Lupta, noiembrie 1891 (Anul 8, nr. 1553-1577)

1891-11-25 / nr. 1573

oooooe NOTE TRISTE „Aproape toate pietrele, mai cu deosebire cele călcării şi gresiile, conţin în momen­tul extragerei lor o cantitate oare­care de apă, zisă de carieră, ceea ce le face mai lesne de lucrat; în urmă evaporându-se, ea de­pune în porii suprafeţei sărurile conţinute în disoluţiune şi formează cu chipul acesta o poşghiţă tare, resistentă, care păstrează restul. Răzaluirea monumentelor din acest punct de vedere, ca din multe altele, este un ce nenorocit. In teză generală o piatră veche retăiată este cu totul inferioară al­teia nouă“. Aceste observaţiuni le găsim în cursul de construcţiune al mult regretatului nostru profesor Brune; ele au fost susţinute cu căldură de către actualul preşedinte al ar­hitecţilor francezi, Charles Garnier : „Când pietrele, umede încă de apa lor de carieră, sunt riaşezate la locul destinat în construcţiune, are loc o depărtare a li­chidelor de la centru la suprafaţă; în dru­mul lor lichidele acestea se încarcă de să­ruri călcării ce se cristalisează apoi pe sur­prafeţele din afară şi formează o coaje de o densitate şi de o tărie superioară aceleia a pietrei. Umiditatea provenită din mortar, aceia resultată din ploi, încă sunt în­dea­­juns spre a constitui un strat prezervator, care la rîndul lui să fie în stare să garan­teze pietrele de distrugere. „După aceste consideraţiuni se vede în destul, că este foarte trebuincios, dacă voim, ca monumentele să aibă o viaţă lungă, să nu suprimăm haina aceasta şi aci în­­tîlnim arta^ce reclamă dreptul ei. „In adevăr, astă ^îmbrăcăminte naturală dată de vremuri, nu e alt­ceva de­cât complimentul operei architectului. Ori­care tocmai în America, unde găsim forma de­mocratică mult mai răspândită, nu s’a a­­juns până la suprimarea acestei a doua maşini, care nu face de­cât a împedica mişcările adevăratei delegaţiuni naţionale. Existenţa unei a doua Camere ar putea fi folositoare numai în două anumite ca­zuri . Când de pildă ar îndeplini funcţiu­nea de putere executivă, cum se petrece faptul în oraşele libere (state independente) din Germania, Brema, Lübeck şi Ham­burg, unde, cum am văzut, Senatul este pu­terea executivă dar este ales de Camera deputaţilor (burghezia). In asemenea caz existenţa unui Senat este folositoare şi de netăgăduit este de preferat alegerea lui di­rect de către popor prin sufragiu­ univer­sal, de­cât prin colegiu­ îngust. Al doilea caz este când Senatul ar fi un consiliu superior special reprezentând variele interese materiale (economice) ale ţărei, dar în acest caz el ar trebui ales după principiile reprezentării intereselor şi rolul lui, de­şi în opoziţie cu Camera deputaţilor care, reprezentând interesele ge­nerale ale cetăţenilor, învederat reprezintă şi interesele lor economice, totuşi ar fi de mare folos, dacă ar fi un consilii­ technic în care fie­care ramură a activităţei eco­nomice a ţărei ar fi reprezentată după im­portanţa ei şi dacă ar avea chemări de a se mărgini cu totul în a reprezenta viaţa economică şi intelectuală a ţărei, iar nici de­cum la aceia de a fi o concesie făcută foastei sau actualelor clase domnitoare, cum se petrec lucrurile astăzi. Dar ne-am abătut din drumul nostru şi deci ne oprim aici spre a continua pe mâine cercetarea noastră asupra Americei electorale, ar fi frumuseţea materialelor întrebuinţate de dânsul, în­tot­dea­una lucrarea va a­­vea în primii ani o înfăţişare rece, anti­poetică, ce se perde încetul cu încetul. Multe clădiri datorează cea mai mare parte din farmecul lor acestui vestmânt, culorte, pentru a mă servi de un termen de ate­lier ; ea ’şi schimbă tonul după ţări şi clime : aurit în Orient, cald în Italia, fumuriu în Francia, aproape negru în Englitera, pre­tutindeni este armonios şi trebue în­tot­­d’a­una să fie respectat. Coloraţiunea ce dateaza dintr’o epocă, face parte aproape din stilul acestei epoce şi a o preschimba ar fi să se comită un anachronism, plus că se ridică unui edificiu poate cea mai frumoasă podoabă. Multe din monumentele antice ce farmecă ochiul şi sunt privite ca un capo­d­operă, fără îndoială ar deveni o lucrare de rând, dacă ni s’ar înfăţişa sub întâia lor închipuire; din potrivă multe din clădirile de astăzi, cărora mulţimea nu le dă nici o atenţiune, se vor arăta într’o zi opera de multă valoare, când vremea le va distruge întru cât­va şi le va acoperi de un strat de culoare. Atunci compoziţia se va prezintă mai simplă, detaliile mai pu­ternice, studiul mai desăvârşit; defectele vor scădea sau vor dispare şi lucrarea cri­ticată azi va ajunge lucrarea admirată în viitor“. Acum zece ani de zile,un simpatic mem­bru al parlamentului vizitează curtea de Argeş; întors în Bucureşti scrie câte­va pagine în care dă seamă de lucrarea d-luî Lecomte ; pe lângă laudele ce i se aduc, găsim destăinuiri ce ţintuesc pe omul, că­ruia i-au fost încredinţate spre restaurare cele mai măreţe clădiri din ţară. „Biserica are configuraţiunea crucei bi­zantine şi presintă aspectul unei clădiri cu totul nouă, aceasta mulţămită vopselei ce­nuşii cu care restauratorul a avut grijă să smingălească păreţi!—procedeu ce a făcut să dispară urmele vechimei sale. E o crimă de les­archaism, o barbarie ar fi zis răposatul Boleac şi ar fi avut dreptate. A se despoia o clădire de vestmântul ei natural, cu care a fost­ îmbrăcată de vea­curi, este acelaşi lucru cu a-i sustrage au­tenticitatea, furându’i titlurile. Este un lu­cru identic, cu a schimba bătrâneţea în tinereţe, intervertind ordinea perfectă a naturii. Am văzut în alte ţări o sumă de monu­mente religioase, dintre cari unele în res­­tauraţiune continuă de zecimi de ani, cum de pildă, Sf. Stefan din Viena, Catedrala din Colonia, Notre-Dame din Paris şi atâ­tea alte clădiri bătrâne, pentru a căror res­taurare nu s’au întrebuinţat mijloace dis­perate asemenea astei batjocoritoare vopseli cenuşii, care alterează chiar coloritul na­tural al petrei. Din contra, aiurea s’a ţi­­­­nut cu sfinţenie să se copieze ideia intimă a creatorului lucrării, imprimând monu­mentului pecetea veacurilor...“ Vorbind de cântarul din faţa bisericeî, autorul esclamă : „Dinţii de oţel mi-au răpit vechiul vestmînt; astă­zi micul monument are înfăţişarea u­­nei clădiri nouă. Un fapt ireparabil !“ De ce, fără milă, sau răzuit sculpturile şi la biserica lui Vasile Lupu, ca şi la a­­ceea a lui Neagoe ? De ce nu s’a lăsat la locul ei mantia bătrână, cu care erau îmbrăcate de vre­muri ambele clădiri ? D-nii Orăscu, Odobescu, Berendeiu au spus’o limpede in raportul d-lui din 1874 : „Din norocire, biserica episcopală de la Curtea de Argeş, n’a fost aşa rău încer­cată, ca alte capete d’operă architectonice de prin alte ţări şi este chiar un fapt demn de mirare cum această clădire s’a păstrat până acum aşa de solidă, în cele mai multe părţi a­l ei, cum chiar minuţioasele orna­mente sculpturale au­ conservat frageda lor perfecţiune sub injuriile restimpilor." De unde şi-a luat d. Lecomte dreptul de Cine a mutila vechile noastre clădiri dat voiă? De fel ? Nici un control nu mai există în ţara noastră, faţă cu barbariile fără seamăn ce se comit ? Şi nu se găseşte nimeni, ca să pună strajă desfrâului ce s’a întins de atâţia ani de zile. Pe cine cade răspunderea? Cerem lumină acolo unde nu e de cât întuneric ? „Sunt fericit—zice Beulé—când văd, că se scapă de ruină clădiri, ce recomandă veacuri de amintiri, cu condiţiune ca res­taurările sa fie discrete. Un popor trebue să aibă cultul trecutului său, chiar când acest trecut ar fi departe de perfecţiune; o piatră devine sfântă, pe dată ce ea poartă un caracter de artă, ori­cât de necomplect ar fi acest caracter." Chiar un om de talia lui Masard nu a găsit graţie în veacul nostru. D. de Lacombe, vorbind de Castelul de la Saint-Germain şi de crudele încercări pin care a trecut astă clădire falnică din vremea lui Fran­­■ pisc I, nu se sfîeşte a declara : „Structura originară a edificiului a dis­părut sub stofa cu care a î­nbrăcat-o Ma­sard.... El a avut ciudata ideiă de a ridica un cal­d asupra acoperişului capelei.... A­­devărat dezastru!" * * * Când architecţii români au intrat în luptă, pe de o parte, ca se desvălue modul bar­bar întrebuinţat la restaurările ce se prac­tică în ţară, iar pe de alta, ca să ţină piept ori­cărei lovituri şi ori de unde ar veni, de aceasta fie bine încredinţat cei ce ne ci­tesc, că au­ fost tare pregătiţi. Nimic, absolut nimic nu va fi în stare să ne abată; nimic, absolut nimic, nu ne va împiedica de a ne face datoria şi de a merge până în pânzele albe. Speciele ce ne­am făurit sunt bine oţelite, muşchii sunt tineri şi victoria.... victoria va fi cu noi.­­ Ar fi o crimă pentru cel ce trebue să susţină, să pledeze cauza clădirilor din tre­cut şi atuncea când simte că dreptatea e în partea lui, să părăsască câmpul de răz­­boiu. Acusaţiuni perfide nu am adresat ni­mănui, noi întoarcem cuvintele celor ce fac întrebuinţare de dânsele. Oameni mari ai zilei ! Oare ne credeţi în stare, că ne am pierde vremea ca sa stăm de vorbă, să discutăm pentru plă­cerea de a discuta ! Credeţi că dacă monumentele noastre, „întemeiate de străbuni după mari eveni­mente politice" cum zicea bătrânul Assaky, clădirile ce sunt fala a tot ce avem mai de preţ în ţară, ar fi date pe mâini capa­bile, inteligente, integre, am avea îndrăs­­neala să zicem un singur cuvânt. Nu !­­n­­credinţaţi-vâ de aceasta ! Azi domneşte van­dalismul şi risipa ! O zicem din adâncul conştiinţei noastre ! Intraţi în luptă de atâta vreme, putem asigura pe acei ce poate ne păstrează cel mai mic interes, că nu am avut ca ţintă de­cât aceste frumoase şi bărbăteşti cuvinte ale lui Tolstoi: „Nimic din ceea­ ce trebue dobândit nu se câştigă fără muncă, fără frământări. Nu­mai isbânda cu sudori aduce bucuria, a­­duce adevăratul triumf". Dar... nu am sfârşit. Ştefan Ciocârlan, pe medicul, grec de origină, care însă a fost nevoit a se romaniza din causa clien­telei, cu care nu putea alt­fel să se în­ţeleagă. Grebeniţi, este una din acele comune ro­mânesc­, a cărei locuitori se ocupă cu lu­crarea pământului , de­şi comuna aşezată între munţi, (ramificaţiuni ale Pindului)? însă dealurile şi micile platouri din veci­nătate făcuseră pe locuitori a se ocupa de timpuriu­ cu vinicultura şi cu grădinăritul cea­ ce contribuiră a se îmbogăţi şi a nu se înstrăina de la căminurile strămoşeşti prin ţerî streine. Foarte puţini sunt din a­­ceştia, cari în timpul de faţă se găsesc pe pământul României, de cari voiu vorbi cu altă ocasiune, de­oare­ce spre ruşinea lor susţin şi îmbrăţişează causa grecismului în detrimentul fraţilor lor, cu toate că sunt adăpostiţi în ţara românească. Locuitorii cetăţii lui An­ Paşa îşi pro­cură mica lor băutură precum şi mai toate fructele din comuna Grebeniţi. Aşa­dar în puţine cuvinte, Grebeniţi este comună esclusiv Românească, bogată şi cu locuitori stabili. • Se proiectase mai de mult ca şi în a­­ceastă comună să se trimită un Institutor Român, ca să deschiză şcoală şi să înveţe Româneşte pe locuitorii Grebeniţiani. Aşa­dar acum un an cam pe timpul de faţă se însărcină Institutorul Zissi George ca să înfiinţeze şcoala Română în comuna men­ţionată. Se înţelege că tot Institutorul a fost însărcinat şi cu închirierea localului de şcoală şi cu facerea mobilierului de prima necesitate a şcoalei etc. De­şi comuna întreagă este Românească, locuitorii însă sunt cei mai fanatici greco­­mani, cei mai îndărătnici, şi când au auzit că în comuna lor soseşte institutori Ro­mâni, n’au voit nu numai ca să ’şi tri­mită copii lor la şcoala românească ci chiar nu permiteau­ institutorului român ca să rămâe, sub nici un pretext, in comuna lor. De aceia îl invitară că numai de cât să părăsească comuna. Opunându-se instituto­rul s-a decis ca să nu-l închirieze nici o casă. Fără îndoială că institutorul ar fi făcut cel mai bun lucru dacă ar fi părăsit atunci comuna şi nu s’ar fi fost împleticit în ne­cazul locuitorilor români din Grebeniţi, şi s’ar fi procedat mai prudent cu înfiiinţa­­rea şcoalelor române pe la comunele m­oî. S’a fost găsit insă unul din grebeniţiani, care în ciuda şi spre necazul concetăţeni­lor sei, nu însă de sentimente Romaneşti­ ca să ’i închirieze o odae din casele sale pentru şcoala şi locuinţa institutului, căci chiar şi la han nu era tolerat. Cu lucrul acesta nu s’a putut ajunge la scop de oare­ ce locuitorii s’au întărâtat şi­­ mai mult, şi, în loc ca să se apropie de causa naţională şi s’o îmbrăţişeze, ei se fe­resc de Românism mai reu ca de ciumă. Şi este un lucru de tot ciudat că mai toate comunele Româneşti, unde până acu­ma nu se înfiinţase şcoale Româneşti, lo­cuitorii se îngrozesc când aud că are sa se deschidă şi în a lor comună şcoală Româ­nească. Care să fie cauza acestui desgust oribil ? Cu altă ocasiune o voiu povesti. Cu instalarea Institutorului Zissi Geor­ge in Grebeniţi nu s’a făcut nici o treabă , ba da ! s’a făcut ceva in paguba insă . Fiind­că locuitorii, cum am spus, nu primiau cu nici un preţ şcoala românească, au început a face viaţa amară atât Insti­tutorului cât şi proprietarului casei. In prima linie socrul proprietarului su­­parându-se pe ginerele său că a cons­oţit a-şi închiria casa pentru şcoala Româ­­neacă, îl despărţi de soţie răpindu-i tot­­d’o­dată şi pe doui copilaşi ce-î avea. Clerul Grec cu cea mai mare uşurinţă pronunţa divorţul în circumstanţe naţio­nale. De aceia bietul om s’a văzut văduv de soţie şi copii, fiind­că a îndrăsnit să facă sacrilegiul acela de a fi partisan al Ro­mânismului, sau de a- şi fi închiriat casa pentru şcoala­ Româneescă. Apoi s’a fost organizat şi ceata copiilor de prin şcoalele greceşti, ca să nu dea pas celor dupî nenorociţi, ci pretutindeni să le dea cu huia ! şi să le asvârle cu petre. De reclamat n’au avut unde, de cât a trebuit să meargă în capîtala judeţului, în Ianina, unde nu li s’a putut da nici o satisfacţiu­ne, fiind-că n’a putut să demonstreze ul­­tragiul făcut. Se întâmplă înse ca tot atunci să se a­­resteze dupî fruntaşi români grecomani din comună; şi numai de cât această arestare s’a atribuit intrigelor institutorului român ; deci pentru rezbunarea grecomanilor au voit să implice pe institutorul român, falsi­ficând o scrisoare ca şi cum ar fi dictată de institutor prin care acesta s’ar însăr- I cina să libereze pe arestaţi, dacă vor primi I a-şi trimite copiii lora şcoala românească. Pentru demonstrarea acestui document că institutorul ar fi autorul n’a fost greu ca să să găsească doui martori. Ast­fel că afacerea ast­fel implicată a ajuns săptă­mâna trecută la curtea de apel din Ianina, unde a fost invitat şi institutorul român. Căruia ’i s’a cerut şi numirea lui înscrisă că este institutor român ; din nefericire insă n’e presintat nimica, fiind­că asemenea lu­­ărurî nu se obicinueşte a se da. In scurt, arestaţii de mai ’nainte au fost liberaţi, iar institutorul român căzut în clapă, de unde nu ştim cum va scăpa. Voesc să spun că prin forţă şi cu de a sila nu ne putem impune în nici o co­mună, ori­cât de românească ar fi. Trebue cu multă prudenţă şi modestie, căci pe când mijloacele noastre sunt cu totul insuficiente, adversarii au toate în­lesnirile capitale. Ne luptăm cu mâinile goale pe când contrarii noştri­ sunt ar­maţi până în dinţi. Aşa dar ce este de făcut ? Sunt alte mijloace mult mai eficace, cari ar da roadele dorite, şi ar putea cu înce- tul scoate pe numeroşii noştri fraţi din în- I tunerecul grecesc în care zac de secole. In coloanele acestui ziar vom povesti, pe lângă altele ce se petrec şi mijloacele cari nu trebuesc neglijate pentru folosul şi in­teresul casei româneşti. Ectograf. MEDIC Şl CHIRURG Dr. SALTER de la Facultatea din Viena Specialist pentru BOALE­le FEMEI şi SIFILIS Tratează printr’o metodă specială, fără du­reri şi într’un mod radical, ori­ce boală ve­nerică, precum: BOALĂ ALBĂ, BLENO­RAGIE, ULCERE chiar şi cele mai înve­chite, precum şi boale de pele. Bulevardul Carol I, 31 Consultaţiuni de la 2—4 ore d. a. Zamfir Filotti Reproducem una din acele pagine . FOIŢA ZIARULUI ,LUPTA« — 17 FemeiaUcigaşe DE ALEXIS BOU­VIER Asasinatul din strada Du Pot-de-Fer O seară de bătălie (Urmare) — Sire reluă Regnauld, acesta e, care, de două ori, când eream înconjuraţi, s’a dus să ceară ajutor mareşalului... El e acela care a împins pe cei două-zeci oa­meni cari au ocupat podul peste Alle. — Numele dumitale ? întrebă împăratul. — Léon Paillard. Napoleon făcu un semn generalului care ’l însoțea, acesta scrise numele rănitului. — N’ai să ’mi ceri nici o favoare ? «— Dacă ași îndrăsni, ași ruga pe m. v. să ’mi permită, cu toată mica gravitate a rănilor mele, să mă lase să mă duc la Paris, să mă caut. — Ai acolo mamă ? •— Nu sire, o prietenă. — O prietenă ? spuse Napoleon surîzând. Bine, mâine vei primi concediul. După ce strânse mâna colonelului Rey­­nauld, împăratul se retrase urmat de acla­­mările soldaților. Imediat ce părăsi ambulanța, tăcerea domni în dormitoriu, nu se mai auzeau de­cât sforăiturile celor cari dormeau și ge­metele murinzilor. Leon Paillard scotoei în buzunarele uni­formei și scoase o scrisoare pe care o re­citi cu băgare de seamă . „Paris, Iunie, 1807“. „Scumpul meu Leon, „Este adevărat?... După ce am fost atât de fericită de dragostea ce aveam, trebue să sufer atât ?... M’ai minţit, nu este aşa ?.. Tu ai rupt cu suvenirile şi nu te mai gân­deşti la Jeana ? „Oh ! dacă ai şti cât sufer, gândind că poate tu încă iubeşti p’această femee ! „Am fost s’o ved­eri, nici o dată, tu ştii, nu ’i-am vorbit de relaţiunile noastre. . . . Ea ’mi-a spus că e văduvă acum şi liberă, ’ţi-a scris şi a primit de la tine o scri­soare, în care tu ’î spui, că văduvia ei, permiţându-ţi să faci căsătoria impedicată, amorul tău devenit mai puternic prin pie­dici, îi aparţine întreg. „Oh ! nu, nu este adevărat, Leon ? Tu ştii, sunt o nebună, tu ’mî-aî spus’o ade­sea, dacă ’mi s’ar rezista, sunt capabilă de tot........... Te iubesc, Leon, te iubesc cu nebunie, * şi ori­cine s’ar pune între noi... nu ştiu­ Ice aşi face. „Dar Jeana m’a înșelat, scrie-mi repede. EPIR Grebeniţi, 12 Noembre, 1891 Pentru întăiaşî dată a avut onoarea şi comuna noastră să fie pomenită şi în co­loanele unui ziar românesc ; cred că n’ar fi de prisos, dacă, cu această ocasiune, aşi face şi o mică descripţiune asupra acestei comune, Grebeniţi, situată în vilaetul Ia­­nina, la o depărtare de vre-o trei postii de capitala Epirului, este locuită absolut . - - •—vwYtt i.11 tamente de români, afară de unul, făcând­­ Românismului; și iată ce. repede... şi mai ales sfârşeşte cu aceleaşi cuvânt ca şi mine... te iubesc Manetta Boulcourt. Str. Fossées Saint-Victor 13. După ce o citi, Leon strânse scrisoarea și culcându-se din nou­, spuse : — Trebue să mă grăbesc, ea spune ade­vărat. ... ea e capabilă de tot. Hanul la Merul-de-Aur Oraşul Châlons-sur-Marne era intr’o ala­­babura generală, negustorii atârnai­ dra­pele la prăvălii, autorităţile pregăteai i­lu­minaţii şi lumea se ghiontea pentru­ ca să citească afişele lipite la Primărie. Pentru­ ca să satisfacă curiositatea tutu­­lor un băiat, făcându-şî loc prin mulţime spuse : — Daţi-vă puţin într’o parte, am să ci­tesc tare şi o să auziţi cu toţii. — Da !*da ! Se aranjară şi în cea mai mare tăcere tînărul citi : „82 Buletin al resboiului „Tilsitt 22 Iunie 1807. „In consecinţa propunerei făcute de co­mandantul armatei ruse, un armistiţiu a fost încheat în termenii următori : „împăratul francezilor, etc., şi împăratul Rusiei, vroind să pue un termen răsboiu­­lui care divide cele două naţiuni, ordonă: „Va fi armistiţiu între armata franceză şi armata rusă ca să se poată, în acest in­terval, negocia, conchide şi semna pacea, care să pue capăt unei vărsări de sânge, atât de contrară umanităţei. „Semnaţi : Prinţul de Neufchatel. „Mareşal Alexandre Berthier. „Prinţul Lab­ano­ff de Rostow.“ — Trăiască împăratul ! strigă o voce. Toţi se întoarse şi văzură stând mândru pe un cal de închiriat, un frumos ofiţer ca de 20—30 ani, cu înfăţişare simpatică. — Urmează cititorule, nu e numai atât, şi am nevoe de noutăţi, căci sunt numai 15 zile de când eram acolo. O sută de voci îi cerură în acelaşi timp amănunte asupra bătăliei din urmă, asu­pra rezbelului... femeile mai ales se învâr­teai­ teribil în jurul său. — Tăcere, strigă cetitorul cu vocea sa de stentor, şi citi al douilea afiş : Proclamţiunea a împăratului şi Rege m­arei armate : „Soldaţi, la 5 iunie am fost atacaţi în cantonamentele noastre de armata rusească. Ei au­ băgat de seamă prea târziu­, că re­pausul nostru era acela al leului. Acum se căesc că ei am tulburat. „In zilele de la Guttstadt, Heilsberg in acea de neştearsă memorie de la Friedland, în zece zile în sfârşit am luat 120 tunuri, 9 drapele, morţi, răniţi, sau prizonieri, 60.000 de ruşi, am luat armatei inimice toate magaziile, spitalele şi ambulanţele ; piaţa Koenigsberg, cele 300 de clădiri cari se aflai­ în acest port, încărcate cu tot soiul de muniţiune, 16.000 de puşti pe cari An­glia le trimetea ca să înarmeze pe inimi­cii noştri“. „De pe ţărmul Vistulei am ajuns la Niemen cu repeziciunea vulturului. „Aţi celebrat la Austerlitz aniversarea încoronărei, aţi celebrat cu demnitate a­­nul acesta, aniversarea bătăliei de la Ma­rengo , care a pus capăt celei de a doua coaliţiuni. „F­rancezî! aţi fost demni de voi şi de mine. „Vă întoarceţi în Franţa, acoperiţi de toţi laurii şi după ce aţi obţinut o pace glo­rioasă care poartă cu ea garanţia durabi­­lităţei ei. „Este timp ca patria noastră să trăească în linişte, la adăpost de răutăcioasa influ­enţă a Angliei. „Binefacerile mele vă va dovedi recu­noştinţa mea şi toată întinderea dragostei ce vă păstrez. „Cartierul imperial de la Tilsitt 22 iu­nii­ 1807.“ Nuoî aclamaţii isbucniră ; apoi cum erea deja întuneric mulţimea se depărtă spre luminaţii. Călăreţul chemă un locuitor şi ’i spuse : — Poţi să ’mi spui unde se află Hanul la Merul-de-aur1. — Da, d-le ofiţer, se află pe strada Pa­risului într’o înfundătură. — Și unde e strada Parisului­­? — Aceasta pe care te afli... dacă vrei să te conduc. — Bucuros, prietene. Chalonezul luă frîul calului și ’l con­duse, pe când ofițerul gânditor, trecea fără să observe surîsul provocator pe care i-1 adresau femeile. (Va urma). b gym

Next