Magazin, iulie-decembrie 1991 (Anul 34, nr. 27-52)
1991-07-06 / nr. 27
Nr. 27 (1759) din 6 iulie 1991 ZECE „Chiar și cei mai de jos, cei asemenea animalelor, sînt întorși din lumile inferioare prin virtutea refugiului , și vor atinge un corp omenesc prețios, întregit cu toate libertățile și bunele posibilități și, în viața lor viitoare vor întilni un guru sfînt, un prieten spiritual, așa incii vor fi instruiți și se vor elibera“. Iată deci cum convingerea privind existența unei „prelungiri“ a vieții este explicită în acest text imemorial — „Bardo Thetzöl“, mai cunoscut la noi sub numele de „Cartea tibetană a morților“. Dar această problemă, care preocupă într-o atît de mare măsură specia umană, pare să nu-și găsească (încă ?) locul în cadrul activităților științifice. Cei care cred în viața de apoi nu ezită să invoce fapte greu de verificat în sprijinul ipotezei lor. De fapt, teoriile moderne ale spiritismu- Ce se petrece la scară mai mare ? Există o organizare a super-roiurilor ? Un răspuns precis la aceste întrebări nu este posibil intrucît măsurătorile vitezelor galaxiilor nu sînt încă destul de numeroase. Și recurgind la o stratagemă, a examinării pozițiilor proiectate ale unui foarte mare număr de galaxii pe o foarte mare regiune a bolții cerești, am putea descifra unele taine ? S-a constatat că super-roiurile se organizează într-o vastă rețea ale cărei „clătite“ și „filamente“ ar reprezenta textura, roiurile (regiunile cu densitate ridicată) nodurile, iar golurileochiurile. O privire mai atentă, mai din „apropiere“, ne va releva că peisajul Universului s-a transformat într-o pînză monotonă, banală și uniformă într-o „splendidă tapiserie“ cerească presărată cu desene și modele. Cum a reușit Universul să țeasă această tapiserie cosmică ? se întreabă în continuare astrofizicienii. Ei cunosc începutul și sfîrșitul scenariului, dar ce a existat între aceste extremități ? începutul ar fi un Univers care variază cu mai puțin de 0,005 la sută în proprietățile sale, 300 000 de ani după Big Bang. Sfîrșitul sînt, desigur, structurile observate acum în Univers. m 8. Vom supraviețui morții lui își au originea istorică în 1848, o dată cu faimosul caz al surorilor Fox din Hydesville (SUA) și, într-o formă sau alta, tradiția s-a menținut de-a lungul întregului secol XIX și începutul sec. XX, cînd experții într-o nouă știință, denumită meta-psihică, își manifestă intenția de a căuta explicații naturale pentru atari fenomene. Charles Richet, la vremea sa un distins om de știință francez, ne asigură în 1923 că „religia spiritistă este inamică științei“. Dar chiar și binecunoscuți oameni de știință, cum ar fi William Crookes, descoperitorul razelor catodice, care efectuase experiențe cu medii celebre ale epocii, cum ar fi Florence Cook sau Alexander Dougals Home, se „alătură grupului“ și se declară partizani convinși ai nemuririi spiritului. Polemica se continuă pînă în zilele noastre, iar pe parcursul ultimilor ani se înregistrează o cazuistică total nouă. Aceasta își are originea în populara carte din 1975 a doctorului in medicină Raymond A. Moody intitulată „Viață după viață“, el fiind primul dintr-o serie de autori care relatează despre experiențele unui imens număr de persoane care pretind că s-ar fi aflat în „pragul morții“. Ceea ce înseamnă că au traversat un stadiu de moarte clinică, după care au revenit la viață. Asemănările care se înregistrează în relatările lor, ca și unele presupuse probe, de tipul autoscopiei, afirmația că ei și-ar fi văzut din afară propriul corp, au propagat printre cei convinși în realitatea supraviețuirii după moarte, argumente solide. Și totuși, ultimele studii efectuate de cercetătorii de la Universitatea din Virginia, lasă să se înțeleagă, fără urmă de îndoială, că asemenea experiențe sînt relatate nu doar de cei care au trecut efectiv printr-un stadiu de moarte clinică, ci și de cei care pur și simplu cred că au făcut-o. Evident că mult mai puțini sînt oamenii de știință care îndrăznesc să se aventureze pe un teren atît de „alunecos“ cum este cel al supraviețuirii după moarte. Și nu puțini sînt cei care au serioase îndoieli personale și se limitează la o atitudine de serioasă neîncredere în asemenea posibilități. Rămîne de văzut. Omul de știință, pentru a-și fundamenta concluziile și a-și afirma public o convingere, trebuie să dispună de fapte nu doar controlabile, ci și repetabile. Iar deocamdată problema supraviețuirii, a „vieții după viață“, rămîne un domeniu în care știința este practic total ignorantă. MIHAELA DOROBANȚU Biografia neromanțată a Universului (TMN) Cum se explică formarea structurilor din Univers ? Orice încercare de explicare va trebui să postuleze existența neregularităților, a exceselor de densitate în primele momente (la mai puțin de o secundă după Big Bang) ale Universului. Este cert că un Univers perfect uniform nu va putea dezvolta niciodată o structură Neregularitățile originare sînt supuse unor puternice tensiuni. Pe de o parte ele trebuie să fie destul de mici la începutul Universului pentru a nu genera fluctuații de temperatură mai mari decît cele observate în radiația cosmologică a fondului cerului (sub 0,005 la sută), pe de altă parte trebuie să fie destul de mari pentru a putea fi amplificate și deveni structurile actuale într-o durată compatibilă cu vîrsta Universului. Stelele, galaxiile, roiurile și super-roiurile, deși diferă cu un factor mai mare de 1015 ca masă și dimensiune, nu reprezintă decît o infimă posibilitate din toate masele și dimensiunile posibile. Experiența ar fi complet ratată dacă neregularitățile primordiale ar produce un Univers a cărui cea mai mare structură ar avea dimensiunea unui microb. Pentru a amplifica neregularitățile primordiale, Universul beneficiază de concursul unui aliat important — gravitația. Excesul de gravitație, asociat cu excesul de materie sau radiație (două forme echivalente de energie conform teoriei relativității lui Einstein) prezent într-o neregularitate, atinge alte neregularități asemănătoare care fuzionează cu neregularitatea originară, contribuind astfel la creșterea sa. Activitatea gravitației creează însă probleme. Ea trebuie să susțină o luptă permanentă împotriva expansiunii Universului, care „vrea să-i strice lucrarea“. In timpul expansiunii Universului densitatea materiei și radiația descresc continuu. De 300 000 de ani după Big Bang și pînă în prezent distanța între galaxii a crescut cu un factor 1000, iar densitatea medie a Universului a scăzut cu un factor 1 000 000 000. Această exprimare tinde să atenueze neomogenitățile și să slăbească puterea pe care o au de a se atrage între ele. Neregularitățile reușesc din ce în ce mai greu să se amplifice pe măsură ce trece timpul. Situația este comparabilă cu cea a unui cal de curse care încearcă cu toate puterile să ajungă la linia de sosire pe o pistă care nu se mai termină. Rezultatul acestei lupte îl cunoaștem. In actualul Univers, gravitația a sfîrșit prin a cîștiga. Neregularitățile s-au dezvoltat pînă cind gravitația a devenit așa de mare, incit ele se detașează de valul de expansiuni universale și se prăbușesc în ele însele, formînd structurile observate. Am putea Înțelege cum s-a desfășurat această luptă in oricare moment al istoriei Universului . In ce fel au reușit primele neomogenități să se dezvolte și să distrugă uniformitatea Universului . GRAVITAȚIA ESTE SUVERANĂ Un show al planetelor — Revenind asupra unui fenomen care ne-a atras în mod deosebit atenția pe bolta înstelată in luna iunie, cinci trei dintre planetele sistemului nostru solar Venus (Luceafărul de scară), Jupiter și Marte s-au aflat într-o perioadă de conjuncții, ne-am adresat citorva reprezentanți ai Astroclubului — București : Dl. DEAC ZOLTAN, Dl. ADRIAN ENACHE și d-na MONICA CIOBANU. Deci, în ce a constat acest adevărat „show“ al planetelor ? — In cursa lor heliocentrică, planetele sistemului nostru solar își schimbă continuu pozițiile lor relative, proiectate pe fundalul constelațiilor zodiacale. .Uneori văzute de pe Pămint, ele par a se apropia una de alta și apoi a se întrece, trecînd prin momentul conjuncției, cind longitudinile lor coincid. Ele prilejuiesc uneori configurații spectaculoase, ca cea din 14 iunie, cînd Marte ,,l-a întrecut“ pe Jupiter, iar la 18 iunie Venus a fost cea care l-a depășit pe Jupiter și apoi, peste 5 zile, pe Marte. Un adevărat spectacol al celor trei planete, admirat cu ochiul liber, pe bolta înstelată, o dată cu înserarea. Deci, la ore „de maximă audiență“— — Este unic acest fenomen ? — Da și nu. Anual au loc mai multe conjuncții între planetele sistemului solar, dar niciodată două conjuncții nu se repetă în condiții identice (cu atît mai mult trei conjuncții !). De aceea, ele pot fi cel mult comparabile ! — Au mai existat conjuncții comparabile cu cele din iunie in anii ce au trecut ? — Nu, căci la conjuncțiile precedente ale lui Venus cu Jupiter, strălucirea Luceafărului de seară a fost de circa două ori mai slabă și apoi din grup lipsea Marte. — Dar in deceniul următor 7 — Desigur, Venus se va mai întilni cu Jupiter,dar acesta va fi din ce în ce mai jos ca înălțime deasupra orizontului, deci mai puțin luminos. — Se mai prevăd conjuncții in acest an ? — Da. La 15 iulie Mercur cu Jupiter ; 22 iulie Venus cu Marte și 29 august Mercur cu Venus ; 10 septembrie Mercur cu Jupiter ; 17 octombrie Venus cu Jupiter ; 13 decembrie Mercur cu Marte. Dar ele nu mai sînt așa de spectaculoase. —■ Totuși, care va fi însă cea mai spectaculoasă in lunile următoare in acest an . — Cea care poate fi urmărită în preajma zilei de 17 octombrie a.c. cnd Jupiter și Venus (devenit foarte strălucitor Luceafăr de dimineață) pot fi admirate în partea a doua a nopții, după ora două (timp legal român), cînd ele vor răsări dinspre orizontul estic ; Marte însă va lipsi din grup. — Dar în luna iulie ce se va întimpla cu „tripleta“ Venus. Jupiter, Marte ? — Va putea fi urmărită în continuare această ..tripletă“ planetară, pe sub care cornul Lunii va trece în seara de 13 iulie, dar înălțimea lor deasupra orizontului se va reduce. Configurația în cauză va putea fi admirată pe bolta vest-nord vestică îndată ce Soarele apune . Venus, un extrem de strălucitor Luceafăr de seară va fi primul care va atrage atenția, apoi sub el, mai jos, Jupiter, iar imediat în dreapta lui Venus va putea fi reperat Marte, un astru „ceva mai roșcat“, mai puțin strălucitor. Tot la 13 iulie, între Marte și Jupiter se poate observa Regulus, steaua cea mai strălucitoare din constelația Leul. Cu un binoclu ceva mai puternic, la Venus se poate remarca aspectul de fază, semănînd cu Luna la primul pătrar. — Deci, nu rămîne decît ca, din cînd în cind, să ne înălțăm privirile spre „cerul de stele“... Și, cine știe, poate vom avea șansa ca, de acolo, de sus, ele să ne spună ceva— MIHAELA DOROBANȚU Configurația planetelor Marte (stingă sus), Venus (dreapta sus), Jupiter (jos) la 22 iunie a.c. ora 22 (Foto : Victor Bortoț — Astroclub. București)