Duiliu Zamfirescu: Un drum greșit (1888)
El se coborî de-a lungul Podului Mogoşoaiei, o luă pe strada Carol2 şi intră într-un gang, unde sună: uşa se deschise uşor, cu discreţie, ca la un cunoscut, şi el urcă scările, încet, aproape placid, zbîrnăind încă cîntecul de la teatru. Se duse drept înainte, la uşa ce era în fund, şi intră. Era un salonaş liniştit, simplu, cu oarecare bogăţie de perdele şi de scoarţe, dar atîta tot. Lampa înaltă şi elegantă, era învelită într-un fel de borangic auriu care îndulcea puterea luminei; soba pîlpăia cu cei din urmă cărbuni, şi toată atmosfera odăii era prietenă cu lucrurile dintr-însa. în faţă cu uşa, în fund, o femeie tînără sta la piano cu un copil pe braţe şi se încerca să-i poarte degetele pe clape. îi întindea mînuţele pe clavir, zicîndu-i încet: — Uite, puiule, aici e da, aici e re, aici e fa. Şi el o întreba drăgălaş şi lung: — Da?... — Da, puiu mamii. — Da?... Şi amîndoi păreau atît de trebuitori şi de îndestulători unul pentru altul, încît ar fi umplut numai ei doi lumea întreagă. Şi nu-ţi puteai altfel închipui pe acea femeie, cu tîmplele frumoase pe frunte, naltă şi senină, decît ţinînd pe braţe un copil ca al ei, bălan, cu buclele pe spate şi cu ochii albaştri şi nevinovaţi. Cînd omul pe care-1 urmărim intră în casă, copilul fugi de pe braţele mamei sale şi, răpezindu-se spre el, se apucă de piciorul lui, sărind ca un ied şi-i săruta mina cîntînd: — Tata, tata, tata!... El îl mîngîie pe păr şi-i zise liniştit: — Bonsoir, Constant. — ce, nu v-ați culcat voi încă? — Nu ne-am culcat, răspunse mama copilului. E tîrziu? — Sunt aproape unsprezece. Ea, drept încheiere, își luă copilul de mînă și, simplă, îi zise: — Haidem, puiule; tata are de lucru.