Ilie Ighel: Banditul Simion Licinski (1890)
/- ■' -r ; • j CĂTRE CITITORI. In timpul de faţă, când poliţia dispune de o forţă şi activitate numeroasă, când topografia locului e prea bine cunoscută, când omul are la disposiţia sa atitea şi atitea mijloace ca să potă săverşi orîce îşi propune, e o minune extraordinară ca un om, un singur individ, ale căreia signalmente sunt bine cunoscute, care sa arătat fără nici o mască înaintea multora, să nu fie încă prins. Simion Licinski este o curioasă specie de tîlhar, care a evitat vărsarea singeluî, care s’a mulţumit cu ceea ce a găsit, dotat de natură cu o inteligenţă, voinţă şi curagiu deosebit. In viaţa aceasta nu ne interesează, nu trebue să ne mişte, de cât extremităţile, fie ele bune, fie rele. Oameni şi caractere comune se găsesc pe toate părţile, cari trăesc ca să trăiască, cari n’au nici un scop de cât sa ’şi câştige pinea prin aceeaşi şi aceeaşi activitate : munca de toate zilele. Acele personaje nu pot mişca pe un om artist. Extremităţile sînt nişte creaţiunî deosebite ale naturei. Precum portretul nu se caută dacă represintă o figură frumoasă sau una urîtă, ci, dacă reuşita e dusă la capăt, dacă conţine într’insul, arta, sublimul; tot aşa capod’operile naturei nu trebue să le privim sub alt punct de vedere de cât dacă sunt deseverşite. Praful de puşcă e invenţiunea cea mai măreaţă ! Cu toate acestea, el poate fi întrebuinţat şi spre reu. Dacă sfărîmăm munţi, ca să facem căi