Lupta, iulie 1893 (Anul 10, nr. 2040-2065)

1893-07-22 / nr. 2057

22 IULIE 1896 împiedica reînoirea unor astfel de fapte. Acest demers al d-lui Golescu a fost primit cu încredere de Sublima Poartă, care a cerut ■ comunicarea, cu toate actele doveditoare, a resultatului anchetei și a măsurilor hotărâte de guvernul princiar, pentru a preveni reînoirea unor astfel de fapte. Dar pe cât e de mare încrederea pe care îl place guvernului M. S. I. Sultanul a o pune în sinceritatea şi realitatea acestui demers al A. V. Serenissime, pe atâta mie de penibil, Principe, de a aveta să-i semnalez noile temeri în urma celor tai recente informaţii pe cari le primim. După aceste informaţii, comitetele revoluţionare ar continua să se bucure de toată libertatea lor de acţiune şi ar urzi noi tentative împotrivă siguranţei provincielor noastre Hmitrofe. Şi-ar fi procurat chiar o mare proviziie de arme. Aceste fapte sunt confirmate chiar şi de ziarele din Principatele-Unite. Guvernul M. S. I. Sultanul n’ar putea să priviască cu indiferenţă la primejdiele ce sunt într’o astfel de situaţiune, şi ar crede să lipsească de la primele sale datorii, dacă n’ar insista încă odată pe lângă A. Y. Serenisimă asupra urgentei necesităţi de a se aduce o îndreptare imediată. Ceea ce cerem noi, Principe, este ca teritoriul Principatelor Unite să nu poată servi de punct de adunare pentru tulburători. De altfel aceştia sunt termenii chiar al angajamentului solemn pe care A. V. S.l-a luat deodată cu demnitatea princiară, prin scrisoarea sa adresată Sublimei Porţi cu data de 20 Octombrie 1866, şi sentimentul care ni-a dictat-o continuă, nu ne îndoim, a servi de bază politicei sale. Care e, de altfel, politica urmărită de curtea suzerană faţă de Principatele Unite ? Alteţa Voastră Serenisimă va fi cea dintâiu a recunoaşte această politică sinceră şi plină de solicitudine, a guvernului imperial. Această solicitudine n’a lipsit în nici o împrejurare. In numele acestor sentimente, în numele intereselor noastre reciproce celor mai scumpe, în numele angajamentului luat de A. V. S. îi fac acest apel, şi am ferma speranţă că A. V. S. va ordona măsurile cele mai eficace pentru a pune un capăt acestei stări de lucruri şi pentru a împiedica, în Principatele Unite, tot ce ar putea să ameninţe liniştea provinciilor limitrofe. Sublimei Poarte îi place a spera, că mesurile cari se vor porunci, vor ajunge pentru a preveni răul, şi M. S. I. e încredinţată, Principe, că nu va avea să se căiască de perfecta încredere pe care o pune în realitatea A. V. Serenissima. Aşteptăm dar ca A. V. S. să binevoiască a ne face împărtăşirile pe cari le-am cerut d-lui Golescu şi cari vor fi, îmi place a-mî exprima încă odată această speranţă, de natură a ne linişti cu desăvârşire. Bine-voiţi a primi etc.Semnat: hall, panoramă, care deşteaptă în sufletul omului o adâncă întipărire. Acest tablou fermecător arată muritorului maiestatea Naturii şi mi- * ciunea omului faţă de această mare şi veş- nică lume materială. Uită bietul muritor, că în el e concentrată o altă lume de şi mult mai mică şirelativ de o puţină durată, dar de o mai mare perfecţiune şi fără care marea lume din afară ar fi rămas veşnic necunoscută, neapreciată, neadmirată, neglorificată în fine. In aceste locuri e tocmai graniţa Transilvaniei, n’ar mai fi să nu mai fie. Munţii cari au atâtea coline cu atâtea cotituri neregulate, nu sunt buni de frontieră... Sunt mai bune rîurile pentru hotare... Tisa ar veni mult mai bine şi munţii ar rămâne pe mijlocul ţârei... de unde ar privi cineva tot peste ţara românească... De şi lângăSlănic, unde este un bâlcifi de lume, în vârful muntelui domina o linişte adâncă. Un singur sătean din comuna Dărmăneşti am văzut, căuta nişte boi perduţi. După două ore de şedere în vârful cu aer curat şi subţire coboriram înapoi la Slănic. I. Haiducescu DESCURSIUNE Pe vârful munţilor Slănic (Moldova) In ziua de 16 Iulie, zi frumoasă şi senină, ne propuserăm abul pe vârful celui mai înalt munte din jurul Slănicului numit Puful. Pe la orele 10 a. m. pornirăm în sus pe o şoseluţă îngustă ca de un metru şi construită înadins pentru urcarea pe munte. Drumul merge în cotituri prin frumoasa pădure de brazi presarăţi cu plopi şi fagi. Pe când eram pe la mijlocul coastei începu musica militară să cânte în Slănic. Ecoul resuna armonios pe coastele munţilor verzi, arta domesticea sălbătăcia nature din localitate şi transporta pe om înălţându-i sufletul până la sublim. După o călătorie de aproape două ore, eram în vârful muntelui Puful. Acolo este un pisc gol (fără pădure), dar acoperit de iarba verde. Aci se deschide o frumoasă privelişte peste ceialţi munţi. In toate părţile se desfăşură şiruri de munţi fără direcţii regulate, dar acoperiţi de păduri. In genere munţii nu sunt nalţi, dar prin verdeaţa lor formează o întinsă şi frumoasă l apta Un exemplar pentru a pune un început bibliotecilor şcolare, atât de folositoare învăţământului, ajutând pe învăţător. Aşteptăm formarea comisiunei ca să putem seri mai pe larg asupra chestielor de aprobare a cărţilor didactice şi să cercetăm felul lucrării comisiunei. Cosăcescu Cărţile didactice Măsura luată de ministerul instrucţiunii, de a revizui cărţile didactice este din cele mai nemerite. In adevăr, se ştie că multe cărţi din cele aprobate, nu îndeplinesc condiţiunile cerute unor bune lucrări didactice, şi sunt cărţi bune cari n’a putut căpăta aprobarea. Cauzele mai principale a fost două: 1) aprobările multor cărţi s’a făcut după influenţele personale şi 2) metoadele de învăţământ, mai ales pentru cel primar, s’au modificat întroducându-se metodele noi mai raţionale Această din urmă cauză, mai ales, a făcut că multe din vechile lucrări didactice să nu mai corespundă cerinţelor actuale, ba, ce este mai reu, chiar şi mulţi din membrii învăţământului urmează în predarea lor aceleaşi metoade vechi, cari dau mai multe memorii şcolarului, decât judecăţii şi cari dau rezultatele pe cari cu toţii le constatăm. Sunt chiar dascăli, cari nu mai cercetează altă carte de cât aceia pe cari s’au obişnuit să o predea şi metoda a rămas cristalizată în cunoştinţele cărţei întrebuinţate. Ar fi însă de dorit ca comisiunea însărcinată cu revizuirea cărţilor didactice se nu să conducă de ideia, care transpiră, de a alegea o singură carte pentru fie-care fel de materie şi a strânge ast-fel învăţământul într’un calapod. In principiu, nici o lucrare didactică nu se poate numi perfectă şi pentru tot-d’auna bună ; şi asemenea nu trebue impus învăţătorului o anumită carte. Din contră, trebuie să i se lase facultatea a alege, din mai multe aprobate, pe aceia care o va cocoţi el mai bună, căci el are o respundere, pentru care trebue să i se lase oarecare libertate. Un învăţător harnic şi conştient de datoria lui, citeşte mai multe lucrări didactice şi din acestea ’şi face părerile sale , alege ce i se pare bun şi înlătură ce i se pare rău, sau nepotrivit şi astfel ajunge a’şî forma metoda sa particulară, pe care o modifică şi o îmbogăţeşte din an în an, din cetirea continuă a lucrărilor noi ce apar în fiecare an. Ministerul nu poate impune decât în linii mari calea ce trebue să se urmeze, lăsând învăţătorului grijea de a broda detaliile. Ceea ce mai am de observat, este încetineala cu care se procede în minister în chestia revizuirei cărţilor didactice şi aprobarea celor depuse de mai mult de un an. Sunt o sumă de lucrări noi, care aşteaptă formarea comisiunei de cercetare şi asupra cărora ar fi trebuit să se decidă cel puţin cu o lună înainte de începerea cursurilor. Or care ar fi cărţile alese, socotesc că ministerul ar trebui să trimeată din ele fiecărei şcoale, mai ales celor rurale, câte OSCAR MENETIER IOANT _A_ (Fragment din memoriile unei bulevardiste). Eram amândoui într’un cabinet la Brabant ; el iubitor şi melancolic, ea nervoasă, cu capul plin de şampanie, suflându-i în faţă fumul din ţigară de tutun turcesc. — Ascultă Ioana, îmi zicea el, tu ştii că te iubesc. Ştii că aşi da orice, ca să te văz fericită!... Erai săracă şi acuma ai un hotel, cal, valeţi. Mă silesc să-ţi ghicesc cele mai mici dorinţe... tu ’mi eşti regină, tu ’mi eşti stăpână. .. şi cu toate acestea încă n’am văzut să-ţi trea că prin ochi un fulger de mulţumire!... Şi dacă, pentru preţul devotamentului meu, cer de la tine nu recunoştinţă, dar puţină afecţiune... mai puţin...Am sărutat, un zâmbet, eşti rece şi batjocoritoare, indiferentă faţă cu iubirea mea şi cu chinurile mele ! Nu simţi tu nimic în inima ta? N’ai iubit niciodată? Eu am ridicat cu dispreţ? — Ba, da, dragă, am iubit. Tocmai de aceia nu mai iubesc. Astăzi, când egoismul e stăpân şi domn, lumea e numai a ingraţilor şi a scepticilor. Se vede bine că nu-mi ştii istoria. Am să ’ţi-o spui ei. Pe mama am cunoscut-o puţin. Sunt fata unui om de litere, căruia numai succesul mi-a lipsit, fiindcă avea talent, erudiţie şi atâta bun simţ, că a preferit să mă vadă vulevardistă, decât actriţă. Şi cu toate acestea eram destul de cu carte pentru ca la vârsta de douăsprezece ani ca să nu fac nici o greşală de ortografie şi ca să fiu în stare să mă ţiu cuviincios în lumea asta dacă aşi fi avut atunci... ce am astăzi! Deci, de când eram copilă, am fost, bulevardistă, una din cele douăzeci şi cinci de mii de nenorocite care bat bulevardele cu cutia de pălării la supţioară, până în ziua în care legea asupra înaintărei le autorizează să se oprească la articolul de confecţie. Pe vremea aceia eram veselă şi veselia mea a pentru bietul tata răsplata a multor necazuri. Cât a trăit el, n’am avut nici o grijă, nu ştiam nimic de trebuinţele vieţei nici de nedreptăţile ei; apoi într’o zi moartea-i neaşteptată, mă lăsă singură, fără călăuză, silită să’mi îngrijesc eu de toate trebuinţele... Moştenirea ’mi era mai mică, o bibliotecă mică nişte manuscrise, câteva ţoale pe care n’aşi fi putut se le întrebuinţez, afara numai dacă nu ’mi-aşi fi schimbat sexul... Ceasornicul cel vechi de familie era pus amanet pentru cincizeci de franci și ’l a oprit tuşa. Cele-l’alte lucruri nu merită cinstea să fie pomenite. Erau... datorii ! Societatea oamenilor de litere îngroapă pe tata; nu putea să facă mai puţin. Fiindcă nu ’mi sfîrşisem ucenicia, ’mi am expus posiţia şefei de atelier : — Dragă copilă, ’mi a răspuns ea, fii sigură că cel d’intâiu loc vacant are să fie pentru d-sa, dar știi că comerțul merge rea... suntem în sesonul mort... — Dar deocamdată trebue să mor de foame ? — Să mori de foame! la vârsta d-tale ! Aide del S’a vădut o frumoasă ca d ta să moară de foame? ’Mi-am retras cu moartea în inimă. In seara aceia te-am întâlnit Inteia, dar aduci aminte de privirea cu care fu întîmpinată propunerea d-tale. A doua zi am fost la un profesor de la conservator, al căruia nume de multe ori l’am audit pronunţat de bietul tata. Era un domn înalt, pleşuv, cu ochelari de aur pe un nas ca ciocul de vultur. — Ah! ești fata sermanului Albert ! Era un camarad bun... dar prea sfios... cam apatic... asta ’l-a împiedicat să iasă la iveală. Apoi m’a trecut în revistă, m’a pus să vorbesc, să cânt mi-a examinat mâinile, picioarele, apoi deodată m’a întrebat: — De câţi ani eşti, copil ? — De ceai-sprezece, d-le. — Asta’i bine. Tânără, drăguţă, instruită, un glas cald, bine timbrat; foarte puţine actriţe au toate aceste daruri, dar— e un mare dar,—trebue să studiezi trei ani cel puţin duoă ani. Şi d-ta n’ai vreme de aşteptat. Ei, bine copilă, cearcă să găseşti pe cineva, care să se intereseze de soarta d-tale, care să’şi ea sarcina d-tale în tot timpul acesta şi atunci vino la mine. Voiu face din d ta o artistă. Aceleaşi insinuaţii şi de astă-dată un bătrân cu părul alb mă povăţuia să cumpăr cu capul meu un opulenţă, dar pâinea de toate zilele ! Am mai bătut şi la alte uşi, dar n’am obţinut resultate mai bune... In sfârşit, într’o seară, când mă întorceam acasă obosită tristă şi disperată, am lăsat să-mî cadă mână în mână ce’mi întindea în fie care zi cu îndărătnicie. Din ziua aceia am priceput viaţa şi ultima-mi iluzie a sburat ! Tata fusese drept şi cinstit; cu tot talentul lui a fost neluat în seamă, dispreţuit călcat în picioare, şi a murit chinuit de durerea că mă lasă în vocea miseriei. Ca şi el, am voit să rămân simplă şi bună, şi lumea nu mi-a lăsat decât să aleg una din două : ori să mă vând, ori să crap de foame! Mi-ameşit înainte, m’am lepădat de tata şi m’am vândut ! Sacrificiul meu e mai mare ca al d-tale, pentru că pentru puţin aur de al d-tale îţi dau carnea mea, sângele din vinele mele !... Ei bine, ce vrei mai mult ? ACTE OFICIALE D. N. Pogonat se numeşte, pe ziua de 1 August 1893, în postul de director al cancelariei epitropiei spitalelor casei s-tu Spiridon din Iaşi, în locul d-lui Gh. A. Cerne, demisionat. —■ D. doctor Vasile Cameniţă este numit în postul vacant de medic al plăşei Trotuşul-Tăslăul-de-jos din jud. Bacău, cu reședința în urbea Târgu-Ocna. DIN ŢARĂ Citim în „Evenimentul* din Iaşi: Moarte pentru un zmeu Eri în Tataraşi douî băeţi de vre-o 14 — 16 anî s’au luat la ceartă pentru un zmeu. Unul din ei, anume Donciu luă o bombă de la o popicărie şi începu să o arunce cu putere în celalt, Holboceanu. Acest din urmă căzu la pământ, selbaticul criminal nu se opri însă, luă bomba și o aruncă cu atâta putere în capul nenorocitei victime încât o lăsă moartă pe loc. Parchetul a și arestat pe acest asasin de 16 ani. Lumea din Tatarași a fost foarte alarmată. Explozia unui sifon.—Un băiat de la cârciuma lui Zisu Canover, din strada Ghica- Vodă, din Iaşi pe când scotea o sticlă cu apă de sodă din pimniţă, sticla a făcut explozie, rănindul grav la mână şi la frunte. Un cas identic s’a întâmplat unul băiat de la cârciumăriţa Mihailovici, din strada Primăriei, care asemenea a fost rănit la mână. DIN STREINATATE Viena. In timpul dimineței s’a produs expresia unei proiectile la comitetul tehnic militar în momentul când se introducea o ladă de ecrasită. Doi soldaţi au fost omorîţi şi un trecător a fost rănit în mod uşor. --------=SK=3î— — No. 2057 INFORMAŢIUNI Pentru direcţia căile ferate române. Dacă numeroasele neajunsuri de care se plâng la noi călătorii au mai mult sau mai mult puţin câte o justificare, desigur că lipsa de politeţă şi de bună creştere a personalului nu poate avea nici o scuză. Ei bine, denunţăm direcţiei un caz din cele mai revoltătoare. Cu trenul accelerat de Sâmbătă seara au plecat din Bucureşti cu trenul No. 1 Buc.—Vaslui doi domni, cari, cu toate rugăminţile lor de a li se deschide cabinele aşa zise rezervate, au fost nevoiţi a şedea ghemuiţi ca sardelele. In fine, la o staţie oarecare, lumea mai rărindu-se cei doi domni putură să se aşeze mai comod şi să aţipească de somn. Imediat soseşte conductorul acelui tren şi, sgurduind puternic de piept pe cei doi călătorii adormiţi, li puse în vedere că nu e permis de a dormi. La protestările şi obiecţiunile călătorilor că din moment ce nu incomodează pe nimeni şi de vreme ce direcţia (prin o concesiune) închiriază perne de dormit, evident că e permis de a se dormi, conductorul răspunse cu multă obrăznicie că el nu îngîdue aceasta. S’a reclamat şefilor de staţie din Bârlad şi Vaslui şi aceştia au răspuns că e cunoscută obrăznicia mizerabilului conductor in chestiune, dar n’au ce-i face deoarece nu se ţine nici o seamă de numeroasele reclamaţiuni formulate împotriva lui. Noi punem la disposiţia direcţiei numele celor doi călători şi cerem cu insistenţă o anchetă şi pedepsirea acelui impertinent conductor, care îşi bate joc de călători. In tot cazul vom reveni. Se răspândise svonul că la Brăila s’ar fi întâmplat câteva decese suspecte. Dl. dr. Felix cum a fost înştiinţat la Sinaia, a plecat imediat la Brăila, unde avusese grijă să telegrafieze ca cadavrele să nu se înmormânteze, ca să facă d-sa autopsia. La autopsia făcută celor 5 cadavre —3 bărbaţi şi 2 femei, muncitori in port—s’a constatat că a murit de inflamarea stomacului şi a intestinelor provenită din cauza reului nutriment şi a căldurilor tropicale. Dl. dr. Felix ne asigură că boala de care au murit aceşti nenorociţi nu este câtuşi de puţin infecţioasă. De altă parte noi aflăm că oraşul este intr’o stare de necurăţenie nemaîpomenită, căci iată ce ni se scrie în această privinţă: Nepăsarea autorităţilor comunale din’Brăila pentru întreţinerea oraşului în stare de curăţenie este revoltătoare. In centrul oraşului, în faţa hotelului Petersburg, Primăria a înfiinţat un pisoar, care, din cauză că nu e alimentat de apă, răspândeşte un miros pestilenţial care infectează tot Bulevardul Cuza. Toate reclamaţiunile adresate Primăriei de către diferiţi comercianţi au rămas zadarnice. Sub ridicolul pretext că nu dispune de mijloace, Primăria refusă categoric orice luare de măsuri. In aceste călduri tropicale, seara când tot omul iese ca să respire un aer curat este condamnat să dea de acest focar de infecţiune. Halal de o asemenea gospodărie comunală !* * * Aflăm că ministerul de interne a dat ordine severe pentru a se lua măsuri ca oraşul Brăila să fie ţinut intr’o stare mai higienică ca până acuma. * * * Holera face ravagie^ mari în Podolia. FOIŢA fIARULUI „LUPTA“ 14 MADELENA FEHAT de EMIL ZOLAHI Din ziua aceia îşi sărută copilul ori de câte oril-a întâlnit. II iubia în felul lui, cât putea să iubească. Dar îmbrăţişarea lui era rece, sâruterea repede la ocasil nu ajungea să câştige inima copilului. Guillaume era aproape fericit, când putea să nu dea ochii de conte și să scape de mângâerile lui. Omul acesta sever, care precurgea Noirande, ca o umbră ţeapănă și mută, mai mult îl spăimânta, decât să dea simțimîntul dragostei în inima lui. Genoveva, căreia d-l de Viargue îi dase poruncă sâ’l crească pe față ca pe copilul lui, îl înfăţişă pe tatăl lui ca pe un stăpân teribil şi atot puternic, de aceia cuvântul de tată nu deşteaptă în gândul lui decât o ideie de teotare respectoasă. Aşa a trăit Guillaume cel dintâi opt ani al lui. Totu şi ciudata educaţiune a bătrînei protestante şi teama ce ’i inspira contele, îl făcea să fie slab. Era osândit să păstreze toată viața fiorarurile, sensibilitatea bolnăvicioasă a copilăriei lui. Când s’ă făcut de opt ani, de de Viargue ’l a trimes ca pensionar la gimnasiul comunal din Véreuil. Fără îndoeală că băgase de seamă chipul crud cum îl creștea Genoveva, vrea să -l scoată de tot de subt influența acestui creer zăpăcit. La gimnasiu, Guillaume în durere începu să facă şcoala vieței; fatal trebuia să fie sdrobit la fiecare pas. Anii pe care ’i-a petrecut în pension au fost pentru el un martir, unul din acele martire de copil singur şi părăsit, pe care totul îl sdrobeşte şi care nu poate să ştie care să ’i fie vina. Locuitorii din Véteuil hraniau împotriva d-lui de Viargne o ură surdă, făcut din gelosie şi făţărnicie nu ’ertau că era bogat şi că trăeşte după cum îi este plăcut; nu mai sfîrşia fi să spue şi să născocească fel de fel de lucruri răutăcioase pe care socoteala naşterei lui Guillaume. Se resbunară de indeferenţa dispreţuitoare a tatălui, pe continuau să ’l salute cu umilinţă, asupra slăbiciunei fiului, căruia putea să ’i sfărâme inima fără pericol. Copil din oraş, cei de câte douăsprezece şi şaisprezece ani, ştiau pe degete istoria lui Guillaume, căci de sute de ori o auziseră în familia lor ; acasă la el se vorbia de acest copil adulterin cu aşa indignare, că atunci când deveni camaradul lor, îşi făcură o datorie de a chinui pe biata fiinţă pe care toată lumea din Véreuil o arăta cu degetul. Chiar părinții lor îl împinseră la această laşitate, rizând cu răutate de chipul cum îl persecutau. De la cele dintâi recreaţii, Guillaume simţi, după atitudinea batjocoritoare a nouilor săi camarazi, că se găseşte în țară dușmană. Douî băeţi mari, ștrengari de câte cincî-sprezece ani, se apropiară și ’1 întrebară, cum îl cheamă. Cănd li se răspunse cu glas sfios că '1 cheamă Guillaume toată ceata ’1 luă în rîs. — Te cheamă Bastard, pricepi ? strigă un școlar în nijlocul huiduelilor și glumelor murdare, ale acestor copii ticăloşi, care deja aveau viţii de oameni mari. Copilul nu simţi insulta, dar se puse pe plîns de frică în mijlocul cercului ce ’l înconjură. Primi câteva ghionturi, ceru tot el ertare, ceea ce făcu să rîză domnişorii aceştia, care ’i mai traseră câţiva pumni. Victimă şcolarilor era găsită. La fiecare recreaţie, primi ghionturi şi picioare şi auzi poreclindu-i Bastard, poreclă care făcea să i se urce singele în obraji, fără să ştie de ce. Teama de ghionturi îl făcu laş; trăi de o parte, prin colţuri, fără să crîcnească, ca nu paria ce are un popor contra lui şi care nu mai cearcă să se revolte. Profesori se uniră în taină cu şcolarii; simţiră că n’ar strica să se pepue bine cu copiii bogatoşilor din Véreuil şi gramadirel bietul copil pedepse peste pedepse, gustând, el singur, o voluptate de oameni reî să chinuească o fiinţă slabă. Guillaume se lăsă; fu elev detestabil, tîmpit de bătăi, de înjuraturi şi de pedepse. Domol, bolnăvicios, năuc, ofta şi plîngea în dormitor nopţi întregi, aşa şi numai aci protesta el. Suferi cu atât mai mult, cu cât avea în el o trebuinţă mare de a iubi şi cu cât găsia numai oameni vrednici de ură. Sensibilitatea-i nervoasă ’1 făcea să strige chinuit la fiecare insultă nouă: „Doamne, Doamne! murmura el adesea, cu ce ’ţi-am greşit ?* Şi cu mintea-i de copil căuta să ’şi dea seama de ce să fie pedepsit aşa rea ; negăsindu-se cu nici o greşală, îl apucau spaime nebune, îşi aducea aminte de lecţiile ameninţătoare ale Genovevei şi se credea chinuit de draci pentru păcate necunoscute. De două ori i-a venit în minte să se arunce în puţul din curtea şcoalei. Pe vremea aceia era de douăsprezece ani. In zilele de vacanță i se părea că ese din mormînt. De multe ori copii se luau după el cu pietre până la biserica orașului. Lui îi plăcea acuma parcul pustiu de la Noiraude, unde nu-l bătea nimeni. Niciodată nu a îndrăsnit să spue tatălui său persecuțiile pe care le suferea. Se prinse numai Genovevel și o întreba ce însemnează porecla de Bastard, ce’l ardea ca o palmă peste obraz. Bătrîna o ascultă posomorită. Era mânioasă că i s’a luat copilul. Știa că preotul gimnaziului înduplecase pe d. Viargue să lase să boteze pe Guillaume și credea că acuma pe vecie e dat iadului. Când Guillaume își spuse păsurile, ea strigă fără să răspunză de a dreptul: „Ești fiul păcatului, ispăşești vina celor vinovați !* El nu putu să priceapă, dar tonul fanaticei i se păru așa de plin de mânie, că niciodată nu-i mai spuse el păsurile. Disperarea el creștea cu cât se făcea mai mare. In sfîrşit ajunse la o vîrstă, când ştia care cerea vina. Camarazii lui îl insultară de părinţi, spuindu’i ruşinos istoria naşterei sale. Află viaţa mamei sale după numele murdare ce dau în prejurul lui femeei acesteia. Copii, când se trîntesc în noroiă, se tăvălesc în el cu un fel de vanitate; și miciioameni din gimnaziu nu cruțară pe Guillaume de nici una din infamiile pe cari putură să le născocească în socoteala legăturei dintre nevasta notarului și d. de Viargue. Câteodată furii nebune o apucară pe Guillaume; sub loviturile călăilor, martirul se revolta la urma urmei, se repezia la cine cerea in cale, îl muşca ca o fiară; dar de cele mai multe ori rămînea moale sub loviturile înjurăturilor, se mulţumea că plîngă pe tăcute. Când era să împlinească cinci-sprezece ani se întîmplă un fapt a căruia amintire o păstră toată viaţa. Intr’o zi, când școlarii erau la plimbare și trecea pe o stradă din oraș, auzi pe camarazii lui rinjind împrejuru-i și șoptindu-i cu răutate : — Ei, Băstard, ia te uită , e mama ta. El ridică capul și se uită. -Asse (Va urma).