N. D. Popescu: Primul rănit (1890)
/00U°TEO^\ * ACADEMIEI* I. In satul Isvoarele In poalele Carpaţilor, într’o vale udată de limpedea apă a unui rîuleţ ascuns dupfi un stufiş de arbori, se află satul Isvoarele ale cărui albe căsuţe vecinie se oglindesc In undei cristaline ale rîuleţuluî 'ȚI este drag să treci printr’acel sat căci totul respiră frăgezime, curăţenie şi dare de mână, nefiind locuit de cât de moşneni, urmaşi al vechilor oşteni cari de vremuri uitate s’au aşezat în acea vale smălţată cu flori şi verdeaţă, dobândind în urma nenumăratelor isbânde ce au repurtat contra păgânilor ca răsplătire de la deosebiţi domni după vremuri câte o fâstoică de parant ca loc moştenesc. Moşiele sunt mici, pâmântul de şi priincios pentru iarbă, flori şi arbori este cam ingrat pentru grâne, cu toate acestea mogienii noştri au dibăcia ca prin muncă şi sârguinţă săş! preîntempine nevoile, să ’şî platescâ dările, să’şi căpătuiascâ copil, să 'şi lărgească fâstoaicele şi să ducă o viaţă mult mal comodă şi mal lesniciosă de cât fraţii lor clăcaşî Ast fenomen s’a observat în toţi timpii şi în tote părţile. Ori pe unde s’a aflat câte un sat moştenesc el a fostNmaÎ^ arătos şi locuitorii lui mai cu dare de mână de cât au fostlăcaşiî, pentru că ţăranului îi era milă de casa şi pămen^ful lui fiind al seu propriu, şi neavend teamă d'a fi dat afară dintrensul, el îşi cultiva palmacul de păment ce’l stăpânea cu mai multă îngrijire şi din el îşi hrănea şi căpâ