Lupta, septembrie 1929 (Anul 8, nr. 2340-2364)

1929-09-15 / nr. 2352

/ TOATE CĂRȚILE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR, SECUNDAR, COMERCIAL, PROFESIONAL, NORMAL, ETC. LA LIBRĂRIA SOCEC CALEA VICTORIEI O politică artelor. Poate că va fi permis în preajma unui Congres Inter­naţional al Criticei Dramatice şi Muzicale, care se ţine la noi, să se suspende 24 de ore poli­tica de partid, spre a se vorbi de cea ce ar trebui să fie o po­litică de stat a Artelor. In discuţia proectului de re­organizare a ministerelor, la capitolul privitor la Ministe­rul Artelor a avut loc o dez­batere, limitată din nefericire, din cauza sesiunei înaintate, la chestiunea repartizării Ar­telor la unul din departamen­tele existente. D. preşedinte al Consiliului, în deosebire de indiferenţa cu care şefii de guvern, în gene­ral, au tratat această proble­mă, a dezvoltat un punct de vedere de politică de stat în materie de Artă. D. Maniu a subliniat preocuparea statu­lui de a pune Arta în slujba educaţiunei tineretului şi în slujba ideei naţionale. Cei ce ştiu care a fost r­olul Aso­­ciaţiunei pentru teatru în Ar­deal, sub conducerea lui Iosif Vulcan, străduinţele „Astrei” şi râvna actualului Prim-mi­­nistru de a crea o operă la Cluj în plină operă de preluare a moştenirei ungare în Ardeal, îşi va da seama de importanţa pe care oamenii de stat din Ar­deal ştiu s’o acorde Artelor. Avut’a vechiul regat o po­litică a Artelor? Patriotismul boeresc mai mult de­cât Statul. In Moldova Gheorghe Assa­­ki şi şcoala lui au dat primele imbolduri. Boer Milo a bravat prejudecăţile de castă, s’a su­lemenit şi s’a făcut „afitor’. Diplomatul Vasile Alexandri a ştiut să împace protocolul cu scrisul şi succesele de tea­tru. „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu” erau maniera lui de a combate teoriile interesate asupra obârşiei neamului ro­mânesc şi de a proclama ve­chimea şi nobleţea rasei. Basarabeanul Petriceicu Hasdeu n’a găsit mai puţin fo­lositor teatrul spre a caracte­riza patriotismul moldovenesc, descoperind „dragostea de ţa­ră până şi’n inima de cal”. Boerii olteni n’au avut ase­muire de cât cu nobleţă mila­neză în înţelegerea şi drago­stea lor pentru teatru pe care l’au susţinut cu banul lor nu numai ca o distracţiune, ci mai ales ca o datorie şi o am­biţiune naţională. Când stăpânirea nu putea ridica glasul împotriva Portei, a ministrului Rusiei, sau Ger­maniei boerimea respira prin teatru împotriva umilirilor din afară. Aşa s’a învăţat încetul cu încetul ce înseamnă Artele şi cum pot folosi naţiunei şi sta­tului. Aşa au pus nevoile su­perioare bazele pentru o po­litică de stat a Artelor. Bazele există. Politica încă nu. Ea trebue creată de acum înainte, nu numai cu bani, ci mai ales cu sufletul şi cu o perfectă unitate de vederi în organizarea Artelor. Congresul internaţional care se deschide Luni la noi ne va aduce lumini noui pentru pro­­bemele­ ce trebuie studiate în această direcţie. EMIL D. FAGURE O secţie preistorică Primăria Capitalei ne-a făcut pe ziua de eri o plăcută surpr­izei. Ea ne-a trimis următoarea adresă: Muzeul Municipal, secţiunea pre­istorică, având în program cerceta­rea aşezămintelor­­ preistorice din preajma Bucureştilor şi alegând ca prim obiectiv staţiunea de la Ma­­gura-Jilava, invită pe reprezentan­ţii Presei a participa Miercuri 18 cor, ora 10 a. m. la vizitarea săpă­turilor, când se vor da şi explica­­ţiuni asupra rezultatelor obţinute“. Mărturisim că ignoram cu totul că primăria Capitalei are un muzeu municipal. Ştiam, de altfel ca toţi cetăţenii, că în consiliile comunale ale Bucureştilor se găsesc câte­odată adevărate piese de muzeu! — dar că primăria posedă un mu­zeu municipal, asta, vezi, nu ştiam. Dar ce e mai interesant şi mai surprinzător e că acest muzeu are­ o secţie... preistorică. Ce legătură poate fi între municipiul Capitalei şi preistoria, iată ce trebuie anali­­zat. Aspectul Bucureştilor, din punct de vedere higienic, de pildă, nu di­feră mult de cel de acum o sută de ani, — dar acum un secol nu era o epocă preistorică ! A, da, sunt în Capitală locuri virane de pe cari gunoaiele, câinii şi pisicile n’au fost ridicate din timpuri imemoria­le. Dar nici imemoriale nu înseam­nă preistoric! Şi totuşi avem un muzeu munici­pal cu o secţie preistorică! Dacă te afli la Viena şi ai un bun cunoscut la Primărie, acesta te in­vită, in primul rând, să vizitezi nouile locuinţi comunale pentru muncitori şi micii funcţionari. La Berlin eşti solicitat să vizi­tezi nouile cartiere, metrourile cele moderne, să admiri curăţenia de farmacie a străzilor şi şoselelor interurbane; la Paris ti se arată ha­lele, bulevardele; la Londra parcu­rile populare. Intr’un cuvânt nu există Capitală în care să fii invitat să te iniţiezi în frânele preistoriei municipale! La noi, insă, recunoaştem, că a­­ceastă secţie de a cărei existenţă aflăm acum, e strict necesară. In definitiv, ce putem arăta noi, din punct de vedere comunal, unui străin, chiar dacă ar veni el din Niş sau din Cetinge? Locuinţele­ comu­nale pentru muncitori şi funcţio­nari? Acestea le putem găsi doar sub formă de promisiuni sau discur­suri in colecţiile ziarelor sau ale „Monitorului Oficial". Parcurile, bulevardele, splendoarea edilitară a străzilor, halele moderne, dispensa­rile admirabile, locomoțiunea impe­cabilă, iluminatul minunat, — ce cucerire edilitară, oricât de mode­stă, putem prezenta străinului dor­nic de a vedea, de a cunoaşte? Şi iată deci că trebuie să ne re­­fugiem în preistorie! Nu se poate să nu avem şi noi preistoria noa­stră! Vedem că primul comparti­ment preistoric primăria l-a fixat la Măgura Jilava. Acolo se fac să­pături. Poate că unii cetăţeni prea simplişti ar fi preferat ca lucrătorii de la Măgura să fi săpat la nişte pa­vaje, la nişte canalizări, dar acea­sta înseamnă că nu te poţi ridica deasupra contingenţelor cotidiane. Aşa, cu refugiul pe care-l avem acum la Măgura, scăpăm uşor de cercetările indiscrete ala străini­lor. Ii luăm, ii ducem in faţa săpă­turilor de cari are grijă primăria d-lui Dobrescu şi d. Ach­ile Ca­­raga­ie poate explica ce frumuseţi comunale erau pe locurile acele acum nu ştiu câte milioane de ani! Şi astfel fermecat de grămezile de pământ răscolit de târnăcoapele secţiei preistorice şi de explicaţiile savante ale prea elocventului ajutor de primar, străinul va uita să mai ceară să vadă şi ce s’a realizat în Bucureşti din vremea de când a­­vem istorie ! Cu toate astea ne e teamă de un lucru şi sfătuim pe preistoricii dela primărie să fie prudenţi. Să nu sape prea adânc. Să nu dea — Doamne fereşte — de cine ştie ce lucrări e­­dilitare minunate, cari să ne docu­menteze, că acum două milioane de ani, pe meleagurile acestea, exista o gospodărie comunală, care să ne facă să regretăm că suntem con­temporani cu d-nii Berceanu, Anibal Teodorescu și Serdaru! MAXIMIN ANUL VIII. NO. 13824 PAGI 3 LEI Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74—Administraţia 358-73 Manevre politice de ultima oră ■" III-'" mm in jurul unei presupuse „grave maladii“ De câtva timp svonul pu­blic ţinea să înregistreze o „noutate” senzaţională. Patri­arhul ar fi bolnav. In localuri publice, pe stra­dă, pe sălile autorităţilor, per­soane care speculează fiecare amănunt politic sau care sunt lipsite de ocupaţie, te primeau în chip misterios şi pe şoptite iţi anunţau „faptul”. Evident, toţi vestitorii sen­zaţionalei ştiri o deţineau de la „persoane bine informa­te” — cât se poate de bine in­formate ■ ■■a Mai mult: svonurile publice şi-au găsit adăpostul şi în pre­să: o parte din ziarele care a­­par în Capitală l’au anunţat. Şi nu s’au mulţumit cu atât: anunţarea a precedat o serie de comentarii din ce in ce mai senzaţionale.­­ Ce se Întâmplă? Este, cu adevărat, Patriarhul Regent grav bolnav? Comu­nicatul oficial, trimis presei, desminte în mod categoric şti­rile apărute. Comunicatul pre­­cizează că Patriarhul­ Regent se află, bine sănătos, la Dra­­goslaveîe. Noi am încercat, înainte de relatarea oficială, să ne infor­măm. Şi ne-am informat. Un membru al guvernului, care prin situaţia ce o ocupă, este în mod permanent la curent cu tot ce se petrece în ţară, ne-a declarat ori, înainte de redactarea comunicatului, că Patriarhul nu este bolnav. Intr’adevăr, Sanctitatea Sa fusese indispusă acum câtva timp. O afecţiune stomacală II obligase să facă o cură in străinătate. Astăzi se simte puţin obosit. E probabil că medicii 11 caută. Se poate, chiar, să fi fost suferind şi să aibe şi astăzi u­­nele consecinţe ale indispozi­ţiei acesteia. Comunicatele o­­ficiale şi asigurările ministe­riale — atunci când ele se re­feră la înalte personalităţi — sunt în­totdeauna în aşa chip făcute în­cât să aibe ca efect liniştirea publicului. Chiar a­­cum, când scrim aceste rân­duri, primim un al doilea co­municat care întăreşte preci­zarea celui dintâi: Patriarhul Regent este pe deplin sănătos şi a lucrat cu d. prim-ministru Iuliu Maniu. Totuşi, recunoaştem că lim­bajul oficios are tâlcuri şi sub­tilităţi greu de pătruns de că­tre or­ şi cine. Aşa că se poate ca Patriarhul să nu se afle tocmai bine. Comunicatele o­­ficiale nu trebue luate tot­deauna drept literă de evan­ghelie. Dar, — ceea ce se svoneşte şi ceea ce se publică are, hotă­rât, nota exageraţiunei şi a senzaţionalului cu orice preţ. Dintr’o boală se face o ma­nevră politică. Se fac comen­tarii alarminte. Se fac tot felul de pronosticuri şi se exa­minează, cu toată „seriosita­­tea” — eventualităţi hazar­date. In ce scop, — manevrele a­­cestea politice? Socotesc, per­soanele cari lansează ştiri a­­larmante că procedând astfel complică situaţia guvern­ului? In care caz ne punem­ între­barea: este acest procedeu e­­legant? Sau, poate, lansatorii de versiuni exagerate iubesc sen­zaţionalul pentru conţinutul lui, fără nici un alt scop? Dar şi împotriva acestui fel de procedare trebuie sl ridi­căm, In chip hotărît, protestul nostru. Nota voit exagerată nu este indicată niciodată. Cu atât mai puţin in cazul de fa­ţă când realitatea — aceasta o ştim noi prea bine — este alta decât aşa cum o prezintă alarmiştii. Publicul nu trebuie să dea crezare svonurilor. Să rămâie liniştit şi să primească ştirile senzaţionale sub beneficiu de inventar. Astfel, manevrele, de oricine ar fi ele încercate, nu vor pu­tea avea nici un rezultat. So­cotim, dealtfel, şi acest îndemn aproape inutil. Opinia publică românească a dovedit întotdeauna un ro­bust bun simţ care o Împiedică să cadă victimă interesaţilor sau neserioşilor. RIX Granate O otravă minunată Un mare chimist englez a descope­rit o otravă atât de grozavă, încât o linguriţă din acest praf ajunge pen­tru a ucide un milion de oameni. Admirabil! Repede s’o punem în practică şi omenirea să tragă un cât mai mare profit din această minunată descoperire. Dar cum ar putea fi ea mai bine utilizată decât printr’un nou războiu? Un războiu care n’ar cere cheltueli financiare prea mari, căci nu ne mai trebuesc armate uriașe, zeci de mii de tunuri, flote formidabile. Putem avea un război foarte economicos. Câ­­te­va aparate, mânuite de echipe com­puse din câte 3—4 oameni, ar putea pune în practică, fiecare, cel puţin câte 20 de linguriţe din splendida otravă. Am avea deci de fiecare echi­pă câte 20 de milioane de morţi. Un rezultat pe care nu-l visau nici cele mai optimiste aşteptări. Eu cred că putem omori în 24 de ore cel puţin cinci sute de milioane de oameni, cu o cheltuială care să facă să ne revină un milion de oame­ni morţi la o mie de lei de ai noştri! De astă-dată cred că omenirea a dat lovitura! Onoare savanţilor ei! DEŞCA Creionai actualităţii­ontrabandele CETĂŢEANUL i — Cum să fie atâtea contrabande INSPECTORULi — Ce avem funcţionari vamali CETĂŢEANUL stambă ? ! se poate, d-le inspector, de mătase ? să facem, dom'le, dacă lână 'n lână !­­ — Apoi de ce tiu-i daţi în Casa Muncii — instituţie creată anume pentru ajutora­rea funcţionarilor inferiori ai căilor ferate — a cumpărat un vast teren, pe Calea Grivi­­ţei, peste drum de Gara de Nord. Proprietarul terenului a consimţit să-l vândă cu o­­bligaţia expresă ca pe el să se clădească un spital pentru muncitori şi funcţionari, spi­tal care să-i poarte numele. Acte autentice au consfinţit solemn această înţelegere. Vremea a vremuit. Munci­torii şi funcţionarii căilor fe­rate cari au sperat că vremuri mai bune vor veni după în­fiinţarea unei bogate institu­­ţiuni de ajutor, au aşteptat, în fiecare an, să se pună piatra fundamentală spitalului. Pu­ţină vreme dela vânzare, ingi­neri topometri au măsurat te­renul, s’au ridicat planuri, s’au tăiat străzi, şi, în foarte scurt timp, pe locul destinat unui locaş în care cei mulţi slujbaşi umili ai căilor ferate să-şi îngrijească sănătatea, au apărut, ca în basme, vile somp­tuoase, proprietatea funcţio­narilor superiori de la drumul de fer, subdirectori generali, subdirectori simpli, ingineri inspectori,­ etc., etc. Terenurile au fost vândute cu... 250 lei metru pătrat când „Casa Muncii” a cheltuit cu lucrările de amenajare 1000 lei de metru pătrat! Spitalul s-a volatilizat. Cei mulţi au fost sacrificaţi. De exemplu dureros pentru func­ţionarii mici şi nevoiaşi cari văd cum drepturile lor sunt călcate în picioare pentru în­­stărirea inginerilor ajunşi la conducere! Cu ce tragere de inimă vor mai putea lucra micii funcţio­nari, mecanicii, fochiştii, şefii de tren sau acarii, pentru o instituţie care se îngrijeşte de protipendadă şi-şi bate joc de cei lipsiţi de apărare? Iată de ce — pentru a nu demortaliza o întreagă categorie socială — fapta mai marilor căilor ferate nu trebue să fie lăsată fără sancţiuni iar direcţiunea generală, în afară de aplica­rea sancţiunilor celor vino­vaţi, are datoria să clădească — în cel mai scurt timp posi­bil — spitalul promis întrucât el este absolut necesar sala­riaţilor de la drumul de fer. T. R. Şcoala e un lux­­ strucţiunii publice a îaeaui aceas­­tă problemă la ordinea zilei prin­­tr-o dispoziţie care interzice perce­­perea oricărei taxe la şcoalele pri­mare. Iată o dispoziţie menită să transforme iluzia gratuităţii legale a învăţământului într'o realitate fe­ricită ! Şi mii de părinţi necăjiţi au pu­tut trece mulţumiţi, o sumă apre­­ciabilă din contul cheltuelilor des­tinate şcoala!, la contul chiriei pen­tru Sf. Dumitru. Numai că iluzia e transformată in deziluzie. încercaţi numai şi înscrieţi un copil „pe gratis" la şcoala primară ! Cu toate legitimele proteste ale pă­­rinţilor, cele mai multe şcoli — poate chiar toate — percep fără nici o motivare taxe cari variază intre 300—500 lei. Numai vorbim de cheltuelile cu cărţile şcolare, rechizitele, unifor­­mele, cari, toate la un loc, alcătuesc un nou şi greu impozit pentru ce­tăţenii familişti. Mult mai grele sunt taxele ce se percep la şcolile secundare unde se cer taxe de două ori mai mari de­cât cele prevăzute in lege. La nici un liceu din Capitală nu se poate înscrie un elev cu taxă mai mică decât 8000 de lei anual. Chiar planii de război, care ştiam că sunt scutiţi de taxe, sunt impuşi cu sume enorme. Iată pentru ce ne încumetăm să afirmăm că gratuitatea Învăţămân­tului e o iluzie şi că şcoala e un lux. Şi cu acestea revenim la proble­ma analfabetismului care in nici un caz nu poate fi rezolvată prin a­semenea măsuri de ingreunare a frequentării cursurilor şcolare. Indiferent de scopul căruia sunt menite a servi taxele arbitrar per­cepute, ele constituiesc o sabotare vinovată a luptei înverşunate care se duce Împotriva demonului anal­fabetismului. In ziua in care direcţiunile şcoli­lor vor înţelege acest adevăr dure­ros şi se vor hotări să aplice întoc­mai dispoziţiile legei, cetăţenii vor scăpa de o grije care pe nedrept li-a fost impusă, şcoala nu va mai fi un lux. X* AHT. Intre grijile obicinuite ale cetă­ţeanului familist in acest sezon al vânatelor şi multiplelor cheltueli excepţionale, problema şcolară nu este dintre cele mai mărunte. nu e vorba de marea problemă sov­eră care, judecând după statis­ticile situaţiei analfabetismului la noi se menţine în centrul interesu­lui politicii de stat. Ne gândim la o latură nu mai puţin actuală şi a­cută a problemei învăţământului românesc: taxele şcolare. Dealtfel, chiar d. ministru al in :­Str.: C. Duminică 15 Septembrie 1529 CONST. MILLE Post director poliţiei Decembrie 1921—Februarie 1927 Director EMIL O. FAGURE Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI STR. SĂRINDAR« » (Continuare în pag. II»a) Alarma „Contribuabilului necăjit* Recoltă şi finanţări Să înceteze operaţiunile neserioase.—Comerţul liber, valorificatorul cerealelor româneşti^ Colaboratorul nostru extern „Contribuabilul necăjit“ — atât de apreciat de cetitorii „Lup­tei", ne trimite articolul de mai jos, pe care îl publicăm, fără a-i împărtăşi în totul vederile, pe care le are în chestiunea fi­nanţării recoltei. Mare lucru să-şi dea omul seama de ceiace poate şi de ce­­iace nu poate. De ceiace îi stă bine şi de ceiace nu-i stă bine. Gazul povestei cu finanţarea re­coltei, in care Statul îşi asumă un rol ce nu e direct în căde­rea sa şi o răspundere, cel pu­ţin morală dacă nu chiar mate­rială, a unor operaţiuni ce-i vor depăşi puterile. Guvernul actual a dovedit până acum bun simţ în multe chestiuni, dar în chestiunea fi­­nanţărei (?) recoltei se dove­deşte a fi lipsit de simţul prac­tic ce ar fi trebuit să-l conducă in această problemă. Guvernul actual, dar, în chestiunea recoltei calcă şi el pe acelaş drum ca şi predecesorii săi. Adică de a face bancherie şi negustorie oficială, când mai simplu era să lase deslegarea valorificărei recoltei, în seama factorilor săi naturali cari sunt comercianţii şi exportatorii de cereale. Ceea ce depăşes­c, însă, chiar bunul simţ practic, e ridicolul la care se expune Statul şi gu­vernul de a încerca creaţiuni şi finanţări cu Banca Centrală Cooperativă, care, cu cele câte­va sute de milioane de lei de azi, adunaţi în dreapta şi în stânga, crede că se poate înlo­cui sutele de milioane lei aur ce înainte de războiu îndestu­lau agricultura prin comerţul şi băncile particulare. Şi, în loc ca această parodie de finanţare să se facă cel pu­ţin fără surle şi fără tobe, — ca şi cum intr’adevăr ar repre­zenta efectiv ceva — Statul a­­nunţă „succese“ de împrumu­turi de finanţare în sume de... 500 milioane lei (sau 16 milioa­ne lei dinainte de război)! Iar Banca Centrală Coopera­tivă nu mai conteneşte să pu­blice situaţii peste situaţii şi să dea... comunicate, în loc de bani mulţi, prin care anunţă că a a­­cordat credite de finanţare în sumă de... 120 milioane, scont în sumă de 26 milioane şi alte sumişoare de acelaş calibru. Ba într’un comunicat sui-generis, arată că a intervenit (?) la băn­cile mari ca să mai păsuiască pe agricultorii ce au sume ime­diat exigibile, „până ce preţul cerealelor va veni la cursul nor­mal". înţeleg ca să se facă gălăgie în jurul acestei bănci dacă ar dispune de mijloacele pe cari le are la îndemână măcar una din nenumăratele bănci mari din Bucureşti. Şi încă. Dar a mai afirma şi îndemna pe agri­cultori in scris că preţul va re­veni la noi anul, respectiv să nu vândă acum cerealele, socotesc că e pur şi simplu o impruden­ţă de neiertat din partea unor oameni de afaceri — ce se cred cel puţin că sunt cei de la Ban­ca Cooperativă — cai­i vor să ia locul oamenilor de afaceri fi­reşti în comerţul cerealelor. Cum se poate să se afirme şi să se îndemne lumea cu aşa ce­va? Şi dacă preţul cerealelor nu se va îndrepta mai târziu? Dar în trecutul afacerilor de cereale s-au mai întâmplat astfel de surprize. „Les affaires sont les affaires“ şi orice activitate în a­­faceri de comerţ comportă ris­curile ei. •­ Să fim serioşi. Guvernul să lase in pace pe agricultori să-şi vândă cerealele cui vor voi şi când vor voi. Afirmaţia că vrea să scape pe agricultori de spe­cula acaparatorilor, nu este la locul ei. Să se lase comercianţii de cereale să-şi îndeplinească liber rolul lor, chiar şi de spe­culanţi. Comercianţii îşi vor gă­si, ca­ şi altă dată, singuri banii de care vor avea nevoie. Fie din străinătate, fie de la Banca Naţi­onală, prin intermediul bănci­lor mari. Aşa cum se făcea şi înainte de război. Chiar dacă banii­ vor costa ceva mai scump decât ar dori oficialii noştri în naivitatea lor, Banca Naţională sunt sigur că pe calea scontului va pune imediat bani la dispo­ziţia instituţiilor noastre de cre­­felit pentru oricât portofoliu i-ar prezenta. Chiar de câteva mili­arde ar fi nevoie, căci prin a­­ceasta nu va face decât să pună in mişcare rotativele din pivni­ţele sale ce nu aşteaptă decât a­­cest lucru. Operaţia va fi foarte simplă, comercială şi legală, atunci cînd i se prezintă portofoliu banca­­bil. Adevărul e că Băncile mari nu utilizează complect posibili­tăţile lor de scont la Banca Na­­ţională pentru simplul motiv că nu li se cer aceşti bani, şi nici nu li se prezintă acest portofo­liu din abundenţă. De ce? Fi­indcă comercianţii şi exportato­rii de cereale, din cauza înceti­­nelei transporturilor — respec­tiv a exportului — nu pot rula atâtea capitaluri cât ar putea. In fond bani caută azi mai mult agricultorii cari ar dori să aştepte cu vânzarea cerealelor până la primăvară, în nădejdea unor preţuri mai bune. Ei bine, asta se cheamă după mine spe­­culaţiune, însemnează a specu­la asupra preţului cerealelor, lucru ce nu este permis agricul­torului, mai cu seamă atunci când nu-i ţin curelele.Acest gen de aşteptare, respectiv de spe­­culaţiune asupra preţului era permis şi rezervat comercian­tului care cuonaşte meseria a­­ceasta. Dacă totuşi agricultorul vrea să speculeze, atunci să ca­ute bani aşa cum sunt pe pia­ţă. Scumpi ori ieftini, aceasta e realitatea. Agricultorii sunt şi ei înainte de toate întreprinzători cari trebuie să se aştepte la toa­te riscurile ce comportă mese­ria lor. Guvernul, însă, când pretinde că va scăpa pe agricultori din ghiarele speculei, atunci­ când nu dispune de mijloace sufici­ente în acest scop, aceasta în­semnează a produce mai mult zăpăceală în spiritele cultivato­rilor de cereale, cari din păca­te sunt şi ei români ca toţi ro­mânii, adică naivi şi creduli în minunea intervenţiunilor ofici­ale în toate direcţiunile. Guvernul să încurajeze şi să lase complect liber comerţul de cereale. Să lase să se înmulţeas­că şi speculanţii, respectiv cum­părătorii de cereale. Când sunt puţini cumpărători şi mulţi vânzători de cereale, desigur că preţul cerealelor va merge în jos. Dar când vor fi mai mulţi speculanţi decât agricultori, a­­tunci vom asista la concurenţa speculanţilor între ei, cari vor duce preţul în sus. Din acest joc liber al cererei şi ofertei, va re­­uşi situaţia reală a preţului ce­realelor, spre binele agriculto­rilor şi al economiei generale. „ Deocamdată guvernul să­ se ocupe de altceva decât de fi­nanţare. Să dispue pe deoparte ca tot a­­paratul său administrativ, cu căderea respectivă, să stea la dispoziţia plugarilor şi agricul­torilor atunci când nevoia va cere ca să se vândă şi transpor­te bucatele. Iar pe de altă parte să se o­­cupe exclusiv de Căile Ferate, c­i acestea să poată înmagazina şi transporta cu rapiditate orice cantitate de cereale ce se prezin­tă în gări. In schelele din porturi să se poată încărca şi transpor­ta ca şi altă dată pe Dunăre. Iar în porturile de export, tot aparatul de depozitare şi încăr­care să funcţioneze matematic şi îndestulător. Căci prin ziare se citeşte mereu ba că ni sunt vagoane destule, şi din cari tre­buie, ba că nu sunt magazii prin gări, ba că nu sunt silozuri în­căpătoare în porturile de export ba că nu merge cutare sau cu­tare aparat. E admisibil oare acest lucru tocmai acum, la mijlocul lui Septembrie? în loc ca guvernul, prin C. F. R. să se fi îngrijit de la începu­tul verii de toate acestea, el se ocupă azi, vezi Doamne, de fi­nanţările Băncii Cooperative, căci celelalte merg strună. Dacă transporturile ar fi pu­tut funcţiona intensiv şi mate­matic încă dela arie din luna Iulie. Dacă şi exportul începea intensiv încă din Iulie, aşa cum mergea altădată — căci se ştie o vorbă veche, pentru agricul­tor preţul cel mai bun al cere­alelor, e de obiceiu cel dela a­­rie care te scapă şi de griji de dobânzi — desigur ca multi

Next