Lupta, decembrie 1931 (Anul 10, nr. 3021-3045)
1931-12-01 / nr. 3021
ANUL X No. 3021 CONST. MILLE Fost director politic decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni .....................................................SC© Pe 6 „ 400 Pe 3 „ 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Adminstraţia BoBnfiESTI Str. CONST. MILLE. 12 (Sărindar/ 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 - Administraţia 358-73 Revizionismul — Primejdia pasivităţii — Semnalam în numărul precedent al „Luptei” optimismul beat al d-lui ministru de externe cu privire la declaraţiunile de la Washington ale ministrului de externe italian, care, din nou, a încurajat spiritul revizionist. Regretăm că o declaraţie făcută ori în Senat de ministrul nostru de externe, ne obligă să revenim asupra chestiunei. D-sa, răspunzând unei întrebări puse de un membru al Senatului, a spus că atitudinea d-lui Grandi nu a atins cu nimic demnitatea noastră naţională şi legătura sinceră între Italia şi România. Să ne ierte de ministru de externe, dar de demnitatea naţională a României nu poate fi vorba aci. Atâta ar mai trebui: ca declaraţiile ministrului de externe al Italiei să fi atins demnitatea naţională a României, ţară care are cu Italia un tratat de alianţă! Legătura sinceră între Italia şi România nu poate fi însă decât atinsă când ministrul de externe al unei ţări aliate declară că este pentru revizuirea tratatelor, între cari tratatul de la Trianon care stabileşte fruntariile între România şi Ungaria. Ce fel de sinceritate poate fi aceea care e hrănită cu asemenea îndoeli? Chestiunile de demnitate naţională pot fi discutate şi interpretările false pot fi rectificate. Chestiunile teritoriale au o singură garanţie: respectul tratatelor. Respectul acesta este săpat când necontenit, însăşi una din puterile cari au prezidat la întocmirea acestor tratate încurajează tendinţele revizioniste. Şi mai minat încă este respectul tratatelor când puterile interesate la menţinerea lor se menţin într’un fel de pasivitate faţă de atacurile, mai mult sau mai puţin calculate, împotriva respectărei tratatelor. România nu-şi poate plăti luxul unei asemenea pasivităţi, înconjurată de vecini cari, în loc să caute a se reface înlăuntru în nouile cadre teritoriale, menţin o stare economico-socială anachronică şi fac din iredentism o platformă a opresiunei interne, România trebue s rămână trează la orice manifestări de revizuire a tratatelor. Preocupările crizei financiare nu trebue să adoarmă vegherea asupra respectului tratatelor. Căci tactica revizionismului este de a prezenta criza mondială nu ca o consecinţă a războiului, ci ca o consecinţă a nouei aşezări teritoriale. A întreţine asemenea confuziuni prin declaraţii favorabile revizionismului, este tot ce poate fi mai primejdios pentru opinia publică. Ştim că guvernul de la Roma, pentru a-şi continua jocul revizionismului, a luat obiceiul asigurărilor făcute la ureche. — şi între ele se află şi acele cum că revizionismul italian nu priveşte interesele româneşti Revizionismul nu se practică însă la ureche, ci în mod public şi consecinţele sunt tot de ordin public. De aceia opinia publică română nu poate ţine seamă de politica făcută la ureche, când e vorba de alta publică, ale cărei urmări sunt aţâţarea şi tulburarea păcei. Opinia publică română se ridică cu toată energia împotriva acestor politici, orice unde ar veni şi alături de aliaţii fireşti şi oficiali ai României, cere o reacţie energică împotriva ei. EMIL D. FAGURE Puma şi căluşul In comisiunea care a discutat eri bugetul ministerului Instrucţiunii, s’au produs câteva scene furtunoase. O furtună deslănţuită bineînţeles de d. N. Iarga, aşa cum numai d-sa ştie s’o deslănţuie. Despre ce era vorba? Corpul didactic, prin glasul d-lui Toni, a cerut ministrului instrucţiunii sa nu oropsească prea mult pe învăţătorii şi pe profesorii care deşi scoşi din cadrul legii de armonizare a salariilor, sunt supuşi totuşi la noua curba concepută de d. ministru al finanţelor ca un mijloc de salvare bugetară. Evident, e foarte normală această cerere, nu toţi au leafă de prim-ministru şi alte câteva lefuri de la diferite slujbe şi catedre. Învăţătorul sau profesorul îşi ţipă săracul durerea şi îşi cere dreptate. In numele acestei dreptăţi a vorbit ori în comisiunea bugetară d. Toni. Şi ştiţi ce l-a interesat şi ce l-a impresionat mai mult pe d. Iorga, dascălul dascălilor? Faptul că d. Toni a vorbit ca din partea unui Sindicat (aluzie la bolşevism). Şi pentru că ministrul instrucţiunii a avut această impresie, d-sa nici nu vrea a discuta dreptatea corpului didactic, învăţătorii să mai sufere, fiindcă d-lui Iorga i s’a părut ceeace i s’a părut Simplistă și bizară metodă de tratare a nevoilor e aceasta rezolvare a unei chestiuni de fond printr’o subită și vanitoasă susceptibilitate. Dar atitudinea de omi a d-lui Iorga, mai are o altă alăture. Se știe ca primul ministru îşi întemeia, în primă concepţie, parlamentul, pe reprezentanţii asociaţiilor profesionale. Cu alte cuvinte, d-sa îşi întemeia perfecţionarea realizărilor legislative pe criticile şi observaţiile acestor reprezentanţi. Iată însă că astăzi, când trimisul în Parlament al asociaţiei profesionale a dascălilor, vine şi-şi face observaţiile pe care le crede necesare, acelaş prim-ministru îl tratează de sindicalist şi de bolşevic. Sinceră concepţie şi mai ales frumoasă consecvenţă. ...Căluşul în gură şi mâna în buzunar! MARIUS EX-REGELE ALFONS al cărui act de acuzare și condamnare a fost publicat ori la Madrid. Să fugă de politică Dunărea albastră „Dunărea albastra" e o creaţie artistică, departe de a corespunde unei realităţi, e un rezidiu al acelui romantism al veacului trecut, pe care utilitarismul şi mercantilismul vremii noastre l-au luat în derâdere şi l-au distrus cu totul. Dunărea nu e albastră aşa cum a cântat-o la Viena Strauss sau la noi Eroinescu, ci esrea dreptul turbure aşa cum a prins-o dealtfel şi poezia populară: „Mele, mele, cotobele... „Şi te du la Dunăre, „Şi bei apă turbure...” E un fluviu de o culoare indaobşte destul de prozaică, tot aşa ca şi Hoang-Ho, fluviul galben al Chinei, despre care ştiţi că a înecat deunăzi cu apele şi nămoalele lui milioane de oameni, iar alte câteva milioane le-a lăsat muritoare de foame, încât a fost nevoie să fie hrănite de bucătării ambulante. In afară de „Dunărea albastră" ne a mai rămas din vechiul bagaj romantic şi „Toamna ploioasă“. Deschideţi „Antologia toamnei“ a d-lui Ion Pillat şi veţi găsi acolo o sumedenie de poeţi pentru care anotimpul toamnei era împresurat de nori de schijă şi era plin de ploi. Chiar icoana pe care ne-o facem noi despre ea un gând ne apare ca plină de ploi şi de nouri. Imaginea poetică a toamnei falsă sau în tot cazul exagerata, devenise printr’o sugestie colectivă o a doua realitate. Geografii de azi vorbesc de o toamnă senină. Şi dacă cercetăm observările institutelor noastre meteorologice sau chiar dacă ne mărginim la observaţiile noastre empirice, constatăm că e aşa. Atât în ceia ce priveşte Dunărea albastră cât şi toamna cu ploi melancolică am avut a face cu o diformare voluntară a realităţii. Şi totuşi această diformare voită realităţilor, este câteodată vrednică de dorit. Ce preţ ar mai avea tinereţea fără acele iluzii, care-i dau attâta farmec ! Imginile false despre anumite lucruri, imagini datorite mai ales poeţilor, creiază o a doua realitate artificială şi convenţională care e deseori preferată de oameni, căci face viaţa mai acceptabilă şi sociabilitatea cu putința. C. PAJURA Guvernul bastard ln discuţia Mesajului la Cameră, d. deputat Grigorovici, un democrat-socialist cu simţul răspunderei şi al posibilităţilor şi lipsit de patimă politică, a atins, între altele şi originea cabinetului actual. D-sa a reţinut cele două elemente care au dat concurs acestui cabinet, intrând cu el in cartel electoral,partidul liberal si Liga „Vlad-Ţepeş”. E destul să menţionăm apropierea, pentru ca să se înţeleagă ce putea să iasă ca directivă dintr’un guvern in care figurează un amalgam de persoane fără nici o afinitate şi coheziune ideologică şi politică şi care se cartelează cu dună elemente politice cari s’au combătut o viaţă întreagă şi principial şi efectiv. D. Grigorovici a constatat într’un spirit curat ştiinţific că un guvern născut în asemenea condiţii, nu putea fi decât un guvern bastard, fără nici o Unitate de vederi şi ai neputinţă de a domina o situaţie plină de dificultăţi, ca aceea pe care o trăim. Dar d-sa a arătat că după ce au fost în cartel cu guvernul actual, atât liberalii cât şi ţepiştii declară azi că retrag guvernului creditul. Cu al cui credit se mai menţine, deci, acest guvern ? Din contestarea aceasta de paternitate a liberalilor şi ţepiştilor, d. Grigorovici a conchis că situaţia cabinetului actual e aceea a unui copil nelegitim. E cineva care să-l ia de suflet — după splendidele rezultate ale activităţei sale?! S. U. R. Banca Naţională şi guvernul Două concepţii . La conducerea Băncei Naţionale a predominat, mai ales in vremurile bune ale liberalilor, concepţia că această instituţie stă, dacă nu deasupra Statului, cel puţin pe picior de egalitate. Tradiţia la Banca Naţională, cu deosebire sub guvernele liberale, era aceasta: conducătorii băncei discutau cu guvernul ca de la putere la putere! Ba, mai mult de cât atât: intr’o vreme, conducerea Băncii Naţionale, transformată în celebra ocultă, făcea şi desfăcea guvernele. S’a isprăvit şi cu concepţia şi cu tradiţia de până acum a direcţiunei Băncei Naţionale. Institutul nostru’in emisiune trebuie să se menţină în rolul strict al menirei sale. Politica şi mai ales politicianismul n’aţi ce căuta în portul din Lipscani. Acolo trebuie să predomine o singură politică: acea a consolidărei creditului, prin îndrumarea pieţei, şi un singur rol, acel de regulator al pieţei. Banca Naţională, ca institut de emisiune, trebuie să fie înainte de toate gardianul monedei naţionale. Politica financiară a Statului nu-i aparţine. Directiva acestei politici o are guvernul care, prin mandatarul său, guvernatorul, colaborează cu Banca Naţională. Iată, în esenţă, rostul şi rolul Băncei Naţionale. Nu odată au încercat, unii din direcţia institutului de emisiune să impieteze asupra drepturilor guvernului, recte ale Statului, iar în timpul din urmă d. Burillianu a încercat nu numai să trateze cu guvernul de la putere la putere, dar să impună Statului punctul său de vedere. Au izbucnit conflicte, cari au ajuns înaintea justiţiei şi ea a tranşat definitiv diferendul. Guvernatorul actual, repus in funcţiunea sa tocmai în urma deciziei Casaţiei, a ţinut să-şi afirme concepţia sa, să limiteze puterile guvernatorului, D. C. Angelescu reluându-şi activitatea a precizat: Banca Naţională nu trebuie să discute cu Statul de la putere la putere. Departe dar ca incidentele de la Banca Naţională să fi adus vreun prejudiciu instituţiunei. Din contra, prin justiţie s’a precizat caracterul şi rolul guvernatorului Băncei Naţionale. Iar factorul care poate asigura institutului nostru de emisiune oarecare independentă faţă de Stat, în operaţiunile ei bancare, nu în politica financiară, nu este, după cum afirma un confrate, expertul sau controlorul strein care se află încă acolo, ci tot guvernatorul, dar cu condiţia să nu fie stăpânit de interese politicianiste, iar prin activitatea cum şi prin capacitatea şi tactul lui să ştie să menţină echilibrul în raportul de cu S+^tur. Lt Granate O meserie lucrativă Se ştie că de vre-un an încoace s’a inventat o meserie nouă: „omul regelui”! Vrei să intri prin toate ministerele, ca să-ţi aranjezi trebuşoarele d-tale? Pui pe tin prieten sa şoptească la urechea funcţionarilor respectivi: „e omul regelui’’ şi cine mai cutează să se împotrivească? Vrei să faci cutare năzbâtie? Lansezi, cu solemnitate: — O vrea regele! *. Vrei rabat la croitor? Vrei să te însori cu zestre? Vrei• să •răzbaţi în politică? Vrei să avansezi? .Toate se realizează, dacă ai talentul de a insinua cu abilitate că eşti „omul regelui”! Bine’nţeles că suveranul, din înălţimea Tronului său, nici nu ştie nici n’are cum să se apere contra acestor mici sau mari aranjamente ale celor cari izbutesc să trăiască aşa de bine din noua lor profesiune, de ,,ocmieni ai regelui”. Totuşi, suveranul a avut sau are S—4 persoane cari i-au fost poate mai apropiate sufleteşte. Desigur că, d. M. Manoilescu a fost umil dintr’aceştia. Şi totuşi — iată, că nimic nu te poate pune la adăpost de un decret de revocare când împrejurările o impun. Suveranii au totdeauna o situafiune specială. Ei nu pot proceda cu sentimentele, ca prieteniile lor, ca noi, simplii muritori. Ei nu pot sări un foc pentru nimeni, căci iţa sâni, ai prietenilor, ci ai ţării. Dintr'o declaraţie, făcută ,,Universului”, reiese că fostul guvernator al Băncii Naţionale e supărat , pe rege. Totuşi, dacă ar face un bilanț obiectiv, ar vedea că lui, d-sa e în deficit... REȘCĂ Printre bandiţii corsicani iarăşi la ordinea zilei, ţinutul acesta cu clima lui caldă şi Cretantă, cu decorurile sale fermecătoare şi oamenii impulsivi, acţionând pare-se, necurmat, sub influenţele unui curent electric de mare tensiune. Cunoaşteţi ultimele evenimente. Banditul Bartoli a interzis prefectului Corsicei, sub ameninţarea de moarte, să pătrundă in regiunea în care pretindea să domnească. Motivul acestei interziceri era faptul că prefectul suspendase din serviciu pe doi primari cari-l protejau pe Bartoli şi îi erau devotaţi. Se ştie, de asemeni, că un consilier comunal, Santoni, a fost ales cu o mare majoritate, deoarece Bartoli îndepărtase prin ameninţări pe doi concurenţi ai candidatului. Prin urmare, o nouă teroare a bandiţilor, cu cari au de luptat autorităţile guvernului francez. O icoană vie a acestei noui înfăţişări a Corsicei rebele,re oferă scriitorul german René Kraus, într’o serie de reportagii publicate în Neue Freie Presse şi din cari noi extragem aceste prime impresii: HOTELUL VENDETTEI In tălăzuirea sălbatică a mării şi în bătaia vântului de Noembrie, care se strecoară printre aleele de platani şi palmieri, se amestecă un sunet molcorn şi trist. Este gongul, care cheamă lumea din hotel la dejunul de dimineaţă „Astăzi puteţi rămâne liniştiţi la fereastră”, recomandă MăitreThotel unei perechi americane. „De când Bartoli a fost omorât, nu mai exista nici o primejdie de atentat”. Americanii însă sunt oameni prevăzători. Mai ales că au mai fost pe aici. Ei se conving mai întâiu dacă cei doui paznici, înarmaţi, patrulează prin faţa terasei. Şi abia după ce au văzut, cu proprii lor ochi, că şi astăzi, ca de obiceiu, doi soldaţi supraveghiază, gata de atac, hotelul, tânăra pereche se hotărăşte să se aşeze pe „chaise-rongue”-uri, în faţa mării... Nu prea aproape însă de apă. S’ar putea să fie curent. SCRISOAREA LUI BARTOLI Nu, nu poate fi vorba de cel mai slab curent. Poziţia Continentalului, cel mai luxos hotel de pe insulă, e ferit de orice adiere supărătoare. Clima trebue negreşit să se conforme dorinţelor domnilor din Statele-Unite. Şi, totuşi, nu s’a putut evita, vântul care vine din munţi, vuind aprig. Şi, deunăzi direcţiunea hotelului primi această scrisoare laconică: „Ori îmi puneţi la dispoziţie 50.000 franci, în litere: cincizeci de mii de franci, ori hotelul, cu toate dependinţele sale, va avea de suportat consecinţe. Semnat şi ştampilat: Joseph Bartoli, bandit, Palheca”. Da, acest domn Bartoli întrebuinţează o ştampilă comercială, rotundă, care indică, fără jenă, profesiunea şi locuinţa lui. Direcţiunea hotelului a avut totuşi remarcabilul curaj să nu plătească nimic. Ea a cerut şi obţinut ocrotirea militară, aşa încât vizitatorii să poată detuna în voie, pe terasă şi să contemple priveliştele orizontului. Deasemeni, jandarmii nu s’au codit să pătrundă în viroagele Palnecei. Desigur cuibul era gol când generalul Fournier pomi atacul. Era însă prea târziu. Bartoli fusese împușcat, cu 48 ore mai înainte de un debitor întârziat... fQ minunată metoda pentru anularea datoriilor, care totuşi nu se cade să fie recunoscută, căci ar putea ’’face SIMONETTI, LIBERATORUL Bărbatul, care l-a ucis pe bandit, e sărbătorit acum pe toată insula. El este liberatorul pământului naţional cel mai mare corsican de la Napoleon încoace şi e sigur că insula îl va alege ca deputat în alegerile din primăvara viitoare. Un alt candidat va fi Jean-Chiappe, actualul prefect de poliţie al Parisului, însă căderea lui poate fi considerată ca sigură. Bărbatul care l-a împuşcat pe Bartoli se numeşte Simonetti, nu are încă 30 ani, e de statură mică, însă bine legat, cu pielea arămie, părul rebel, mustaţa mică şi răsucită. Hotelul Continental se mândreşte că Simonetti se află printre vizitatori şi puţinele americane, cari au putut rezista crahurilor din Wall Street şi Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numarul în ţară 6 Lei in străinătate Creionul actualității Guvernatorii... O. BURILLIANU. — Te -a las și pe d-ta? D. MANOILESCU. — D-ta ai avut un frizer mai bun. Pe mine m’a și tăiat! Ordinea în Stat Ea nu e cu putinţă fără respectul necondiţionat al legilor şi al regulelor de drept Intr’o cuvântare pe care a rostit-o la Cameră, la chestiunea libertăţilor publice, d. pnm-ministru Iorga a făcut această nenorocita declaraţie: „Dacă eu aş avea să aleg între cea mai perfectă legalitate pentru ruina ţarei, şi între trecerea în împrejurări extraordinare, peste legalitate, pentru a mântui ţara, eu aş preferi să-mi isprăvesc bătrâneţele, mântuind ţara mea, decât să ungenunchi înaintea unei măsuri de ordine obişnuită”. Pornind de la această declaraţiune, cu adevărat extraordinară când vine din partea unui înalt demnitar care a jurat pe cruce că va respecta Constituţia şi legile ţării, revista „Păreri libere” publică în ultimul ei număr un frumos articol al d-lui H. Aznavorian, un distins membru al baroului Capitalei. Socotim nimerit — intru apărarea libertăţilor publice — să reproducem acest articol. „Hotarit, imprudentă profesiune de credinţă, din partea unui şef de stat. (Autorul citează declaraţia d-lui Iorga, pe care o reproducem mai sus N. R.) Mântuirea ţării, când nimic n’o ameninţă, va fi devenit oare cheia şi scuza ilegalităţii? Cine insă ne va spune că e vorba de „mântuirea ţării” când nimic extraordinar n’a tulburat viaţa de stat? Dar dacă, aceiaşi formulă se va invoca şi de alţi oameni politici, conform cu crezul lor social, cine va decide dacă e vorrăzboiului cu bandiţii îl torgnetează cu interes. Dar eroul se afla permanent în societatea unei tinere blonde, care răspunde la numele de Jaja. Totuşi ţara nu a fost liberată. Degeaba îl ridică pe Simonetti la rangul de salvator naţional. Dacă Bartoli a fost într’adevăr răpus, munţii adăpostesc încă cinci ori şease bande, în urmărirea cărora se află un compact corp francez de expediţie. Mai trăeşte banditul Sergeant Bornea, retras de lume cu aur în urmă şi Spada, pomenit de cântece. Dar însăşi banda lui Bartoli s’a refăcut şi vrea să cinstească, aşa cum se cuvine, lozinca şefului. In fruntea ei se află doi nepoţi ai celui ucis. Unul, dezertor din armata colonială franceză, celălalt în vârstă abia de nouăsprezece ani, era mai deunăzi băiat de serviciu în hotelul nostru. E indicat să nu se insulte personalul palace-ului prin bacşişuri prea... sobre. Ştiţi doar ce înseamnă: Vendetta ba de mântuire ori de o simplă dificultate de moment? Care e limita starei de necesitate, pentru a justifica principiul ilegalităţii în acţiunea unui guvern? Şi cine e chemat să arbitreze această stare de necesitate în conflictul politic dintre doua partide politice? Constituţia, în semnificaţia ei cea mai înaltă politică, e un compromis al vieţii publice, pentru a împiedica acţiuni personale, sub masca necesităţii ţie stat. S’a crezut că ridicarea la rangul unui principiu constituţional, a unor anume libertăţi publice, va însemna o suficientă şi sigură garanţie, pentru ca arbitrarul, oricât de parstip s’ar exprima, să nu treacă dincolo de pactul fundamental. Orice concepţiune socială sau politică, în cadrul unei aşezări burgheze, trebue să accepte ca un minimum de garanţie, normele pactului fundamental. Să nu se creadă că e o simplă controversă juridică, şi că cerem subordonarea realităţii vieţii de stat, unor reguli abstracte de drept public. Nu! Pentru raţiuni superioare de stat, se cade să nu se compromită prestigiul normelor constituţionale. Abdicarea de la înălţimea acestei concepţiuni juridico-politice, înseamnă iremediabila înfrângere a statului modern burghez. Juriştii şi sociologii au ajuns la concluziunea că singurul criteriu după care se poate clasifica în ordinea civilizaţiei, Un popor, e măsura în care acel popor respectă libertăţile individuale. Sunt ilegalităţi cotidiane cari nu jenează viaţa publică. Sunt însă unele ilegalităţi, cari ating adânc principiile de bază ale vieţii publice, şi tulbură opiniunea publică, sunt acele ilegalităţi cari atingsentimentul de libertate şi de demnitate umană, în societatea juridică modernă. Acei cari au jurat pe Constituţie şi-au luat angajamentul, ca în acţiunea lor de guvernământ, să nu utilizeze alte procedee decât cele legale. Ei, cel puţin, ar tre- bui să salveze din naufragiul toni, măcar sentimentul legalităţii integrale. Tranzacţie, in această privinţă, nu e posibilă. Orice înfrângere a unui regim social sau politic a început pe terenul pur teoretic. Înfrângerea pe terenul realităţilor nu a fost deat o chestiune de timp, o încheiere firească a celei dintâi. De aceea, şi rezistenţa cea mai dârză s’a opus, în toate vremurile, aci, în domeniul principiilor şi al teoriei. Un guvern burghez, menit să apere instituţiile de bază ale or iConthmazea in pagina II-a)