Lupta, iulie 1931 (Anul 10, nr. 2893-2919)
1931-07-22 / nr. 2911
ANUL X No. 2911 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ,,,,,, •••*,»•• 800 Pe 6 „ 400 Pe 3 „ 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI Str. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Interview-ul Regelui * — Cum este comentat — Ceia ce Suveranul a declarat trimisului special al ziaruli Stampa a mai spus-o multor ziarişti şi a afirmat-o, în diferite ocaziuni, prin cuvântări publice. Regele a repetat ziaristului italian cum că nu înţelege să domnească decât constituţionaliceşte. Dacă se vor găsi însă guverne cari vor încerca să cârmuiască ţara altfel, adică nesocotind Constituţia, desigur că Regele nu va ezita de-a înlătura astfel de guvernări. Ceia ce ne miră însă este faptul că ziarele d-lor Iorga şi Argetoianu cari zilic tratează de naivi pe toţi acei cari vin să le atragă atenţia că biata Constituţie a ajuns un petec de hârtie şi că zilnic e sfâşiată, tocmai oficioasele acestui guvern, mai ales foaia primului-ministru sânt formalizate de modul cum organul de la Cluj al partidului naţional-ţărănesc, ziarul „Patria”, comentează interview-ul Regelui. Nu ştim dacă articolul este al d-lui Vaida. Indiferent cine l-a scris, îl găsim foarte judicios. Ce se spune în acel articol? Pasagiul relevat şi comentatde foaia preşedintelui consiliului este acesta: „Noi suntem aderenţii neclintiţi ai sistemului parlamentar şi constituţional. Dar dacă e vorba să alegem între talentul şi experienţa de guvernare a Regelui Carol şi a actualului său guvern, nici un minut n’am sta la îndoială şi am fi buni bucuroşi să fim guvernaţi direct prin Regele Carol II. Suntem chiar de Părere, că într’un asemenea caz lucrurile ar merge cu mult mai bine ca azi”. Așa este. Credem că imensa majoritate a celor cari au cetit aceste aprecieri, va fi de acord cu autorul articolului. De aceia nu pricepem de loc de ce s’a formalizat, sau mai bine zis burzuluit, oficiosul primului ministru care se miră că „Patria”, sau chiar d. Vaida şi-a... permis să aleagă între guvernarea de azi şi guvernarea directă prin Regele Carol? Cum? Guvernarea „directă” a Regelui? D. Vaida propune dictatura? Şi aceasta după ce Regele a calificat drept „desgustătoare’’ campania din străinătate pe tema dictaturii din România? Şi apoi oficiosul guvernului exclamă: d. Vaida propune Coroanei să guverneze direct! Nu-i vorba de nici o... ofertă. Prea s’au speriat cei de la gazeta d-lui Iorga. Apoi dacă s’a făcut vre-un comentariu insolit şi ireverenţios asupra interview-ului Regelui, este acesta din „Neamul Românesc”. Este vorba numai de ce ar fi azi mai preferabil: guvernarea de azi dictatorială, samavolnică şi incapabilă sau o guvernare directă, de către Rege, — o ipoteză!.. Pusa astfel chestiunea, o repetăm: toată lumea ar declara: preferăm să ne guverneze Regele, direct. Dar cum Suveranul s’a declarat partizan hotărît al regimului constituţional, cu certitudine că nu va întârzia să-l reinstaureze înlăturând guvernul actual care, în câteva luni, şi-a dat arama pe faţă. Evenimentele cari se desfăşoară în Europa, ca şi peste Ocean, criza economică de la noi, nu permit să se mai prelungească experienţa aceasta cu guvernul de techniciani, al cărui şef are teorii paradoxale asupra regimului constituţional, găseşte că ţara e prea păcătoasă ca să fie guvernată după norme constituţionale şi de aceia îi trebuie un guvern de dreapta, un guvern de străşnicie, etc. Dar e foarte firesc ca, faţă de un astfel de guvern, să se găsească oameni cari să spună Ktds că e mai preferabilă directa guvernare de către Rege. Nu-i nimic extraordinar în această preferinţă, nimic ireverenţios. E altă chestie că Suveranul este atât de înţelept şi nu doreşte, nu trebuie să-şi asume, mai ales în vremurile foarte grele de acum, când atâtea primejdii interne şi externe ne ameninţă, o guvernare directă. România nouă are absolută nevoie să-şi păstreze multă vreme încă neștirbit regimul monarhic. Deci răspunderea guvernărilor să cadă numai asupra partidelor politice. Atunci când d. Iorga împreună cu celălalt boier din actualul guvern, s’au înghesuit la palat şi au cerut un guvern peste partide şi în contra lor, când d. Iorga nu s’a sfiit să declare că a despresurat pe Rege, că i-a redat prerogativele şi apoi a mai anunţat că guvernul său e de dreapta, ce a făcut altceva de cât să acrediteze că într’adevăs ne aflăm în faţa unei dictaturi şi încă o dictatură a unei facţiuni? Regele Carol al II-lea are însă într’adevăr, cum spune „Patria”, o mai bună experienţă decât guvernul actual şi e înzestrat cu mai multă inteligenţă. Regele ştie foarte bine că numai dictatură nu-i trebuie României nouă şi nici guvernare „boerească” contra tuturor partidelor, guvernare de dreapta. Regele ştie că stabilitatea este azi în favoarea preşedinţilor de republică, căci după răsboi şi până azi s'au prăbuşit zece tronuri. Regele a înţeles că nu prin dictatură sau prin guverne de dreapta se mai menţin azi monarhiile existente. Apoi ţara, toată ţara mai ales provinciile noui şi cu deosebire Ardealul, înţelege ca regimul monarhic să fie întărit. De aceia s’a impus restauraţia în asentimentul întregului popor. Din acest punct de vedere, al indispensabilei necesităţi de stat de a păstra la noi regimul monarhic, nici comparaţie nu poate face cu ţările unde tronurile s’au prăbuşit. Chiar în Germania, ţara Suveranilor şi a Curţilor seculare, ţara în care poporul a mers în ritmul paradelor militare, azi— o mărturisesc chiar scriitorii celebri ai Germaniei — nu mai e posibilă o restaurare a suveranităţii prinţilor germani. Evoluţia nu e în această direcţie. Germania merge spre Americă europeană. La noi însă toată lumea îşi dă seama că trebuie să păstrăm monarhia ferind-o de răspunderea guvernărei. Noi am văzut cum s-au făcut majoritatea alegerilor generale şi după războiu O adunare naţională, ieşită din astfel de alegeri să ne dea un preşedinte de republică? Ar fi o nenorocire. Să instaurăm însă, sub regimul monarhic, cu concursul efectiv al Regelui, un regim real constituţional şi parlamentar şi atunci Regele va putea domni în linişte, având chiar guverne socialiste, cum sunt în Anglia, în Belgia, în ţările scandinave. Dar un guvern improvizat în câteva ore, pornit contra tuturor partidelor şi incapabil de-a soluţiona vreuna din problemele la ordinea zilei. — Iată, în zilele grele prin care trece ţara, adevărata primejdie. R. X. Granate Remanierea techmicienilor Un ziar de dimineaţă redă convorbirea pe care au avut-o eri, la Pipera — la serbarea aviaţiei — doi din technicienii d-lui Iorga: d-nii Vălcovici şi Vasilescu-Karpen. — Nu vrei să treci d-ta la Conicaţui? — l-a întrebat technicianul Vălcovici pe colegul săli intru technicie. — D-ta de ce vrei să pleci? ■—• M’am plictisit. N’am ce lucra. — Și la Industrie o să ai? — Poate că da. Cam ?I n felul acesta a decurs toată conversaţia Excelenţelor, ajunse miniştrii numai din întâmplare. Dacă in loc de d. Manoilescu, demisiona d. Hamangiu, d. Karpen putea ajunge ministru de justiţie, după cum, dacă nu se înţelege cu colegul de la Industrie, d. Vălcovici, ar putea să-şi încerce norocul cu cel de la Războiu şi să treacă în fruntea armatei. Aşa se petrec lucrurile sub regimul competenţelor technice. Technicianul, prin definiţie, e bun la toate. Venind cu technica de-acasă, el o poate aplica la orice. Credeţi că d. Siseşti la Externe, d. Hanvigiu la Agricultură şi d. Vălcovici la Războiu, n’ar face figură bună? In definitiv, o reconstituire a actualului Cabinet, s’ar putea face băgând numele tuturor candidaţilor intr’o pirnguliţă şi punând un copilaş să tragă numele şi departamentele! Până la tonmnă când se va isprăvi cu Ritmul Nou, s’ar putea repeta jocul de câteva ori, aşa că fiecare technician să treacă săptămânal la alt departament. Tot n'are ţara alte griji!.. DESCA 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Conferinţa din Londra Desbateri anevoioase Conferinţa care s-a deschis ieri la Londra nu e o conferinţă de diplomaţi şi militari chemaţi să rezolve litigii teritoriale între State; nu e o conferinţă strict economico-financiară, fiindcă, alăturea de miniştrii de finanţe ai unora din Statele convocate, iau parte miniştrii de externe ai tuturor acestor State şi, în plus, trei şefi de guvern; şi nu e nici o conferinţă politică, fiindcă doi principali participanţi — Statele Unite şi Franţa—nu vor să se discute acolo politică, Statele Unite abţinându-se, Franţa opunându-se. Convocată pentru a examina situaţiunea economică şi financiară a Germaniei şi a aviza asupra mijloacelor de asanare, conferinţa de la Londra e, totuşi, un amestec de chestiuni teritoriale, economice şi politice, amestec inextricabil şi divergent. Germania, care reprezintă punctul central şi arzător al conferinţei, cere să i se pună la dispoziţie mijloacele de îndreptare. Anglia, Statele Unite şi Italia sunt dispuse să accedeze dorinţei sale, fără alte garanţii decât cele de ordine financiară. Franţa însă, care e animată de aceiaşi bunăvoinţă faţă de fostul ei duşman, cere însă garanţii politice, căci nu vrea ca ajutorul ei financiar să se transforme într’un instrument de întărire militară pentru o Germanie revanşardă şi nerespectuoasă a tratatelor de ea semnate. Şi iată că tocmai aci se complică problema. Franţa, a cărei colaborare cu Germania e o condiţie de pace pentru toată lumea, vrea să se înţeleagă cu vecina ei în afară de orice imixtiune şi sugestiune din partea unor ţări neinteresate în acelaş grad în cauză. Şi de fapt că nu cere nimic nou Germaniei. Nici o concesiune nouă. Ii cere numai să respecte statul-quo teritorial european, şi să se abţină de la orice acţiune, militară sau diplomatică, de natură să aducă o ştirbiacestui statu-quo. Iar ca să-şi arate şi mai bine maleabilitatea şi lipsa oricărui gând rău-voitor. Franţa propune ca acest pact, încheiat cu garanţii categorice, să fie valabil pe timp de zece ani — moratoriu politic la capătul căruia se speră că va surveni o destindere complectă în Europa. Anglia şi Statele Unite n’au principial nimic în contra acestei înţelegeri franco-germane; dar ele, acordând precădere problemei desarmărei generale, manifestă faţă de apropierea franco-germană o rezervă care e un îndemn pentru Germania de a întâmpina propunerea franceză numai cu deziderate şi enunciaţiuni de principii. Şi aci stă tot nodul desbaterilor de la Londra. Franţa vrea să se înţeleagă cu Germania ca principale părţi interesate şi în convingerea că o asemenea înţelegere ar uşura şi soluţia problemei dezarmării generale. Dar Franţa vrea ca această chestiune s-o discute direct şi aparte cu Germania, la Paris sau eventual chiar la Berlin. Cât despre ajutorul financiar de acordat Germaniei, Franţa recunoaşte că această chestiune poate fi discutată cu folos şi la Londra de către reprezentanţii ministeriali ai Statelor convocate, deşi cu acelaş folos ar putea fi discutată de către Guvernatorii Băncilor de emisiune şi alţi experţi financiari. Ori şi cum, desbaterile de la Londra vor fi extrem de anevoioase. Franţa are de apărat un Statut teritorial european, recunoscut, la Versailles, chiar de către ţările reprezentate azi la Londra —y compris, Statele Unite ale Americii. Franţa are de veghiat ca ajutorul financiar ce i se cere să servească exclusiv scopului pentru care e cerut. De aceia are nevoie de garanţii de linişte şi pace din partea Germaniei, singura bază a unei colaborări franco-germane, în care toată lumea vede posibilităţile reale ale refacerei economice şi morale a lumei. Germania nu se poate salva, decât recunoscând această poruncă a ceasului de faţă. Gr. învăţământul la noi şi aiurea Pe când la noi învăţătorii, chemaţi la Bucureşti ca să li se dea catedre, au fost bătuţi când au cârtit, nu împotriva nesatisfacerii unui drept al lor, ci împotriva tratamentului neomenos la care au fost supuşi cu acest Prilej, aiurea, în ţările din Occident, învăţământul — mai ales cel primar — , o preocupare de căpetenie a specialiştilor şi a oamenilor de Stat. In aceste ţări se urmăreşte cu tenacitate un program de perfectare a învăţământului primar, sporindu-se anii de studiu, ca, după dobândirea cunoştinţelor elementare de ordin teoretic, elevii să primească şi un supliment de învăţământ practic pe diverse domenii industriale şi agricole La baza acestui program stă întâi o Preocupare de ordine socială. Ţinând pe copii în şcoală Până la vârsta de cincisprezece sau şaisprezece ani, se întârzie astfel intrarea lor în viaţa practică — în comerţ sau la meşteşuguri — ceea ce numai spre binele lor trupesc şi sufletesc poate fi. Apoi, prin această perfectare de cunoştinţe practice sau teoretice, se dă societăţii elemente pregătite, cari nu vor îngroşa rândurile declasaţilor. Orientarea profesională, pe baza unor aptitudini reale, e azi o problemă socială şi pedagogică şi această orientare se poate face mai cu folos când copilul e ţinut mai mult sub controlul profesorului. Şi la noi se face multă vorbărie pe tema orientării profesionale şi a îndrumărei tineretului spre îndeletniciri practice. Dar la noi se face şi politică, o politică şcolară care varsă în fiecare an nenumăraţi diplomaţi spre o carieră didactică ale cărei posibilităţi scad din ce în ce mai mult şi ale cărei efecte bune se lasă de multă vreme aşteptate. Incidentele recente cu învăţătorii aduşi la Bucureşti, penuria de catedre pe care o impune situaţia economică de azi a ţârii, ar trebui să fie îndemn pentru cei cărora le incumbă grija şcoalei, să facă mai puţină politică, mai puţină vorbărie şi să urmărească o reformă a învăţământului cu adevărat folositoare ‘GIJ ■ Să fugim de politică Chemarea codrului In presă s’a vorbit de unele „manifestări sălbatice“ remarcate de numeroşi vizitatori ai ţării In frunte cu d. N. Iorga. A fost în discuţie obiceiul generalizat la noi de a se despuia copacii de frunze şi de crengi întregi, de tăierea complectă a altor copaci, într’un cuvânt de nesocotirea totală a vegetaţiei. Obiceiul acesta este desigur rău. Privit însă în lumina cauzalităţii, el nu mai poate aduce o condamnare aspră a vinovaţilor. Se despoaie teii de coajă? Da, e adevărat. Dar coaja de tei are întrebuinţări multiple, mai ales în regiunile viticole. Coaja de anin la rândul ei serveşte ţăranilor noştri cu obiceiuri încă arhaice, la înegrirea stofelor. Când culorile artificiale sunt drămăluite de câte un „boţ de cârciumar“, de ce n’ar utiliza ţăranul pe cele pe care i le dă gratuit mama natură? Crengile de copac? Dar la ce nu servesc ele! Pomenit-aţi d-voastră sărbătoarea lui Sân-Gheorghe fără crengi de tei sau de fag înfipte la porţile caselor? La nunţi încă n’aţi văzut deseori poarta prin care trece mireasa frumos împodobită cu crengi de stejar? Până şi oficialităţile nu se sfiesc să rupă crengile de copac, mai ales de brad, să-şi împodobească balcoanele, uşile şi, eventual, „arcurile de triumf“. Şi dacă lucrurile stau aşa, dacă intelectualii sunt refractari faţă de natură, dacă oficialităţile înşile nu respectă copacii, de ce să condamnăm pe omul de rând, care dacă comite crima de les-hatura, o face împins de nevoi materiale și de diferite practici social-religioase? C. Pajură Apelul d-lui Duca In cadrul unor fraze cu cari suntem obişnuiţi de multă vreme, d. I. G. Duca a făcut la Cluj — între altele — şi un apel către tineretul ardelean. —„Veniţi —s’a adresat d-sa tineretului — să luptaţi sub cutele steagului nostru. In ideologia noastră veţi găsi posibilitatea aspiraţiunii dv.” Asupra rezultatelor acestui apel trebue să păstrăm în cel mai bun caz un scepticism. Fiindcă, evident, nici noi şi nici opinia publică nu putem avea convingerea — odată cu textul unui articol din „Viitorul” — că „apelul va avea un adânc răsunet”— după cum nu putem crede că apelul a şi avut un adânc răsunet, — aşa cum constată titlul aceluiaş articol. Ceea ce putem face deocamdată e să vedem dacă situaţia din partid e într’adevăr favorabilă — cum spune d-l Duca — realizării aspiraţiunilor tineretului politic. Oricine cunoaşte frământările din partidul liberal, ştie desigur că tocmai în momentul acesta se produc unele manifestate de nemulţumire ale tineretului, manifestaţiuni provocate în primul rând de o decepţie: se credea că noua şefie a d-lui Duca va aduce o primenire de atmosferă, o schimbare de metode, în sfârşit o posibilitate de realizare a altor aspiraţiuni decât acelea ale tancrezilor partidului. Tineretul se credea în drept să socotească şefia d-lui Duca, drept o garanţie că elementele mai noui ale cadrelor se vor putea valorifica prin munca şi entuziasmul lor. Speranţele au fost însă înşelate. D. Duca a nesocotit aportul tineretului, pentru a proteja aceleaş elemente tancrediene, îmbătrânite, cari formează tot ce e mai rău din tradiţia partidului Faptul s’a dovedit cu prisosinţă cu prilejul recentelor alegeri în care cei tineri au fost cu desăvârşire uitaţi. Aceiaşi atmosferă de supremaţie a bătrânelor moravuri, acelaş ritm învechit în rele. In faţa acestei situati, tineretul partidului şi-a manifestat adânca lui nemulţumire, şi astăzi procesul e deschis. Şi dacă lucrurile stau aşa, nu suntem în drept să ne întrebăm: Cum îşi va găsi tineretul ardelean posibilităţi de „realizare a aspiraţiunilor” într’un partid in care tineretul existent deschide proces conducerea, tocmai pe motiv că nu găseşte atmosferă pentru aceste realizări? întrucât se poate simţi atras tineretul ardelean, către un partid in care nu găseşte nimic comun cu dânsul? Sunt întrebări care justifică pe deplin cel puţin scepticismul, în ce priveşte răsunetul apelului făcut de domnul Duca. .. C. Miercuri 22 iulie 1931 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct In Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in ţara 6 Lei in străinătate f*HAîomii actualităţii Li ânăstire — Cum, d-le Manoilescu, te-ai lăsat de toate ispitele lumei şi te-ai călugărit aşa de tânăr? — Mă aştern pe post şi rugăciuni pentru vre o 7 ani. Numai să nu vie, Doamne fereşte, o caterisire a Casaţiei, mult mai devreme! O ţinem intr’o S’ar părea că dela un capăt la celălalt al ţării domneşte sloata şi huzurul. Fericirea aleargă peste toată întinderea plaiurilor româneşti, iar Fortuna şi Ceres au revărsat darurile lor şi în cea mai umilă colibă de cioban. Sburdăm de bine. Şi fiindcă Dumnezeu ne-a hărăzit atâtea, se şi cuvine să petrecem. Conducătorii ţârii, exponenţi ai fericitei generale, sunt — cum e şi natural — în fruntea zaiafetului naţional, începând cu Primul ministru, care împlineşte 60 de ani mai în fiecare săptămână, şi terminând cu cine ştie ce trepăduş electoral sărbătoririle se ţin lanţ. Mesele îmbelşugate, discursurile ditirambice şi osanalelenu mai contenesc-Azi e rândul cutăruia, mâine al cutăruia, încât abia acum îţi poţi da seamă câte valori am avut şi n’am ştiut să le preţuim- Şi în toiul acestor bachanalii se aude, din când în când, o notă discordantă, e întrebarea pe care şi-o: Pun sufletele necăjite —căci în ţara fericirii se găsesc şi de acestea: — „sărbătoriri Pe d. X* Nu se sfârşeşte bine-o sărbătoare Şi’ncepe alta, muzicile cântă — Imbracă-te’n podoabe ţară sfântă, Să nu mai ştie nimeni ce te doare! (Al. Vlahuţă) foarte bine, dar pentru care fapte ?” Şi răspunsul nu poate fi dat pentru motivul că pur şi simplu, nu există un răspuns. De trei luni de zile ţara este condusă de guvernul Profesorului Iorga. Un răstimp de vreme în care s’ar fi putut înfăptui, dacă nu multe, măcar ceva. Am dori să ni se arate o singură oprili pozitivă care să indrituiască sărbătorirea autorului sau autorilor ei. Guvernarea care a început cu bătăile din timpul perioadei electorale şi care, în ultimele zile, ne-a adus odioasa ciomăgeală a învățătorimei, a mai înfăptuit oare ceva ? Și dacă n’au adus nici o ameliorare a dezastroasei situaţiuni în care ne aflăm, nu-şi dau seamă guvernanţii că mizeria generală nu trebue pălmuită cu atitudini sfidătoare ? Căci e o sfidare ca în vremea când cei mulţi se sbat, în ghiarele foamei, conducătorii s’o ţină în sărbătoriri cotidiane. Amintească şi guvernanţii de cuvintele lui Ruy-Blas : „poftă bună, domnilor, cinstiţi miniştri”. G. Cr. Urmările mondiale ale unei catastrofe financiare in Germania Părerile lui Lloyd George In timpul ultimelor zile de criză și de panică din Germania, s’a emis in diferite ziare părerea că o catastrofă financiară în Germania ar prilejui o bolșevizare a Reichului. Asupra acestei grave laturi a problemei germane, fostul prim ministru englez David Lloyd George scrie un interesant articol publicat de „Neue Freie Presse” și în care se desvoltă următoarele idei: Moratoriul propus de Președintele Hoover și-a luat sborul peste Ocean la 20 Iunie, însă de abia la 6 Iulie el a găsit un teren favorabil pentru aterisare, în Franţa. Anglia, Italia şi Belgia au primit această mare idee cu entuziasmul cuvenit. Franţa a luat însă o atitudine de critică, pentru a nu spune o atitudine ostilă. Aşa numitele „tratative” cari au urmat cu Franţa cu privire la Planul Hoover nu ofereau un spectacol reconfortant pentru acei optimişti care cred încă în umanitatea oamenilor de stat. Era aşa ca şi cum un pacient ar avea o hemoragie puternică şi ar fi pe punctul de a-şi da sufletul, în timp ce medicii îşi pierdeau vremea preţioasă cu consilii interminabile, al căror unic scop era să împiedice pe unul din colegii lor de a face o transfuzie de sânge care l-ar fi putut salva pe pacient. Cea mai bună dovadă a efectului planului Hoover i-a oferit influenţa electrizantă a acestuia asupra situaţiei financiare. Planul Hoover a dat cuvintelor lui Canning despre noul continent, care are datoria de a restabili echilibrul vechiului continent, o nouă semnificaţie şi a influenţat ca o ploaie binefăcătoare pe un pământ uscat de secetă. El a trezit speranţele reduse: atât vechiul continent cât şi noul continent se bucură de efectele fericite ale acestui plan. O catastrofă financiară în Germania ar face problematice nu numai plăţile celor mai multe dintre naţiunile debitoare ci ar putea provoca o pierdere integrală a acelor importante sume pe care Statele Unite le-au împrumutat în ultimii ani Germaniei. Logica planului Hoover a fost confirmată de toate bursele de efecte din lume. Este adevărat că America va renunţa anul acesta, pe baza planului Hoover, la 250 milioane dolari, însă într-o săptămână acţiunile americane au dat la diferite burse un total de transacţiuni mai mare cu 6 miliarde dolari decât în ziua care a precedat publicarea planului Hoover. Chiar dacă acesta ar fi unicul succes al lui Hoover, planul ar fi pe deplin îndreptăţit. Dar acesta nu e singurul succes. Deşi în urma ezitărilor aplicării planului, situaţia s-a înrăutăţit în Germania, totuşi există speranţe bine întemeiate că acest îndrăsneţ gest al Preşedintelui va salva Germania şi Austria dela o catastrofă internă şi dela o revoluţie inevitabilă. Urmările unei revoluţii ar putea fi fatale pentru lumea întreagă şi pentru Statele Unite în special. Creșterea permanentă a comunismului în Germania înseamnă o primejdie pentru Europa întreagă. Războiul a arătat că germanii sunt un popor puter(Continuare în pagina II-a) LLOYD GEORGE