Lupta, septembrie 1929 (Anul 8, nr. 2340-2364)
1929-09-15 / nr. 2352
/ TOATE CĂRȚILE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR, SECUNDAR, COMERCIAL, PROFESIONAL, NORMAL, ETC. LA LIBRĂRIA SOCEC CALEA VICTORIEI O politică artelor. Poate că va fi permis în preajma unui Congres Internaţional al Criticei Dramatice şi Muzicale, care se ţine la noi, să se suspende 24 de ore politica de partid, spre a se vorbi de cea ce ar trebui să fie o politică de stat a Artelor. In discuţia proectului de reorganizare a ministerelor, la capitolul privitor la Ministerul Artelor a avut loc o dezbatere, limitată din nefericire, din cauza sesiunei înaintate, la chestiunea repartizării Artelor la unul din departamentele existente. D. preşedinte al Consiliului, în deosebire de indiferenţa cu care şefii de guvern, în general, au tratat această problemă, a dezvoltat un punct de vedere de politică de stat în materie de Artă. D. Maniu a subliniat preocuparea statului de a pune Arta în slujba educaţiunei tineretului şi în slujba ideei naţionale. Cei ce ştiu care a fost rolul Asociaţiunei pentru teatru în Ardeal, sub conducerea lui Iosif Vulcan, străduinţele „Astrei” şi râvna actualului Prim-ministru de a crea o operă la Cluj în plină operă de preluare a moştenirei ungare în Ardeal, îşi va da seama de importanţa pe care oamenii de stat din Ardeal ştiu s’o acorde Artelor. Avut’a vechiul regat o politică a Artelor? Patriotismul boeresc mai mult decât Statul. In Moldova Gheorghe Assaki şi şcoala lui au dat primele imbolduri. Boer Milo a bravat prejudecăţile de castă, s’a sulemenit şi s’a făcut „afitor’. Diplomatul Vasile Alexandri a ştiut să împace protocolul cu scrisul şi succesele de teatru. „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu” erau maniera lui de a combate teoriile interesate asupra obârşiei neamului românesc şi de a proclama vechimea şi nobleţea rasei. Basarabeanul Petriceicu Hasdeu n’a găsit mai puţin folositor teatrul spre a caracteriza patriotismul moldovenesc, descoperind „dragostea de ţară până şi’n inima de cal”. Boerii olteni n’au avut asemuire de cât cu nobleţă milaneză în înţelegerea şi dragostea lor pentru teatru pe care l’au susţinut cu banul lor nu numai ca o distracţiune, ci mai ales ca o datorie şi o ambiţiune naţională. Când stăpânirea nu putea ridica glasul împotriva Portei, a ministrului Rusiei, sau Germaniei boerimea respira prin teatru împotriva umilirilor din afară. Aşa s’a învăţat încetul cu încetul ce înseamnă Artele şi cum pot folosi naţiunei şi statului. Aşa au pus nevoile superioare bazele pentru o politică de stat a Artelor. Bazele există. Politica încă nu. Ea trebue creată de acum înainte, nu numai cu bani, ci mai ales cu sufletul şi cu o perfectă unitate de vederi în organizarea Artelor. Congresul internaţional care se deschide Luni la noi ne va aduce lumini noui pentru probemele ce trebuie studiate în această direcţie. EMIL D. FAGURE O secţie preistorică Primăria Capitalei ne-a făcut pe ziua de eri o plăcută surprizei. Ea ne-a trimis următoarea adresă: Muzeul Municipal, secţiunea preistorică, având în program cercetarea aşezămintelor preistorice din preajma Bucureştilor şi alegând ca prim obiectiv staţiunea de la Magura-Jilava, invită pe reprezentanţii Presei a participa Miercuri 18 cor, ora 10 a. m. la vizitarea săpăturilor, când se vor da şi explicaţiuni asupra rezultatelor obţinute“. Mărturisim că ignoram cu totul că primăria Capitalei are un muzeu municipal. Ştiam, de altfel ca toţi cetăţenii, că în consiliile comunale ale Bucureştilor se găsesc câteodată adevărate piese de muzeu! — dar că primăria posedă un muzeu municipal, asta, vezi, nu ştiam. Dar ce e mai interesant şi mai surprinzător e că acest muzeu are o secţie... preistorică. Ce legătură poate fi între municipiul Capitalei şi preistoria, iată ce trebuie analizat. Aspectul Bucureştilor, din punct de vedere higienic, de pildă, nu diferă mult de cel de acum o sută de ani, — dar acum un secol nu era o epocă preistorică ! A, da, sunt în Capitală locuri virane de pe cari gunoaiele, câinii şi pisicile n’au fost ridicate din timpuri imemoriale. Dar nici imemoriale nu înseamnă preistoric! Şi totuşi avem un muzeu municipal cu o secţie preistorică! Dacă te afli la Viena şi ai un bun cunoscut la Primărie, acesta te invită, in primul rând, să vizitezi nouile locuinţi comunale pentru muncitori şi micii funcţionari. La Berlin eşti solicitat să vizitezi nouile cartiere, metrourile cele moderne, să admiri curăţenia de farmacie a străzilor şi şoselelor interurbane; la Paris ti se arată halele, bulevardele; la Londra parcurile populare. Intr’un cuvânt nu există Capitală în care să fii invitat să te iniţiezi în frânele preistoriei municipale! La noi, insă, recunoaştem, că această secţie de a cărei existenţă aflăm acum, e strict necesară. In definitiv, ce putem arăta noi, din punct de vedere comunal, unui străin, chiar dacă ar veni el din Niş sau din Cetinge? Locuinţele comunale pentru muncitori şi funcţionari? Acestea le putem găsi doar sub formă de promisiuni sau discursuri in colecţiile ziarelor sau ale „Monitorului Oficial". Parcurile, bulevardele, splendoarea edilitară a străzilor, halele moderne, dispensarile admirabile, locomoțiunea impecabilă, iluminatul minunat, — ce cucerire edilitară, oricât de modestă, putem prezenta străinului dornic de a vedea, de a cunoaşte? Şi iată deci că trebuie să ne refugiem în preistorie! Nu se poate să nu avem şi noi preistoria noastră! Vedem că primul compartiment preistoric primăria l-a fixat la Măgura Jilava. Acolo se fac săpături. Poate că unii cetăţeni prea simplişti ar fi preferat ca lucrătorii de la Măgura să fi săpat la nişte pavaje, la nişte canalizări, dar aceasta înseamnă că nu te poţi ridica deasupra contingenţelor cotidiane. Aşa, cu refugiul pe care-l avem acum la Măgura, scăpăm uşor de cercetările indiscrete ala străinilor. Ii luăm, ii ducem in faţa săpăturilor de cari are grijă primăria d-lui Dobrescu şi d. Achile Caragaie poate explica ce frumuseţi comunale erau pe locurile acele acum nu ştiu câte milioane de ani! Şi astfel fermecat de grămezile de pământ răscolit de târnăcoapele secţiei preistorice şi de explicaţiile savante ale prea elocventului ajutor de primar, străinul va uita să mai ceară să vadă şi ce s’a realizat în Bucureşti din vremea de când avem istorie ! Cu toate astea ne e teamă de un lucru şi sfătuim pe preistoricii dela primărie să fie prudenţi. Să nu sape prea adânc. Să nu dea — Doamne fereşte — de cine ştie ce lucrări edilitare minunate, cari să ne documenteze, că acum două milioane de ani, pe meleagurile acestea, exista o gospodărie comunală, care să ne facă să regretăm că suntem contemporani cu d-nii Berceanu, Anibal Teodorescu și Serdaru! MAXIMIN ANUL VIII. NO. 13824 PAGI 3 LEI Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74—Administraţia 358-73 Manevre politice de ultima oră ■" III-'" mm in jurul unei presupuse „grave maladii“ De câtva timp svonul public ţinea să înregistreze o „noutate” senzaţională. Patriarhul ar fi bolnav. In localuri publice, pe stradă, pe sălile autorităţilor, persoane care speculează fiecare amănunt politic sau care sunt lipsite de ocupaţie, te primeau în chip misterios şi pe şoptite iţi anunţau „faptul”. Evident, toţi vestitorii senzaţionalei ştiri o deţineau de la „persoane bine informate” — cât se poate de bine informate ■ ■■a Mai mult: svonurile publice şi-au găsit adăpostul şi în presă: o parte din ziarele care apar în Capitală l’au anunţat. Şi nu s’au mulţumit cu atât: anunţarea a precedat o serie de comentarii din ce in ce mai senzaţionale. Ce se Întâmplă? Este, cu adevărat, Patriarhul Regent grav bolnav? Comunicatul oficial, trimis presei, desminte în mod categoric ştirile apărute. Comunicatul precizează că Patriarhul Regent se află, bine sănătos, la Dragoslaveîe. Noi am încercat, înainte de relatarea oficială, să ne informăm. Şi ne-am informat. Un membru al guvernului, care prin situaţia ce o ocupă, este în mod permanent la curent cu tot ce se petrece în ţară, ne-a declarat ori, înainte de redactarea comunicatului, că Patriarhul nu este bolnav. Intr’adevăr, Sanctitatea Sa fusese indispusă acum câtva timp. O afecţiune stomacală II obligase să facă o cură in străinătate. Astăzi se simte puţin obosit. E probabil că medicii 11 caută. Se poate, chiar, să fi fost suferind şi să aibe şi astăzi unele consecinţe ale indispoziţiei acesteia. Comunicatele oficiale şi asigurările ministeriale — atunci când ele se referă la înalte personalităţi — sunt întotdeauna în aşa chip făcute încât să aibe ca efect liniştirea publicului. Chiar acum, când scrim aceste rânduri, primim un al doilea comunicat care întăreşte precizarea celui dintâi: Patriarhul Regent este pe deplin sănătos şi a lucrat cu d. prim-ministru Iuliu Maniu. Totuşi, recunoaştem că limbajul oficios are tâlcuri şi subtilităţi greu de pătruns de către or şi cine. Aşa că se poate ca Patriarhul să nu se afle tocmai bine. Comunicatele oficiale nu trebue luate totdeauna drept literă de evanghelie. Dar, — ceea ce se svoneşte şi ceea ce se publică are, hotărât, nota exageraţiunei şi a senzaţionalului cu orice preţ. Dintr’o boală se face o manevră politică. Se fac comentarii alarminte. Se fac tot felul de pronosticuri şi se examinează, cu toată „seriositatea” — eventualităţi hazardate. In ce scop, — manevrele acestea politice? Socotesc, persoanele cari lansează ştiri alarmante că procedând astfel complică situaţia guvernului? In care caz ne punem întrebarea: este acest procedeu elegant? Sau, poate, lansatorii de versiuni exagerate iubesc senzaţionalul pentru conţinutul lui, fără nici un alt scop? Dar şi împotriva acestui fel de procedare trebuie sl ridicăm, In chip hotărît, protestul nostru. Nota voit exagerată nu este indicată niciodată. Cu atât mai puţin in cazul de faţă când realitatea — aceasta o ştim noi prea bine — este alta decât aşa cum o prezintă alarmiştii. Publicul nu trebuie să dea crezare svonurilor. Să rămâie liniştit şi să primească ştirile senzaţionale sub beneficiu de inventar. Astfel, manevrele, de oricine ar fi ele încercate, nu vor putea avea nici un rezultat. Socotim, dealtfel, şi acest îndemn aproape inutil. Opinia publică românească a dovedit întotdeauna un robust bun simţ care o Împiedică să cadă victimă interesaţilor sau neserioşilor. RIX Granate O otravă minunată Un mare chimist englez a descoperit o otravă atât de grozavă, încât o linguriţă din acest praf ajunge pentru a ucide un milion de oameni. Admirabil! Repede s’o punem în practică şi omenirea să tragă un cât mai mare profit din această minunată descoperire. Dar cum ar putea fi ea mai bine utilizată decât printr’un nou războiu? Un războiu care n’ar cere cheltueli financiare prea mari, căci nu ne mai trebuesc armate uriașe, zeci de mii de tunuri, flote formidabile. Putem avea un război foarte economicos. Câteva aparate, mânuite de echipe compuse din câte 3—4 oameni, ar putea pune în practică, fiecare, cel puţin câte 20 de linguriţe din splendida otravă. Am avea deci de fiecare echipă câte 20 de milioane de morţi. Un rezultat pe care nu-l visau nici cele mai optimiste aşteptări. Eu cred că putem omori în 24 de ore cel puţin cinci sute de milioane de oameni, cu o cheltuială care să facă să ne revină un milion de oameni morţi la o mie de lei de ai noştri! De astă-dată cred că omenirea a dat lovitura! Onoare savanţilor ei! DEŞCA Creionai actualităţiiontrabandele CETĂŢEANUL i — Cum să fie atâtea contrabande INSPECTORULi — Ce avem funcţionari vamali CETĂŢEANUL stambă ? ! se poate, d-le inspector, de mătase ? să facem, dom'le, dacă lână 'n lână ! — Apoi de ce tiu-i daţi în Casa Muncii — instituţie creată anume pentru ajutorarea funcţionarilor inferiori ai căilor ferate — a cumpărat un vast teren, pe Calea Griviţei, peste drum de Gara de Nord. Proprietarul terenului a consimţit să-l vândă cu obligaţia expresă ca pe el să se clădească un spital pentru muncitori şi funcţionari, spital care să-i poarte numele. Acte autentice au consfinţit solemn această înţelegere. Vremea a vremuit. Muncitorii şi funcţionarii căilor ferate cari au sperat că vremuri mai bune vor veni după înfiinţarea unei bogate instituţiuni de ajutor, au aşteptat, în fiecare an, să se pună piatra fundamentală spitalului. Puţină vreme dela vânzare, ingineri topometri au măsurat terenul, s’au ridicat planuri, s’au tăiat străzi, şi, în foarte scurt timp, pe locul destinat unui locaş în care cei mulţi slujbaşi umili ai căilor ferate să-şi îngrijească sănătatea, au apărut, ca în basme, vile somptuoase, proprietatea funcţionarilor superiori de la drumul de fer, subdirectori generali, subdirectori simpli, ingineri inspectori, etc., etc. Terenurile au fost vândute cu... 250 lei metru pătrat când „Casa Muncii” a cheltuit cu lucrările de amenajare 1000 lei de metru pătrat! Spitalul s-a volatilizat. Cei mulţi au fost sacrificaţi. De exemplu dureros pentru funcţionarii mici şi nevoiaşi cari văd cum drepturile lor sunt călcate în picioare pentru înstărirea inginerilor ajunşi la conducere! Cu ce tragere de inimă vor mai putea lucra micii funcţionari, mecanicii, fochiştii, şefii de tren sau acarii, pentru o instituţie care se îngrijeşte de protipendadă şi-şi bate joc de cei lipsiţi de apărare? Iată de ce — pentru a nu demortaliza o întreagă categorie socială — fapta mai marilor căilor ferate nu trebue să fie lăsată fără sancţiuni iar direcţiunea generală, în afară de aplicarea sancţiunilor celor vinovaţi, are datoria să clădească — în cel mai scurt timp posibil — spitalul promis întrucât el este absolut necesar salariaţilor de la drumul de fer. T. R. Şcoala e un lux strucţiunii publice a îaeaui această problemă la ordinea zilei printr-o dispoziţie care interzice perceperea oricărei taxe la şcoalele primare. Iată o dispoziţie menită să transforme iluzia gratuităţii legale a învăţământului într'o realitate fericită ! Şi mii de părinţi necăjiţi au putut trece mulţumiţi, o sumă apreciabilă din contul cheltuelilor destinate şcoala!, la contul chiriei pentru Sf. Dumitru. Numai că iluzia e transformată in deziluzie. încercaţi numai şi înscrieţi un copil „pe gratis" la şcoala primară ! Cu toate legitimele proteste ale părinţilor, cele mai multe şcoli — poate chiar toate — percep fără nici o motivare taxe cari variază intre 300—500 lei. Numai vorbim de cheltuelile cu cărţile şcolare, rechizitele, uniformele, cari, toate la un loc, alcătuesc un nou şi greu impozit pentru cetăţenii familişti. Mult mai grele sunt taxele ce se percep la şcolile secundare unde se cer taxe de două ori mai mari decât cele prevăzute in lege. La nici un liceu din Capitală nu se poate înscrie un elev cu taxă mai mică decât 8000 de lei anual. Chiar planii de război, care ştiam că sunt scutiţi de taxe, sunt impuşi cu sume enorme. Iată pentru ce ne încumetăm să afirmăm că gratuitatea Învăţământului e o iluzie şi că şcoala e un lux. Şi cu acestea revenim la problema analfabetismului care in nici un caz nu poate fi rezolvată prin asemenea măsuri de ingreunare a frequentării cursurilor şcolare. Indiferent de scopul căruia sunt menite a servi taxele arbitrar percepute, ele constituiesc o sabotare vinovată a luptei înverşunate care se duce Împotriva demonului analfabetismului. In ziua in care direcţiunile şcolilor vor înţelege acest adevăr dureros şi se vor hotări să aplice întocmai dispoziţiile legei, cetăţenii vor scăpa de o grije care pe nedrept li-a fost impusă, şcoala nu va mai fi un lux. X* AHT. Intre grijile obicinuite ale cetăţeanului familist in acest sezon al vânatelor şi multiplelor cheltueli excepţionale, problema şcolară nu este dintre cele mai mărunte. nu e vorba de marea problemă soveră care, judecând după statisticile situaţiei analfabetismului la noi se menţine în centrul interesului politicii de stat. Ne gândim la o latură nu mai puţin actuală şi acută a problemei învăţământului românesc: taxele şcolare. Dealtfel, chiar d. ministru al in :Str.: C. Duminică 15 Septembrie 1529 CONST. MILLE Post director poliţiei Decembrie 1921—Februarie 1927 Director EMIL O. FAGURE Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI STR. SĂRINDAR« » (Continuare în pag. II»a) Alarma „Contribuabilului necăjit* Recoltă şi finanţări Să înceteze operaţiunile neserioase.—Comerţul liber, valorificatorul cerealelor româneşti^ Colaboratorul nostru extern „Contribuabilul necăjit“ — atât de apreciat de cetitorii „Luptei", ne trimite articolul de mai jos, pe care îl publicăm, fără a-i împărtăşi în totul vederile, pe care le are în chestiunea finanţării recoltei. Mare lucru să-şi dea omul seama de ceiace poate şi de ceiace nu poate. De ceiace îi stă bine şi de ceiace nu-i stă bine. Gazul povestei cu finanţarea recoltei, in care Statul îşi asumă un rol ce nu e direct în căderea sa şi o răspundere, cel puţin morală dacă nu chiar materială, a unor operaţiuni ce-i vor depăşi puterile. Guvernul actual a dovedit până acum bun simţ în multe chestiuni, dar în chestiunea finanţărei (?) recoltei se dovedeşte a fi lipsit de simţul practic ce ar fi trebuit să-l conducă in această problemă. Guvernul actual, dar, în chestiunea recoltei calcă şi el pe acelaş drum ca şi predecesorii săi. Adică de a face bancherie şi negustorie oficială, când mai simplu era să lase deslegarea valorificărei recoltei, în seama factorilor săi naturali cari sunt comercianţii şi exportatorii de cereale. Ceea ce depăşesc, însă, chiar bunul simţ practic, e ridicolul la care se expune Statul şi guvernul de a încerca creaţiuni şi finanţări cu Banca Centrală Cooperativă, care, cu cele câteva sute de milioane de lei de azi, adunaţi în dreapta şi în stânga, crede că se poate înlocui sutele de milioane lei aur ce înainte de războiu îndestulau agricultura prin comerţul şi băncile particulare. Şi, în loc ca această parodie de finanţare să se facă cel puţin fără surle şi fără tobe, — ca şi cum intr’adevăr ar reprezenta efectiv ceva — Statul anunţă „succese“ de împrumuturi de finanţare în sume de... 500 milioane lei (sau 16 milioane lei dinainte de război)! Iar Banca Centrală Cooperativă nu mai conteneşte să publice situaţii peste situaţii şi să dea... comunicate, în loc de bani mulţi, prin care anunţă că a acordat credite de finanţare în sumă de... 120 milioane, scont în sumă de 26 milioane şi alte sumişoare de acelaş calibru. Ba într’un comunicat sui-generis, arată că a intervenit (?) la băncile mari ca să mai păsuiască pe agricultorii ce au sume imediat exigibile, „până ce preţul cerealelor va veni la cursul normal". înţeleg ca să se facă gălăgie în jurul acestei bănci dacă ar dispune de mijloacele pe cari le are la îndemână măcar una din nenumăratele bănci mari din Bucureşti. Şi încă. Dar a mai afirma şi îndemna pe agricultori in scris că preţul va reveni la noi anul, respectiv să nu vândă acum cerealele, socotesc că e pur şi simplu o imprudenţă de neiertat din partea unor oameni de afaceri — ce se cred cel puţin că sunt cei de la Banca Cooperativă — caii vor să ia locul oamenilor de afaceri fireşti în comerţul cerealelor. Cum se poate să se afirme şi să se îndemne lumea cu aşa ceva? Şi dacă preţul cerealelor nu se va îndrepta mai târziu? Dar în trecutul afacerilor de cereale s-au mai întâmplat astfel de surprize. „Les affaires sont les affaires“ şi orice activitate în afaceri de comerţ comportă riscurile ei. • Să fim serioşi. Guvernul să lase in pace pe agricultori să-şi vândă cerealele cui vor voi şi când vor voi. Afirmaţia că vrea să scape pe agricultori de specula acaparatorilor, nu este la locul ei. Să se lase comercianţii de cereale să-şi îndeplinească liber rolul lor, chiar şi de speculanţi. Comercianţii îşi vor găsi, ca şi altă dată, singuri banii de care vor avea nevoie. Fie din străinătate, fie de la Banca Naţională, prin intermediul băncilor mari. Aşa cum se făcea şi înainte de război. Chiar dacă banii vor costa ceva mai scump decât ar dori oficialii noştri în naivitatea lor, Banca Naţională sunt sigur că pe calea scontului va pune imediat bani la dispoziţia instituţiilor noastre de crefelit pentru oricât portofoliu i-ar prezenta. Chiar de câteva miliarde ar fi nevoie, căci prin aceasta nu va face decât să pună in mişcare rotativele din pivniţele sale ce nu aşteaptă decât acest lucru. Operaţia va fi foarte simplă, comercială şi legală, atunci cînd i se prezintă portofoliu bancabil. Adevărul e că Băncile mari nu utilizează complect posibilităţile lor de scont la Banca Naţională pentru simplul motiv că nu li se cer aceşti bani, şi nici nu li se prezintă acest portofoliu din abundenţă. De ce? Fiindcă comercianţii şi exportatorii de cereale, din cauza încetinelei transporturilor — respectiv a exportului — nu pot rula atâtea capitaluri cât ar putea. In fond bani caută azi mai mult agricultorii cari ar dori să aştepte cu vânzarea cerealelor până la primăvară, în nădejdea unor preţuri mai bune. Ei bine, asta se cheamă după mine speculaţiune, însemnează a specula asupra preţului cerealelor, lucru ce nu este permis agricultorului, mai cu seamă atunci când nu-i ţin curelele.Acest gen de aşteptare, respectiv de speculaţiune asupra preţului era permis şi rezervat comerciantului care cuonaşte meseria aceasta. Dacă totuşi agricultorul vrea să speculeze, atunci să caute bani aşa cum sunt pe piaţă. Scumpi ori ieftini, aceasta e realitatea. Agricultorii sunt şi ei înainte de toate întreprinzători cari trebuie să se aştepte la toate riscurile ce comportă meseria lor. Guvernul, însă, când pretinde că va scăpa pe agricultori din ghiarele speculei, atunci când nu dispune de mijloace suficiente în acest scop, aceasta însemnează a produce mai mult zăpăceală în spiritele cultivatorilor de cereale, cari din păcate sunt şi ei români ca toţi românii, adică naivi şi creduli în minunea intervenţiunilor oficiale în toate direcţiunile. Guvernul să încurajeze şi să lase complect liber comerţul de cereale. Să lase să se înmulţească şi speculanţii, respectiv cumpărătorii de cereale. Când sunt puţini cumpărători şi mulţi vânzători de cereale, desigur că preţul cerealelor va merge în jos. Dar când vor fi mai mulţi speculanţi decât agricultori, atunci vom asista la concurenţa speculanţilor între ei, cari vor duce preţul în sus. Din acest joc liber al cererei şi ofertei, va reuşi situaţia reală a preţului cerealelor, spre binele agricultorilor şi al economiei generale. „ Deocamdată guvernul să se ocupe de altceva decât de finanţare. Să dispue pe deoparte ca tot aparatul său administrativ, cu căderea respectivă, să stea la dispoziţia plugarilor şi agricultorilor atunci când nevoia va cere ca să se vândă şi transporte bucatele. Iar pe de altă parte să se ocupe exclusiv de Căile Ferate, ci acestea să poată înmagazina şi transporta cu rapiditate orice cantitate de cereale ce se prezintă în gări. In schelele din porturi să se poată încărca şi transporta ca şi altă dată pe Dunăre. Iar în porturile de export, tot aparatul de depozitare şi încărcare să funcţioneze matematic şi îndestulător. Căci prin ziare se citeşte mereu ba că ni sunt vagoane destule, şi din cari trebuie, ba că nu sunt magazii prin gări, ba că nu sunt silozuri încăpătoare în porturile de export ba că nu merge cutare sau cutare aparat. E admisibil oare acest lucru tocmai acum, la mijlocul lui Septembrie? în loc ca guvernul, prin C. F. R. să se fi îngrijit de la începutul verii de toate acestea, el se ocupă azi, vezi Doamne, de finanţările Băncii Cooperative, căci celelalte merg strună. Dacă transporturile ar fi putut funcţiona intensiv şi matematic încă dela arie din luna Iulie. Dacă şi exportul începea intensiv încă din Iulie, aşa cum mergea altădată — căci se ştie o vorbă veche, pentru agricultor preţul cel mai bun al cerealelor, e de obiceiu cel dela arie care te scapă şi de griji de dobânzi — desigur ca multi