B. P. Hasdeu: Ursita (1864)
Ceata trecea acum d-a lungul unui şir de movile albe, radicale din grămezi de oase omeneşti: trista rămăşiţă a bătăliei in care Ştefan-vodă măcelărise toată armata regelui polon Ioan-Albert; neşte movile alit de trainice, îneît după un secol serveau ele încă de călăuze pentru rătăciţii călători; o bătălie atit de neuitată, incit pănă astăzi ea a rămas ca zicătoare în gura poporului polon: Zaer ala Olbrachla paginda szlachla“ (sub regele Albert a pierit boierimea). Postelnicul îşi opri calul — un bidiviu mic, păros şi ţeapăn ca şi stăpinul său — şi-şi întoarse faţa cătră fruntaşul cetei, care purta steagul boierului: „un bălaur negru cu aripe de argint pe cîmp roşu“, de unde venea şi porecla „Şarpe“. — Măi Lucă! zise postelnicul, arătind cu mindrie la piramidele de oseminte. Aici ne-am bătut cu leşii. — Aici! repetă junele stegar, nalt, uscat şi palid, pişcîndu-şi galbena mustaţă. — Am ucis şi eu in acea ziulică vro zece! — Vor fi fost mai mulţi. — Dar şi tu te arătaşi voinic, copile; n-am ce zice! — Apoi de... în acest minut vro cîteva săgeţi, repezite de pe un deal au spintecat aerul, unele şuferind dasupra capetelor cetei, altele infigindu-se ,în pamînt, una mai nemerită, oprindu-se în piciorul flegmaticului Luca, tocmai cind el rostea: „apoi de“... — Hoţii! zise stegarul, fără să-l fi turburat cît de puţin durerea neaşteptatei rane; trecu stindardul în minele unui cetaş de alături, zicindu-i: Mai ţine-l şi tu, Iorgule! Scoase piciorul lovit din scara de stejar a şelei — numai boierii aveau pe atunci dreptul de a purta la şea scări metalice — şi rupse jumătatea săgeţii, lăsînd cealaltă parte înfiptă in carne. — Hoţii! a repetat ceata. Şi-n adevăr, prezintă hoţilor era cu atit mai lesne de ghicit cu cit in genere finitul domniei lui Ştefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulţire a numărului haiducilor, mai cu seamă in partea nordică a Moldovei, încununată cu munţi nestrăbătuţi şi codri verguri. E destul a zice că unul din căpitanii hoţilor, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbeşte poezia noastră naţională şi cronica polonă a lui Martin Dielski, izbutise a aduna sub povăţuirea sa nu mai puţin de zece mii de haiduci!