Duiliu Zamfirescu: Un drum greșit (1888)
UN DRUM GREŞIT ! După actul al doilea al Traviatei ieşi din statul întâi un domn, înalt la statură şi cam posomorit la chip, care se duse de-a dreptul la vestiar, se îmbrăcă şi porni fără să aştepte sfîrşitul reprezentaţiei. Afară era o lapoviţă de ţi-ar fi fost groază să umbli pe jos, chiar fiind mai de rînd şi mai puţin elegant decît dînsul. Domnul acesta însă, spre marea mirare a băieţilor cu jurnale, o luă prin apă şi se duse de-a lungul Podului Mogoşoaiei în jos, spre bulevard, cu riscul de-a fi stropit pînă şi prin buzunare de trăsurile ce veneau după el1. Mergînd, fluiera încet şi cam lung cîntecul de dragoste al Traviatei, atît de ştiut pe dinafară de toată lumea şi de toate flaşnetele. în seara aceea primadona izbutise să dea o viaţă adevărată chipului Violetei, şi cu toată banalitatea muzicei şi a libretului, rolul atît de omenesc şi de atingător al Damei cu camelii mișcase cu tot dinadinsul pe domnul cu care ne întîlnim acum. Era el oare atît de străin de ale muzicei încît auzea atunci pentru întîia dată pe Traviata? sau este adevărat că sufletul nostru are, neatîrnat de lumea dinafară, unele momente de exaltare proprie în care cele mai mici cauze de emoţiune, sentimentalismul cel mai banal al altuia înrâureşte cu o rară putere asupră-ne?... Oricum ar fi, ceea ce era adevărat la acest om se dăduse pe faţă: îl mişcase Traviata.