fi bine credem, să mai turnăm deasupra, statuia lui Asachi, care cu siguranţă ar rămâne neobservată. Să criticăm fără a ne arăta părerea şi a designa alte locuri unde ar fi nemerit de a se aşeza statuele, nu e bine căci, cu cât un oraş are mai multe monumente împrăştiete, cu atât se formează mai multe centruri principale, şi vizitatorii pot pe rând să le observe şi să le admire. Până ce Iaşul va dispune să expro- rieze farmacia (clădirea veche) a frăţiei Conya, unde ar rămâne un loc propriu pentru aşezarea unei statui, sau, până ce va fi în putere de a îndeplini flanul propus pentru aşezarea statuie lui Miron Gostin de răposatul inginer Bogoş, făcându-se un rond la începerea asfaltului de la Copou, prin exproprierea unor părţi din grădiniţile învecinate a d-nei Alcaz etc. etc. părerea noastră este, că dacă ieşenii cu autorităţile ce-i administrează prin un demers chibzuit, ar ruga pe d-na Neusotz să cedeze Iaşului ograda din faţa caselor sale cu o suşeniţă din grădină, astfel că prelungindu-se trotuarul din dreptul caselor d-lui Mihel Daniil, să ajungă la colţul casei d-nei Neusotz pe o lărgime de doi metri; atunci se măreşte strada cu vr’o şapte metri şi în mijlocul acestei răspântii s’ar putea aşeza statuia lui Gh. Asachi, faţă de nici o cheltuială de expropiere, şi în schimb, presentând toate condiţiunile estetice. C. LAPTA O ILEGALITATE Domnule Redactor, Binevoiţi vă rog a da ospitalitate în coloanel e stimabilului dv. jurnal unui fapt ilegal, unui fapt unic în analele judiciare ale unui stat constituţional. Rog cu ardoare întreaga presă, presa liberală, independentă şi democratică a ţăreî de a ridica puternica şi pătrunzătoarea sa voce pentru a înfiera pe autorii acestui fapt, aşa precum ei merit şi a cere pedepsirea s culpabililor. Pentru a da totul la lumină urmează a vă nara amănuntele acestui fapt. Iată: In lima Februarie anul curent, am denunţat d-luî Procuror de Tulcea pe d. Nicolae Zaharia, advocat, domiciliat la Buzau, pentru faptul de abuz de confiinţă ce el comise acolo în paguba noastră, într’un proces de moştenire pe care îl încredinţasem spre aparare. Puţin înainte de a’l denunţa şi de a ne plânge autorităţilor in drept,’acesta voind a ne împiedica, ne intentă un proces de calomnie înaintea instanţelor judiciare de Brăila, proces ce fu respins de către onor Tribunal printr’o sentinţă rămasă definitivă, în urma probelor ce am produs şi prin care Tribunalul a recunoscut că nu erea calomnie ci fapte săvârşite de reclamantul Nicolae Zaharia. Atunci noi l-am denunţat d-luî Procuror de Tulcea trimiţând acolo toate probele de culpabilitate. In urma acestei denunţări d-l Jude de Instrucţie din Tulcea a însărcinat pe colegul sau din Buzau pentru a chema la interogatoriu pe denunţatul Nicolae Zaharia. Prin mijloace ce nu voim a enumera, d-l Jude Instructor ţine afacerea suspendată până azi, nevoind ai da curs, nici a se pronunţa dacă găseşte sau nu cas de urmărire, cu toate că noi mi-am trimis alte două reclamaţiunî în această afacere. Afară de aceasta am cerut şi d-luî Procuror general din Galaţi precum şi d-luî Ministru de Justiţie pentru a ordona o anchetă care să constate faptele comise de denunţatul N. Zaharia, dar şi aceste cereri au rămas fără nici un rezultat. Dar ceea ce s’a zis până acum, este numai preludiul subiectului nostru. Denunţătorul Nicolae Zaharia parvenind a împiedica urmărirea sa şi în înţelegere cu d. Jude de ocol din Buzeu care a voit a-l servi, reuşi ca de către acesta din urmă să fim citaţi atât ea cât şi soţia mea, soacrămea şi doi cumnaţi ai mei din Brăila unde domiciliam, la Buzeu. La prima înfăţişare unul din noi se prezentă şi printr’un memoriu înscris care se găseşte la dosarul afacerei cu No 1701 invocând puterea lucrului judecat ceru în numele nostru tuturor declinarea competinţei. Iar dacă reclamantul N. Zaharia voeşte a ne intenta un nou proces de calomnie, să poftească la Brăila unde domiciliem noi toţi, sau la Tulcea unde este urmărit şi unde s’a petrecut faptul conform art. 66 dinprocedura penală. Dar acest domn jude de Pace din Buzeu continuând a viola procedura penală şi aşi bate joc de legile ţăreî, amână afacerea pentru 17 Iunie a. c adică pentru o zi de Duminică când în foarte rare escepţiunî se judecă un proces în materie penală. In aceasta dânsul ne condamnă în absenţă la câte două luni închisoare fiecare şi la 1000 adică una mie lei pentru despăgubirea civilă a reclamantului. Alături d’o ilegalitate, acest domn Judecător de Buzău a comis o a doua ilegalitate. Căci nu este de competenţa unui jude de ocol d’a pronunţa o pedeapsă de 2 luni de puşcărie. Aceasta este de competenţa Tribunalului corecţional. Un desgust şi un dispreţ suveran mă opreşte d’a mai continua. Las deci la apreciaţiunea onor. redacţiune a stimabilului dv. jurnal de a judeca faptul. Am reclamat pentru aceasta d-lui Ministru al justiţiei, d-lui Procuror general secţia I din Bucureşti şi d-luî jude Instructor din Buzău cerând constatarea faptului, suspendarea şi darea în judecată a acestui incomparabil judecător de ocol din Buzău, care a devenit un instrument de răsbunare in mâinile denunţatului Nicolaie Zaharia. Terminând, cer asistenţa şi intervenţiunea întregei prese, a presei care ’şi înţelege înalta sa misiune, pentru a susţine cauza noastră, cauză care nu este de interes particular sau personal şi nici de interes de partid, dânsa este de un interes public. Vă vom ţine în curent, d-le redactor, de această tristă şi scandaloasă afacere. Primiţi vă rog d-le redactor, asigurarea destinsei mele consideraţiuni şi profundului respect ce vă păstrez. Aristid Samattisachis. Profesor Limba Franceză Domiciliat in Brăila, Strada Mihaiu Bravul No. 93. ----------------------------------------- INFORMAŢIUNII Mai multe ştiri eronate circulă prin ziare cu privire la Societatea Presei. Aşa Constituţionalul, anunţă că comitetul ar fi hotărât darea unui banchet la care să asiste toţi membrii fondatori. Informatorul confratelui nostru a fost indus în eroare. Comitetul se ocupă actualmente de organizarea marei serbări din Cişmigii şi nu e de loc dispus să cheltuească fondurile Societăţei pe bancheturi. A doua informaţiune greşită o găsim în L’Independance Roumaine de eri. Simpaticul nostru confrate afirmă că comitetul ales de societate în cea din urmă adunare ar fi numai provizoriu şi că ar fi averid nevoie de ratificarea Adunărei de la 25 August. Se vede că confraţii noştrii n’au bine-voit să citească Statutele mai cu atenţiune căci intr’alt-fel ar fi văzut că nu e nică-erî vorba de alegeri şi de Corinţele proviziăi. Ba, ceva mai mult, iată ce spune, foarte categoric, art. 18: Art. 19. Membrii comitetului sunt aleşî pe un an în adunarea generală din luna Decembrie. Membrii al căror mandat a expirat pot fi realeşî. Prin pescepţie, comitetul ce se va alege la înfiinţarea societăţei, va dura până la 1 Decembrie 1891. Credem că lucrul este destul de lămurit şi că n’ar mai trebui discutat, Societatea neavând ce câştiga de aci. X Din cauza sărbătorei de Luni 6 August (Schimbarea la faţă), No. viitor al «Luptei» va apare Marţi 7 August. X D-na Garoflide prefectul judeţului Buzău se află în Capitală. X Consiliul comunal al Capitalei va fi convocat săptămâna viitoare. X Cereri de a sedeclara în stare de faliment diferiţi comercianţi curg la tribunal. X Pentru d. ministru de rezbel, Germania spune că un căpitan dintr’un regiment de infanterie avea un soldat ce se speria de detunarea pușcei. Când auzia detunarea, întorcea capul plin de spaimă. Intr’o zi căpitanul, ca să’l vindece, la tir s’a pus lângă el, a scos briceagul și la pus cu vârful limbei lângă obrazul soldatului, spuindu-i că de va mişca capul ca de obiceiu, să ştie că are să’i intre briceagul în obraz. Apoi a dat ordin să înceapă tragerea. La cea d’ântâiui detunare de puşcă, soldatul ’şi-a sucit capul şi briceagul ’i-a intrat în obraz. Pentru această faptă, căpitanul a fost pus in disponibilitate din oficiu. Germania este o ţară în care disciplina militară este de fier. Ce zice d. ministru de rezbel ? Ce zic tribunalele militare? Eri s’a terminat examenul medicilor stagiari pentru obţinerea gradului de medici de regiment cl. II (căpitani) în rezervă. Au fost admişi d-nii doctori în medicină P. Inotescu, C. Cristeanu şi C. Palade. Comisiunea examinătoare a fost compusă din d-niî d-ni: E. Severin, (general), St. Dumitrescu, S. Corvin, G. Petrescu (lot-coloneli) și d. Brailov (maior). In curând se va termina planul ca se face de biuroul technic al căilor ferate pentru mărirea găreî Brăila așa încât să poată cuprinde 600 vagoane. L’indépendance anunţă că d. Duca, director general al drumurilor de fier, e decis de a cere ministrului lucrărilor publice de a prezenta Camerei, la deschidere, un proect de credit de patru milioane franci pentru cumpărare de vagoane şi locomotive. D. Păucescu, ministru domentelor, e hotărât a reînfiinţa comiţiile agricole. „ Citim in mai multe ziare că nişte persoane cer de la comercianţi obiecte pentru o serbare ce pretind că vor da la Oppler în înţelegere cu societatea pressei. Anunţăm pe toţi d-nii comercianţi că Comitetul Societăţei, mulţumind încă odată tutulor celor cari au binevoit să contribue pentru serbările de la 28 şi 29 iulie trecut, n’a organizat nici o serbare pentru Coloseul Oppler. Oficierii şcoalei superioare de război au plecat, subt conducerea d-lui maior Mareş, ca să facă escursiuni topografice în judeţele Tutova şi Covurluiu. S’a deschis ministerului de interne, serviciul telegrafelor şi poştelor, un credit extraordinar de lei 26.444, bani 61, cu care să se plătească imprimatele efectuate de Imprimeria Statului pe seama direcţiunei generale a telegrafelor şi poştelor în srimestrele al 3-lea si al 4-lea 1889-90. X Sunt numiţi In postul de medici primari la spitalul central al epitrop X X FOIŢA ZIARULUI «LIPTA» SAPTAMANI LITERARA DE LA VRANCEA IV. Am spus, că De la Vrancea e departe de a fi un sectant al şcoalei realiste, că nicăiri nu vom găsi la dânsul dreapta măsură, fotografia adevărată a lucrurilor din natură. Din potrivă, fiinţele lui sunt toate mai mari decât în realitate, crescute fără de voie până la monstruos şi imposibil, false faţă cu realitatea din cauza coloritului prea intens, prea îmbelşugat. Pentru dânsul, ca şi pentru toţi* idealiştii, ce dezertează până la un oarecare*punct în tabăra adunătorilor de documente omeneşti, natura e numai un punct de plecare, cum se esprimă fraţii de Goncourt în critica lor asupra lui Greuze (Edm. et Jules de Goncourt- L’art au XVIII-e siecle, p. 22) El observă cu scopul de a zugrăvi adevărat: lucrurile observate însă nu pot ieşi niciodată fără adausul obişnuit pe care-l dă personalitatea sa măritoare, fără deviaţia constantă, pe care li-o imprimă artistul. Temperament de idealist, pier- dut şi împiedicat în formula îngustă a realiştilor, firea lui cea d’Intain iese totd’auna la iveală în dosul documentului omenesc. De aceia, pentru a-l vedea în largul lui, nestingherit de lanţurile formulelor artificiale, trebue să ne ducem la o altă parte din opera lui De la Vrancea, la legendele curate şi la poveşti. Aice-l vedem deplin. Nimic, ne maiţiindu-l în frâu, idealistul se pierde în farmecul tipurilor streine de lume, imaginaţia lui se răsfaţă supt cerurile albastre pururea ale lumilor nereale şi neîntâlnite. O lume alta se desfăşură înnainte-ne, lumea grădinilor de portocal, oglindindu-se în valurile de zmarald ale mării încreţită de alergatul vântului, feţele de pescar cu părul de mătase şi glasul nepomenit de dulce, bordeiul răzleţ şi singuratic, unde femeia lui Şuier îşi aşteaptă fiorosul iubit. După Sultănica «Fanta — Cella» , după lanca Moroiu, «Şuier». Sunt cele mai îngrijite din bucăţile cuprinse în cele două volume ale scriitorului : în graiul de basm al personagiilor diafane ale legendelor, limba ia o mlădiere rară, un ton biblic, un ritm de poezie. Pe malurile scăldate în lumină ale Adriaticei, printre stâncile roşii şi sure, unde Cella-şi paşte caprele, Fanta, păstorul îndrăgit, o ţine de vorbă. — «Dar, spune-mi, Cella, când noaptea se îngână cu ziua, n’ai simţit focul «inimii aprilizându-ţi obrajii ? Şi n’aî «întins braţele goale după închipuirile «minţii ? Nu te-a frământat dorul ca să «te baţi pe iarbă noaptea întreagă fără «s’adormi ? — «Cine m’a întristat, ca să pot fi «mângâiată ? Cine m’a mângâiat ca să-l pot dori ? Şi de ce să mă mângâie şi dece să doresc ? Legenda lui Fanta-Cella e scurtă. Pescarii de la Miramara stau la sfat pe ţărmul dinspre Molo, moş Fanta, bătrânul păstor al valurilor, îşi umflă cimpoiul şi, dureros, în noaptea ce se coboară alene peste stâncele de var şi cremene, îşi începe povestea traiului pierdut, a fericirei apuse. Bineînţeles, Fanta nu e un pescar real, figura lui e una din nenumăratele tipuri coborâte din lumile închipuite, şi singur cadrul, în care povestea iubirea păscariului tânăr cu frumoasa păstoriţă de capre se închide, e un cadru real, plin de coloare locală, cu pescarii triestini, raşi la faţă şi pârliţi, mestecând în gură tutunul îmbătătorul pentru dânşii. De îndată însă ce cântecul bătrânului se înnalfă în noapte, de îndată ce plânsul cimpoiului răsună între stâncile învălite în negura nopţei, legenda, nerealul, ocupă toată scena. Vremea inceteza dragostea lui Fanta, străină de lume ca şi figura lui întreagă se petrece în timpuri necunoscute de nimeni şi nepomenite când adică, «soarele răsăria de două ori fără să apună vreo dată» Cella apare atunci, quintesenţă feminină a idealului, statue epică a unei Margarete, păscând caprele în umbra dafinilor. Când merge, Cella nu îndoiae florile supt picioare, şi noaptea târziu, ea cântă, «dreaptă ca o făclie» vorbe fără noimă şi înţeles, curgând, «ca picături de apă pe marmoră». După o scenă de idilă biblică, în care nota legendei sună nepomenit de limpede, dulce şi trist, Fanta se îmbată cu sângele lui Hristos, cu Chianti de purpură, în crîşmele Triestului şi Cella se cufundă în valurile Adriaticei. «Fanta, Fanta cine iubeşte, nu mai moare». Fanta-Cella e tot ceea ce a scris mai frumos autorul «Sultănicăîs». Intre toate bucăţile celelalte, între toate legendele chiar, ea are un merit covârşitor, stilul. E stilul lui Flaubert, ritmat ca o poemă, colorat ca un tablou, un stil cristalizat, trudit şi ferm. Or, ceea ce hotăreşte în mare parte valoarea unei bucăţi*, e tocmai frumuseţea combinaţiilor de cuvinte, tocmai plasticitatea frazelor, bătute ca o medalie. Cella apoi e cel mai frumos dintre tipurile ideale de femeie din opera lui De la Vrancea , fără să aibă viaţa răutăcioasă, împătimită şi hotărâtă a Sofiei Moroiu, ea e superioară femeiei doctorului din «iLinişte», care şi ea, e o creatură de ordine prea ideală, rătăcită într’o nuvelă, unde toţi ceil’alţî sunt oameni, dacă nu trăiţi în viaţă cel puţin de un realism desăvârşit în operă. Femeia cu bărbia ca mărul de ceară, cu glasul stins şi ochii dureroşi, care nu gustă viaţa şi o despreţueşte, fiindcă pesimismul ei de bolnavă o înstreinează de dânsa, n’are nici puterea tipului real, nici dulceaţa celui scoborât din lumile idealului. E o creatură hibridă, care nu trăeşte compromisurile de felul acesta între realitate şi ideal sunt tot-d’auna puţin trainice şi fără viaţă intenză. De aceia, asemenea tuturor tipurilor lui Feuillet, care au tocmai acest cusur de a fi la hotarul ce desparte viaţa de vis şi de a cădea când într’unul, când într’altul. In artă, trebuie ca tipul femenin să fie sau Sofia Moroiu sau Cella, de carne ca cea d’Innaia, din nouri ca cea de a doua. Cetit după «Fanta-Cella», a puieri pierde. Legenda haiducilor n’are desăvârşirea de juvaeri, cizelarea de formă a legendei păscariului. Intre Chira și Cella deosebirea e zdrobitoare pentru cea dea doua, prea reală pentru o legendă, prea ideală pentru o nuvelă. Ceia ce face frumuseţea acestei din urmă legende e numai descrierea specială lui de la Vrancea, care înzestrat cu ochii fini ai pictorului, despică senzaţia, o lămureşte prin fărâmare, o dă puternică în acelaşi timp şi delicată. Venirea haiducilor, cari în revărsatul zorilor aduc din fundul codrilor trupul lui Şuier are o fizionomie epică, de o plasticitate de tablou. «Vin şi vin domol. Chipurile lor cu mustăţi uscăţive şi cu ochi de lup se taie desluşit in moina limpede a dimineţii». ★ * * Alăturea cu legendele, de la Vrancea are un număr oarecare de poveşti. «i Palatul de cleştar» şi «Odinioară^ în volumul întâi», în «iRevista nouă», a Neghiniţăi) şi «.Povestea. Am vorbit în treacăt de procedările lui de la Vrancea in reproducerea poveştilor în critica mea asupra lui Creangă (în «Convorbirile» de pe Iunie 1890). Le întregesc aicea. De la Vrancea are prea multă imaginaţie pentru a scrie o poveste, nu o legendă, ci o adevărată poveste, unde a poporului să fie limba, al poporului chipul de zugrăvire, ale poporului ideile. Pentru a putea face o poveste, nu numai frumoasă (căci poveştile lui de la Vrancea sunt frumoase) ci adevărată în calitatea ei de poveste, trebue să fii un Creangă, un Ispirescu, oameni fără fond de idei, fără cultură superioară, simple aparate receptive pentru reproducerea poveştii, aşa cum au auzit-o, aşa cum se spune în deobşte. Nu trebue să dai nimic de la tine, trebue să tălmăceşti pe cât se poate de credincios povestea auzită, să dai cugetarea poporului. Amestecul personalităţii culte a artistului face râu poveştii, care nu e numai o operă de artă, un complex de fraze frumos ticluite, ci şi un document etnic, o mărturie, o mostră de cugetare şi de limbă a poporului. De aceia, un stilist, n’are să scrie niciodată o poveste în înţelesul, în care au cuvântul * v f . y k 1 . y~