Lupta, decembrie 1931 (Anul 10, nr. 3021-3045)

1931-12-01 / nr. 3021

ANUL X No. 3021 CONST. MILLE Fost director politic decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni .....................................................SC© Pe 6 „ 400 Pe 3 „ 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Admin­straţia BoBnfiESTI Str. CONST. MILLE. 12 (Sărindar/ 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 - Administraţia 358-73 Revizionismul — Primejdia pasivităţii — Semnalam în numărul prece­dent al „Luptei” optimismul beat al d-lui ministru de externe cu privire la declaraţiunile de la Washington ale ministrului de externe italian, care, din nou, a încurajat spiritul revizionist. Regretăm că o declaraţie fă­cută ori în Senat de ministrul no­stru de externe, ne obligă să re­venim asupra chestiunei. D-sa, răspunzând unei între­bări puse de un membru al Se­natului, a spus că atitudinea d-lui Grandi nu a atins cu nimic dem­nitatea noastră naţională şi le­gătura sinceră între Italia şi Ro­mânia. Să ne ierte de ministru de ex­terne, dar de demnitatea naţio­nală a României nu poate fi vor­ba aci. Atâta ar mai trebui: ca decla­raţiile ministrului de externe al Italiei să fi atins demnitatea na­ţională a României, ţară care a­­re cu Italia un tratat de alianţă! Legătura sinceră între Italia şi România nu poate fi însă de­cât atinsă când ministrul de exter­ne al unei ţări aliate declară că este pentru revizuirea tratatelor, între cari tratatul de la Trianon care stabileşte fruntariile între România şi Ungaria. Ce fel de sinceritate poate fi aceea care e hrănită cu aseme­nea îndoeli? Chestiunile de demnitate na­ţională pot fi discutate şi inter­pretările false pot fi rectificate. Chestiunile teritoriale au o sin­gură garanţie: respectul tratate­lor. Respectul acesta este săpat când necontenit, însăşi una din puterile cari au prezidat la întoc­mirea acestor tratate încurajea­ză tendinţele revizioniste. Şi mai minat încă este respectul trata­telor când puterile interesate la menţinerea lor se menţin într’un fel de pasivitate faţă de atacuri­le, mai mult sau mai puţin cal­culate, împotriva respectărei tra­tatelor. România nu-şi poate plăti lu­xul unei asemenea pasivităţi, înconjurată de vecini cari, în loc să caute a se reface înlăun­­tru în nouile cadre teritoriale, menţin o stare economico-socia­­lă anachronică şi fac din ireden­tism o platformă a opresiunei in­terne, România trebue s­­ rămâ­nă trează la ori­ce manifestări de revizuire a tratatelor. Preocupările crizei financiare nu trebue să adoarmă vegherea asupra respectului tratatelor. Căci tactica revizionismului este de a prezenta criza mondială nu ca o consecinţă a războiului, ci ca o consecinţă a nou­ei aşezări teritoriale. A întreţine asemenea confuziuni prin declaraţii favo­rabile revizionismului, este tot ce poate fi mai primejdios pentru o­­pinia publică. Ştim că guvernul de la Roma, pentru a-şi continua jocul revizi­onismului, a luat obiceiul asigu­rărilor făcute la ureche. — şi în­tre ele se află şi acele cum că re­vizionismul italian nu priveşte interesele româneşti Revizionismul nu se practică însă la ureche, ci în mod public şi consecinţele sunt tot de ordin public. De aceia opinia publică româ­nă nu poate ţine seamă de poli­tica făcută la ureche, când e vor­ba de alta publică, ale cărei ur­mări sunt aţâţarea şi tu­lburarea păcei. Opinia publică română se ridi­că cu toată energia împotriva a­cestor politici, ori­c­e unde ar veni şi alături de aliaţii fireşti şi oficiali ai României, cere o reac­ţie energică împotriva ei. EMIL D. FAGURE Puma şi căluşul In comisiunea care a discutat eri bugetul ministerului Instruc­ţiunii, s’au produs câteva scene furtunoase. O furtună deslănţuită bineîn­ţeles de d. N. Iarga, aşa cum numai d-sa ştie s’o deslănţuie. Despre ce era vorba? Corpul didactic, prin glasul d-lui Toni, a cerut ministrului instrucţiunii sa nu oropsească prea mult pe învăţătorii şi pe profesorii care deşi scoşi din ca­drul legii de armonizare a sala­riilor, sunt supuşi totuşi la noua curba concepută de d. ministru al finanţelor ca un mijloc de sal­vare bugetară. Evident, e foarte normală a­­ceastă cerere, nu toţi au leafă de prim-ministru şi alte câteva lefuri de la diferite slujbe şi cate­dre. Învăţătorul sau profesorul îşi ţipă săracul durerea şi îşi cere dreptate. In numele acestei dreptăţi a vorbit ori în comisiunea bugetară d. Toni. Şi ştiţi ce l-a interesat şi ce l-a impresionat mai mult pe d. Ior­­ga, dascălul dascălilor? Faptul că d. Toni a vorbit ca din partea unui Sindicat (aluzie la bolşevism). Şi pentru că ministrul instruc­ţiunii a avut această impresie, d-sa nici nu vrea a discuta drep­tatea corpului didactic, învăţătorii să mai sufere, fi­indcă d-lui Iorga i s’a părut ce­­eace i s’a părut Simplistă și bizară metodă de tratare a nevoilor e aceasta re­zolvare a unei chestiuni de fond printr’o subită și vanitoasă sus­ceptibilitate. Dar atitudinea de omi a d-lui Iorga, mai are o altă a­lăture. Se știe ca primul ministru îşi înte­meia, în primă concepţie, par­lamentul, pe reprezentanţii aso­ciaţiilor profesionale. Cu alte cuvinte, d-sa îşi înte­meia perfecţionarea realizărilor legislative pe criticile şi obser­vaţiile acestor reprezentanţi. Iată însă că astăzi, când tri­misul în Parlament al asociaţiei profesionale a dascălilor, vine şi-şi face observaţiile pe care le crede necesare, acelaş prim-mi­­nistru îl tratează de sindicalist şi de bolşevic. Sinceră concepţie şi mai ales frumoasă consecvenţă. ...Căluşul în gură şi mâna în buzunar! MARIUS EX-REGELE ALFONS al cărui act de acuzare și condam­nare a fost publicat ori la Madrid. Să fug­ă de politică Dunărea albastră „Dunărea albastra"­ e o creaţie ar­tistică, departe de a corespunde u­nei realităţi, e un rezidiu al acelui romantism al veacului trecut, pe care utilitarismul şi mercantilismul vremii noastre l-au luat în derâdere şi l-au distrus cu totul. Dunărea nu e albastră aşa cum a cântat-o la Viena Strauss sau la noi Eroinescu, ci e­srea dreptul tur­bure aşa cum a prins-o dealtfel şi poezia populară: „Mele, mele, cotobele... „Şi te du la Dunăre, „Şi bei apă turbure...” E un fluviu de o culoare in­daob­­şte destul de prozaică, tot aşa ca şi Hoang-Ho, fluviul galben al Chinei, despre care ştiţi că a înecat deunăzi cu apele şi nămoalele lui milioane de oameni, iar alte câteva milioane le-a lăsat muritoare de foame, în­cât a fost nevoie să fie hrănite de bucătării ambulante. In afară de „Dunărea albastră" ne a mai rămas din vechiul bagaj­ romantic şi „Toamna ploioasă“. Des­chideţi „Antologia toamnei“ a d-lui Ion Pillat şi veţi găsi acolo o sume­denie de poeţi pentru care anotim­pul toamnei era împresurat de nori de schijă şi era plin de ploi. Chiar icoana pe care ne-o facem noi des­pre ea un gând ne apare ca plină de ploi şi de nouri. Imaginea poetică a toamnei falsă sau în tot cazul exagerata, devenise printr’o sugestie colectivă o a doua realitate. Geografii de azi vorbesc de o toamnă senină. Şi dacă cerce­tăm observările institutelor noastre meteorologice sau chiar dacă ne mărginim la observaţiile noastre empirice, constatăm că e aşa. Atât în ceia ce priveşte Dunărea albastră cât şi toamna cu ploi me­lancolică am avut a face cu o difor­­mare voluntară a realităţii. Şi totuşi această diformare voită­­ realităţilor, este câte­odată vredni­că de dorit. Ce preţ ar mai avea ti­nereţea fără acele iluzii, care-i dau attâta farmec ! Imginile false despre anumite lu­cruri, imagini datorite mai ales poe­ţilor, creiază o a doua realitate ar­­­tificială şi convenţională care e de­seori preferată de oameni, căci face viaţa mai acceptabilă şi sociabilita­tea cu putința. C. PAJURA Guvernul bastard ln discuţia Mesajului la Ca­meră, d. deputat Grigorovici, un democrat-socialist cu simţul răspunderei şi al posibilităţilor şi lipsit de patimă politică, a a­­tins, între altele şi originea ca­binetului actual. D-sa a reţinut cele două ele­mente care au dat concurs aces­tui cabinet, intrând cu el in car­tel electoral­,partidul liberal si Liga „Vlad-Ţepeş”. E destul să menţionăm apro­pierea, pentru ca să se înţeleagă ce putea să iasă ca directivă dintr’un guvern in care figu­rează un amalgam­ de persoane fără nici o afinitate şi coheziu­­ne ideologică şi politică şi care se­ cartelează cu dună elemente politice cari s’au combătut o viaţă întreagă şi principial şi e­­fectiv. D. Grigorovici a constatat într’un spirit curat ştiinţific că un guvern născut în asemenea condiţii, nu putea fi decât un guvern bastard, fără nici o Uni­tate de vederi şi ai neputinţă de a domina o situaţie plină de dificultăţi, ca aceea pe care o trăim. Dar d-sa a arătat că după ce au fost în cartel cu guvernul ac­tual, atât liberalii cât şi ţepiştii declară azi că retrag guvernu­lui creditul. Cu al cui credit se mai menţi­ne, deci, acest guvern ? Din contestarea aceasta de paternitate a liberalilor şi ţe­­piştilor, d. Grigorovici a con­chis că situaţia cabinetului ac­tual e aceea a unui copil nele­gitim. E cineva care să-l ia de su­flet — după splendidele rezul­tate ale activităţei sale?! S. U. R. Banca Naţională şi guvernul Două concepţii . La conducerea Băncei Naţio­nale a predominat, mai ales in vremurile bune ale liberalilor, concepţia că această instituţie stă, dacă nu deasupra Statului, cel puţin pe picior de egalitate. Tradiţia la Banca Naţională, cu deosebire sub guvernele li­berale, era aceasta: conducătorii băncei discutau cu guvernul ca de la putere la putere! Ba, mai mult de cât atât: intr’o vreme, conducerea Băncii Naţio­nale, transformată în celebra o­­cultă, făcea şi desfăcea guver­nele. S’a isprăvit şi cu concepţia şi cu tradiţia de până acum a direc­­ţiunei Băncei Naţionale. Institutul nostru­­’in emisiune trebuie să se menţină în rolul strict al menirei sale. Politica şi mai ales politicianismul n’aţi ce căuta în portul din Lipscani. A­­colo trebuie să predomine o sin­gură politică: acea a consolidă­­rei creditului, prin îndrumarea pieţei, şi un singur rol, acel de regulator al pieţei. Banca Naţională, ca institut de emisiune, trebuie să fie înainte de toate gardianul monedei naţio­nale. Politica financiară a Statului nu-i aparţine. Directiva acestei politici o are guvernul care, prin mandatarul său, guvernatorul, colaborează cu Banca Naţională. Iată, în esenţă, rostul şi rolul Băncei Naţionale. Nu odată au încercat, unii din direcţia institutului de emisiune să impieteze asupra drepturilor guvernului, recte ale Statului, iar în timpul din urmă d. Burillia­­nu a încercat nu numai să trateze cu guvernul de la putere la pute­re, dar să impună Statului punc­tul său de vedere. Au izbucnit conflicte, cari au ajuns înaintea justiţiei şi ea a tranşat definitiv diferendul. Guvernatorul actual, repus in funcţiunea sa tocmai în urma de­ciziei Casaţiei, a ţinut să-şi afir­me concepţia sa, să limiteze pu­terile guvernatorului, D. C. Angelescu reluâ­ndu-şi activitatea a precizat: Banca Na­ţională nu trebuie să discute cu Statul de la putere la putere. Departe dar ca incidentele de la Banca Naţională să fi adus vre­un prejudiciu instituţiunei. Din contra, prin justiţie s’a pre­cizat caracterul şi rolul guver­natorului Băncei Naţionale. Iar factorul care poate asigu­ra institutului nostru de emisiu­ne oare­care independentă faţă de Stat, în operaţiunile ei ban­care, nu în politica financiară, nu este, după cum afirma un con­frate, expertul sau controlorul strein care se află încă acolo, ci tot guvernatorul, dar cu condiţia să nu fie stăpânit de interese politicianiste, iar prin activitatea cum şi prin capacitatea şi tactul lui să ştie să menţină echilibrul în raportul de cu S+^tur. Lt Granate O meserie lucrativă Se ştie că de vre-un an încoace s’a inventat o meserie nouă: „omul regelui”! Vrei să intri prin toate ministere­le, ca să-ţi aranjezi trebuşoarele d-tale? Pui pe tin prieten sa şoptea­scă la urechea funcţionarilor res­pectivi: „e omul regelui’’ şi­ cine mai cutează să se împotrivească? Vrei să faci cutare năzbâtie? Lan­sezi, cu solemnitate: — O vrea regele! *. Vrei rabat la croitor? Vrei să te însori cu zestre? Vrei• să •răzbaţi în politică? Vrei să avansezi? .Toate se realizează, dacă ai talentul de a in­sinua cu abilitate că eşti „omul re­gelui”! Bine’nţeles că suveranul, din înăl­ţimea Tronului său, nici nu ştie nici n’are cum să se apere contra aces­tor mici sau mari aranjamente ale celor cari izbutesc să­ trăiască aşa de bine din noua lor profesiune, de ,,ocmieni ai regelui”. Totuşi, suveranul a avut sau are S—4 persoane cari i-au fost poate mai apropiate sufleteşte. Desigur că, d. M. Manoilescu­ a fost umil dintr’a­­ceştia. Şi totuşi — iată, că nimic nu te poate pune la adăpost de un decret de revocare când împrejurările o im­pun. Suveranii au totdeauna o situa­­fiune specială. Ei nu pot proceda cu sentimentele, ca prieteniile lor, ca noi, simplii muritori. Ei nu pot sări un foc pentru nimeni, căci iţa sâni, ai prietenilor, ci ai ţării. Dintr'o declaraţie, făcută ,,Univer­sului”, reiese că fostul guvernator al Băncii Naţionale e supărat , pe rege. Totuşi, dacă ar face un bilanț o­­biectiv, ar vedea că lui, d-sa e în deficit... REȘCĂ Printre bandiţii corsicani iarăşi la ordinea zilei, ţinu­tul acesta cu clima lui caldă şi Cretantă, cu decorurile sale fer­mecătoare şi oamenii impul­sivi, acţionând pare-se, necur­mat, sub influenţele unui curent electric de mare tensiune. Cunoaşteţi ultimele eveni­mente. Banditul Bartoli a interzis prefectului Corsicei, sub ame­ninţarea de moarte, să pătrun­dă in regiunea în care pretin­dea să domnească. Motivul a­­cestei interziceri era faptul că prefectul suspendase din servi­ciu pe doi primari cari-l prote­jau pe Bartoli şi îi erau devo­taţi. Se ştie, de­ asemeni, că un consilier comunal, Santoni, a fost ales cu o mare majoritate, deoarece Bartoli îndepărtase prin ameninţări pe doi concu­renţi ai candidatului. Prin ur­mare, o nouă teroare a bandi­ţilor, cu cari au de luptat auto­rităţile guvernului francez. O i­coană vie a acestei noui înfăţi­şări a Corsicei rebele,­re oferă scriitorul german René Kraus, într’o serie de reportagii publi­cate în Neue Freie Presse şi din cari noi extragem aceste prime impresii: HOTELUL VENDETTEI In tălăzuirea sălbatică a mării şi în bătaia vântului de Noembrie, care se strecoară printre aleele de platani şi pal­mieri, se amestecă un sunet mol­corn şi trist. Este gongul, care cheamă lumea din hotel la de­junul de dimineaţă „Astăzi puteţi rămâne liniştiţi la fereastră”, recomandă Măitre­­Thotel unei perechi americane. „De când Bartoli a fost omorât, nu mai exista nici o primejdie de atentat”. Americanii însă sunt oameni prevăzători. Mai ales că au mai fost pe aici. Ei se conving mai întâiu dacă cei doui paznici, înarmaţi, patrulează prin faţa terasei. Şi abia după ce au vă­­zut, cu proprii lor ochi, că şi astăzi, ca de obiceiu, doi soldaţi supraveghiază, gata de atac, ho­telul, tânăra pereche se hotărăş­te să se aşeze pe „chaise-ron­­gue”-uri, în faţa mării... Nu prea aproape însă de apă. S’ar putea să fie curent. SCRISOAREA LUI BARTOLI Nu, nu poate fi vorba de cel mai slab curent. Poziţia Conti­nentalului, cel mai luxos hotel de pe insulă, e ferit de orice a­­diere supărătoare. Clima trebue negreşit să se conforme dorin­ţelor domnilor din Statele-Uni­­te. Şi, totuşi, nu s’a putut evita, vântul care vine din munţi, vu­ind aprig. Şi, deunăzi direcţiu­nea hotelului primi această scri­soare laconică: „Ori îmi puneţi la dispoziţie 50.000 franci, în litere: cincizeci de mii de franci, ori hotelul, cu toate dependin­ţele sale, va avea de suportat consecinţe. Semnat şi ştampi­lat: Joseph Bartoli, bandit, Pal­­heca”. Da, acest domn Bartoli între­buinţează o ştampilă comercia­lă, rotundă, care indică, fără je­nă, profesiunea şi locuinţa lui. Direcţiunea hotelului a avut totuşi remarcabilul curaj să nu plătească nimic. Ea a cerut şi obţinut ocrotirea militară, aşa încât vizitatorii să poată detuna în voie, pe terasă şi să contem­ple priveliştele orizontului. Deasemeni, jandarmii nu s’au codit să pătrundă în viroa­­gele Palnecei. Desigur cuibul era gol când generalul Fournier pomi atacul. Era însă prea târziu. Bartoli fusese împușcat, cu 48 ore mai înainte de un debi­tor întârziat... fQ minunată me­toda pentru anularea datoriilor, care totuşi nu se cade să fie re­cunoscută, căci ar putea ’’face SIMONETTI, LIBERATORUL Bărbatul, care l-a ucis pe ban­dit, e sărbător­it acum pe toată insula. El este liberatorul pă­mântului naţional cel mai ma­re corsican de la Napoleon în­coace şi e sigur că insula îl va alege ca deputat în alegerile din primăvara viitoare. Un alt candidat va fi Jean-Ch­iappe, ac­tualul prefect de poliţie al Pa­risului, însă căderea lui poate fi considerată ca sigură. Bărbatul care l-a împuşcat pe Bartoli se numeşte Simonet­­ti, nu are încă 30 ani, e de sta­tură mică, însă bine legat, cu pielea arămie, părul rebel, mus­taţa mică şi răsucită. Hotelul Continental se mân­dreşte că Simonetti se află printre vizitatori şi puţinele a­­mericane, cari au putut rezista crahurilor din Wall Street şi Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numarul în ţară 6 Lei in străinătate Creionul actualității Guvernator­ii... O. BURILLIANU. — Te -a las și pe d-ta? D. MANOILESCU­. — D-ta ai avut un frizer mai bun. Pe mine m­’a și tăiat! Ordinea în Stat Ea nu e cu putinţă fără respectul necondi­ţionat al legilor şi al regulelor de drept Intr’o cuvântare pe care a ros­tit-o la Cameră, la chestiunea li­bertăţilor publice, d. pnm-minis­­tru Iorga a făcut această neno­rocita declaraţie: „Dacă eu aş avea să aleg în­tre cea mai perfectă legalitate pentru ruina ţarei, şi între tre­cerea în împrejurări extraordi­nare, peste legalitate, pentru a mântui ţara, eu aş preferi să-mi isprăvesc bătrâneţele, mântu­­ind ţara mea, de­cât să unge­nunchi înaintea unei măsuri de ordine obişnuită”. Pornind de la această declara­­ţiune, cu adevărat extraordina­ră când vine din partea unui înalt demnitar care a jurat pe cruce că va respecta Constituţia şi legile ţării, revista „Păreri li­bere” publică în ultimul ei număr un frumos articol al d-lui H. Az­­navorian, un distins membru al baroului Capitalei. Socotim nimerit — intru apă­rarea libertăţilor publice — să reproducem acest articol. „Hota­rit, imprudentă profesiu­ne de credinţă, din partea unui şef de stat. (Autorul citează de­claraţia d-lui Iorga, pe care o reproducem mai sus N. R.) Mântuirea ţării, când nimic n’o ameninţă, va fi devenit oare cheia şi scuza ilegalităţii? Cine insă ne va spune că e vorba de „mântuirea ţării” când nimic ex­traordinar n’a tulburat viaţa de stat? Dar dacă, aceiaşi formulă se va invoca şi de alţi oameni politici, conform cu crezul lor social, cine va decide dacă e vor­războiului cu bandiţii îl torgne­tează cu interes. Dar eroul se a­­fla permanent în societatea u­nei tinere blonde, care răspun­de la numele de Jaja. Totuşi ţara nu a fost liberată. Degeaba îl ridică pe Simo­netti la rangul de salvator naţi­onal. Dacă Bartoli a fost într’a­­devăr răpus, munţii adăpostesc încă cinci ori şease bande, în urmărirea cărora se află un compact corp francez de expe­diţie. Mai trăeşte banditul Ser­geant Bornea, retras de lume cu aur în urmă şi Spada, pome­nit de cântece. Dar însăşi ban­da lui Bartoli s’a refăcut şi vrea să cinstească, aşa cum se cuvine, lozinca şefului. In frun­tea ei se află doi nepoţi ai celui ucis. Unul, dezertor din arma­ta colonială franceză, celălalt în vârstă abia de nouăsprezece ani, era mai deunăzi băiat de serviciu în hotelul nostru. E in­dicat să nu se insulte persona­lul palace-ului prin bacşişuri prea... sobre. Ştiţi doar ce în­seamnă: Vendetta­­ ba de mântuire ori de o simplă dificultate de moment? Care e limita starei de nece­sitate, pentru a justifica princi­piul ilegalităţii în acţiunea unui guvern? Şi cine e chemat să ar­bitreze­ această stare de necesi­tate în conflictul politic dintre doua partide politice? Constituţia, în semnificaţia ei cea mai înaltă politică, e un com­promis al vieţii publice, pentru a împiedica acţiuni personale, sub masca necesităţii ţie stat. S’a crezut că ridicarea la ran­gul unui principiu constituţional, a unor anume libertăţi publice, va însemna o suficientă şi sigu­ră garanţie, pentru ca arbitrarul, oricât de parstip s’ar exprima, să nu treacă dincolo de pactul fundamental. Orice concepţiune socială sau politică, în cadrul unei aşezări burgheze, trebue să accepte ca un minimum de garanţie, norme­le pactului fundamental. Să nu se creadă că e o simplă contro­versă juridică, şi că cerem su­bordonarea realităţii vieţii de stat, unor reguli­­ abstracte de drept public. Nu! Pentru raţiuni superioare de stat, se cade să nu se compromită prestigiul norme­lor constituţionale. Abdicarea de la înălţimea aces­tei concepţiuni juridico-politice, înseamnă iremediabila înfrânge­re a statului modern burghez. Juriştii şi sociologii au ajuns la concluziunea că singurul cri­teriu după care se poate clasifi­ca în ordinea civilizaţiei, Un po­por, e măsura în care acel popor respectă libertăţile individuale. Sunt ilegalităţi cotidiane cari nu jenează viaţa publică. Sunt însă unele ilegalităţi, cari ating adânc principiile de bază ale vie­ţii publice, şi tulbură opiniunea publică, sunt acele ilegalităţi cari ating­­sentimentul de liber­tate şi de demnitate umană, în societatea juridică modernă. Acei cari au jurat pe Constitu­ţie şi-au luat angajamentul, ca în acţiunea lor de guvernământ, să nu utilizeze alte procedee decât cele legale. Ei, cel puţin, ar tre- bui să salveze din naufragiul to­ni, măcar sentimentul legalităţii integrale. Tranzacţie, in aceas­tă privinţă, nu e posibilă. Orice înfrângere­ a unui regim social sau politic a început pe terenul pur teoretic. Înfrângerea pe terenul realităţilor nu a fost de­at o chestiune de timp, o înche­iere firească a celei dintâi. De a­­ceea, şi rezistenţa cea mai dârză s’a opus, în toate vremurile, aci, în domeniul principiilor şi al te­oriei. Un guvern burghez, menit să apere instituţiile de bază ale or­­ iConthmazea in pagina II-a)

Next